Empire of Sin

Apărut în GRIND I, paginile 52–55.

Tommy gun, whiskey și Al Capone, Civilization, X-com și Mafia... Sună similar cu un cocktail delicios pe care îl oferi domnișoarei cu blană de nurcă la gât ce scrumează delicat țigareta, având grijă să nu-și păteze mănușile de mătase pe care speri să le tragi ușor cu dinții de pe degetele ei fine mai târziu. Dar tot fumul aromat de tutun, castane și lemn de cireș se risipește: în fața ta se află o tanti care nu s-a deranjat să-și schimbe capotul și papucii de casă când a coborât la cârciumă în care te afli să-și cumpere țigări la bucată, iar cocktailul pe care te pregăteai să i-l oferi? Un lichior Tanita servit într-o „cinzeacă” jegoasă cu ceea ce par a fi resturi de semințe și scrum de țigară plutind la suprafață.

Cu orice joc de care simt că urmează să mă entuziasmez peste măsură până când apare, încerc să mă distanțez de orice fel de teasere și trailere. În felul acesta reușesc să mă bucur mai ușor de ce are de oferit jocul respectiv, iar în același timp nu ajung să-mi creez așteptări foarte mari ca mai apoi să fiu dezamăgit când nu se adeveresc acestea. Și cumva, Empire of Sin tot a reușit să dezamăgească, nu prin niște așteptări nerealiste pe care le-am avut, ci prin potențialul imens pe care l-ar fi avut și care a fost irosit, precum și lipsă totală de imaginație și originalitate.

La începutul jocului, ți se oferă o gamă de personalități criminale ale anilor 1920, unele istorice, altele fictive, cu care să transformi orașul Chicago într-un imperiu clădit pe o fundație de butoaie de stejar înainte de încheierea prohibiției în 1933.

Personal am ales să îl ocolesc pe Al Capone, gândindu-mă că e prea stereotipic, în plus ar fi fost mai mare satisfacția de a-i prelua frâiele imperiului său mai târziu în joc. Nu știu ce m-a împins să o aleg pe Maggie Dyer, poate am simțit un soi de empatie pentru lipsa reprezentării de personaje feminine în industrie despre care se tot vorbește de ceva vreme, poate din respect pentru Brenda Romero a cărei viziune artistică a fost materializată în Empire of Sin, sau pentru simplul fapt că e o bătrânică tatuată din cap până în picioare ce folosește biciul nu doar în escapadele ei BDSM-iste, ci și ca să subjuge leii circului pe care îl conduce și „leii” lumii criminale.

După parcurgerea meniului de selecție a personajului sunt lovit cu o cărămidă de cutscene în care Maggie Dyer discută cu șoferul ei despre detalii din trecutul ei. De ce am spus cărămidă? Pentru că exact așa s-a simțit când combinația de actorie vocală sub-mediocră cu animațiile de păpușar amator mi-au spart orice tentativă de imersiune în atmosfera romanțată a perioadei istorice. Am sperat că este doar un caz izolat, că doar am început cu stângul și că lucrurile se vor așeza până la urmă atunci când mă voi delecta cu partea de combat tactical turn-based, prin micromanagementul imperiului sau prin deciziile diplomatice pe care le voi lua față de rivalii mei. Nu a fost cazul.

Este timpul să discut pe larg despre sistemul de combat din Empire of Sin, așa că dacă citiți paragraful acesta de pe tron, sugerez să vă ștergeți și să vă parcați posteriorul pe o suprafață mai confortabilă ca să nu amorțiți. Gata? Bun.

Combatul este copy-paste X-COM 2. Atât. Nu, nu atât. Este copy-paste X-COM 2 nu doar din punctul de vedere al mecanicilor, ci toate ocupațiile gangsterilor, împreună cu abilitățile și acțiunile lor sunt perfect identice unu-la-unu, însă lipsesc elemente importante pentru realismul jocului cum ar fi obiectele sau zidurile destructibile. Pot fi față în față cu un inamic, fiind separați doar de un scaun amărât, pot scuipa un cartuș întreg de plumb din tommy gun-ul meu în el, dar fraierul împreună cu janghina aia de scaun scapă teferi și nevătămați grație RNG-ului nefericit, sistemului de cover și invulnerabilitatea mobilierului către orice forță exterioară.

