Sunt jocurile video forma supremă de artă?

A fi sau a nu fi, aceasta este întrebarea…

Mi s-a spus că pierd vremea. Că stau „la calculator” în loc să citesc o carte bună, să ies afară, să trăiesc „viața adevărată”. Poate ți s-a spus și ție. Că un joc video nu e artă. Că nu te învață nimic. Că e un fel de guma Turbo pentru creier.

Dar ce ironie mai dulce decât faptul că tocmai jocurile, acele lumi „inutile” din pixeli, au devenit în ultimii ani cel mai complex, mai vibrant și mai sincer mediu de expresie artistică pe care îl avem? Că, între un muzeu și o consolă, consola îți oferă nu doar o operă de privit, ci o operă de trăit.

Jocurile video nu sunt artă statică, sunt artă în versiune interactivă, remixabilă, vie. Sunt Picasso cu un controller în mână și Tarkovsky care te lasă să alegi finalul. Sunt simfonii în care tu decizi ritmul. Și da, îndrăznesc să spun: sunt forma supremă a artei contemporane. Nu pentru că ar fi „mai bune” decât celelalte, ci pentru că le conțin pe toate.

Grafica? Design vizual care l-ar face invidios pe orice curator de bienală. Muzica? Coloane sonore care bat în intensitate multe partituri de film premiate. Narațiunea? Uneori mai profundă decât romanele care-ți cer să „îți imaginezi totul”. Iar pe deasupra, mai ai și libertatea de a alege, de a greși, de a te pierde în lume și de a regăsi sensul. Adică exact ceea ce face și viața, dar cu mai puțin burnout.

Ce pictură îți răspunde în timp real? Ce roman îți modifică firul narativ în funcție de cine alegi să salvezi sau să trădezi? Ce piesă de teatru te lasă să fii erou, victimă, martor și regizor în același timp?

Asta face un joc. Îți dă mâna autorului și îți spune: „hai, scriem povestea împreună”. E o colaborare tăcută între designer și jucător, între cod și emoție, între povestea care vrea să se spună și omul care vrea să o trăiască.

„Dar nu toate jocurile sunt artă!”, vine obiecția. Corect. Nici toate filmele nu sunt cinema. Nici toate picturile nu sunt demne de muzeu. Arta, ca întotdeauna, se strecoară printre medii. Dar când Journey te face să lăcrimezi fără niciun cuvânt spus, sau când Disco Elysium te întreabă dacă mai crezi în tine, în ciuda a tot ce-ai distrus… atunci nu mai e vorba despre gameplay. E vorba despre catharsis. Și despre adevăr.

Arta nu înseamnă doar să fie frumos, ci să doară, să incomodeze, să te facă să-ți pui întrebări grele. Exact asta fac unele jocuri, poate mai bine decât orice alt mediu. Când The Last of Us Part II te pune să urăști și apoi te forțează să înțelegi. Când Hellblade: Senua’s Sacrifice te obligă să auzi ce înseamnă o minte fracturată. Când Papers, Please te face complice la dictatură doar pentru a-ți hrăni familia. Nu te mai uiți la o poveste, ești parte din ea. Și nu poți ieși din aceasta la fel cum ai intrat.

Cine spune că jocurile video nu pot trata teme mature, etice sau filozofice, n-a jucat Spec Ops: The Line. N-a simțit greutatea deciziilor din Mass Effect, nu s-a trezit singur în Outer Wilds, fără tutorial, fără indicații, doar cu o întrebare existențială pe fundal: Ce faci cu timpul tău când știi că se termină?

Asta nu mai e „entertainment”. Asta e intimitate digitală. E artă care se plimbă prin tine, nu doar pe un ecran. Și partea cea mai frumoasă? Fiecare jucător trăiește altă versiune a aceleiași povești. Asta nu ți-o poate da niciun muzeu.

Iar viitorul? Nu-l mai proiectează doar arhitecții visători sau regizorii de SF. Îl construim pixel cu pixel în VR. Îl vedem augmentat peste blocurile gri în AR. Jocuri precum Half-Life: Alyx, Lone Echo sau Tetris Effect: Connected nu sunt doar demonstrații tehnologice, sunt forme noi de sensibilitate. Aici nu doar „vezi” arta. O atingi, o trăiești, o respiri. Iar când realitatea pare că se rupe din ce în ce mai des în bucăți, poate tocmai aceste lumi alternative ne ajută să o înțelegem mai bine pe a noastră.

Poate că nu vom vedea prea curând jocuri video expuse în marile galerii de artă. Și poate că nici nu trebuie. Pentru că jocurile nu mai au nevoie de validarea muzeelor. Ele sunt muzeul, teatrul, filmul și romanul generației noastre. Le trăim cu mâinile, cu ochii, cu deciziile noastre. Nu le admirăm de la distanță, ci le simțim până în măduva pixelului.

Să spui că jocurile video sunt „doar divertisment” e ca și cum ai spune că literatura e „doar hârtie tipărită”. E o neînțelegere poetică, dar profund greșită. Pentru că în fiecare titlu cu suflet, fie el indie sau blockbuster, pulsează o formă nouă de catharsis. Un „aici și acum” în care arta nu mai e doar ceea ce vezi, ci ceea ce faci.

Așa că data viitoare când cineva îți spune că pierzi timpul jucând, poți zâmbi. Nu pentru că ai ceva de demonstrat. Ci pentru că tu știi. Știi că tocmai ai traversat un vis numit Journey, ai purtat pe umeri povara umanității din NieR: Automata, ai plâns în fața unei alegeri în Life is Strange sau ai tăcut mult timp după ce s-a terminat Inside. Și ăsta nu e joc. Asta e artă pură.