Mai mult decât atât, la X-COM aveam uneori mini-cutscene-uri când un membru al echipei își schimba poziția sau executa un inamic, mici artificii care te ajută să rămâi acolo jos pe câmpul de bătălie împreună cu soldații tăi si nu rămâi un observator detașat ce veghează numai din perspectiva bird's-eye. În Empire of Sin, din 20 de atacuri cu armă albă, la 17 dintre ele mai întâi are loc animația de atac în timp ce inamicul stă țeapăn ca o scândură, abia după ce termină al meu de feliat kebabul de pe rotisor, își aduce aminte că este timpul să se screamă de durere și să țâșnească ketchup-ul ăla dulce; la celelalte 3 atacuri, se întâmplă tocmai pe dos.

Am comparat Empire of Sin la începutul articolului cu seria Civilization. Asta pentru că la bază este un joc de tip 4x (Explore, Expand, Exploit, Exterminate), iar personajele par să împrumute stilul cartoonish din Civ 6. Nici partea aceasta de gameplay nu m-a determinat să îi iert păcatele, căci jocul diplomatic e la pământ. Atâta timp cât îți întreții relațiile cu ceilalți barosani prin schimburi de alcool, arme sau bani, te vor lăsa liniștit să îți crești imperiul dincolo de orice posibilitate ca ei să îți mai țină piept fără să se alieze toţi între ei. Lucru care nu se va întâmpla sub nici o formă. iar în ceea ce privește războaiele teritoriale cu rivalii tăi, lucrurile stau mult prea simplu: din momentul în care se declară război, poți aproape instant să cucerești treipatru baruri, bordeluri, cazinouri sau distilerii si rivalul va sări cu teancul de bani la tine să îl lași în pace. Iar atâta timp cât ai grijă să investești toți banii câștigați pe nedrept în upgrade-uri de securitate la fiecare local pe care îl deții, deja devii invulnerabil oricărui atac.

Având în vedere că jocul ăsta nu reușește să impresioneze cu nimic pe niciun plan când vine vorba de gameplay, singura lui speranță rămâne atmosfera și povestea. Fiecare personaj are o linie de misiuni personale prin care treci în primele 15 minute și de care nu a putut să-mi pese nici cât negru sub unghie. Atât. Empire of Sin nu reușește să-mi vândă deloc atmosfera de gangsteri, jazz și alcool interzis prin lege. Toate personajele sunt niște caricaturi grotești, niște marionete sinistre pe care le ține bunică-ta în podul casei și de care te sperii mereu când te pune să îi aduci un borcan de murături de acolo. iar localurile pe care le deții?

Arată toate la fel și nu se schimbă deloc sesizabil în urma îmbunătățirilor aduse. În plus, în timpul luptelor, clienții localurilor respective stau toți nemișcați și ghemuiți pe toată durata altercației… iar dacă cumva trebuie să treci prin ei, vor glisa efectiv din fața ta ca o piatră de curling.

Puteau bine mersi să includă civilii ca o facțiune neutră, iar prea multe victime colaterale în războiul pentru dreptul la rachiu să ducă la o atitudine din ce în ce mai ostilă din partea poliției locale. Poliție de care uit mereu că există în joc, căci de multe ori mă bat în plină stradă cu oamenii lui Al Capone în timp ce trec copoii pe lângă noi fără să ne bage în seamă, iar raidurile lor vin din an în paști și le rezolvi repede cu o mită ieftină. Revenind totuși la atmosfera jocului și indestructibilitatea mobilierului: CUM POT AVEA O LUPTĂ DE BAR FĂRĂ SCAUNE RUPTE PE SPINARE???? În toate filmele cu gangsteri se ciuruiește barul, sar așchii și cioburi peste tot și toate mesele folosite pe post de adăpost se transformă în rumeguș. Aici pot arunca trei grenade în același loc și nici măcar nu se înnegrește pardoseala.

Nu am nimic bun de zis despre Empire of Sin: este o îngrămădeală de mecanici și stiluri furate din alte jocuri peste care s-a lipit un autocolant ieftin art deco si eticheta perioadei de prohibiție. Ambele se dezlipesc ușor. După ce am jucat un număr mai mare de ore decât merita am rămas cu impresia că este totuși un joc early access și se mai poate îmbunătăți. Dar este un joc „finalizat” ce costă 40 euro pe care consider că mai bine i-ați investi în Silent Storm și Silent Storm: Sentinels, un joc din 2004 care îi dă clasă lui Empire of Sin din toate punctele de vedere, inclusiv animatiile și grafică). precum și mediul complet destructibil (am demolat fațada întreagă a unei case de două etaje cu un Lewis gun). Empire of Sin este primul tactical turn based pe care l-am considerat o pierdere totală de timp. A avut potențial cu carul și a ales calea sub-mediocrității. Păcat.

= Mihnea Niță