Death Stranding 2: On the Beach – Review

Du-te unde vrei, nu unde ți se dictează.

Când a fost lansat în 2019, Death Stranding a luat lumea prin surprindere. A fost un joc mult așteptat de către fanii lui Hideo Kojima, însă a divizat comunitatea jucătorilor. Unii l-au acuzat că este un simplu un simulator de mers, cu elemente de curierat. Alții au spus că reprezintă tentativa unui geniu neînțeles de a rămâne relevant în industrie. Iar pentru unii, a fost titlul suprem, o analiză și un comentariu socio-politic asupra vieții moderne și a modului în care tehnologia ne-a transformat relațiile.

Personal am considerat că această primă creație a studioului Kojima Productions a fost ca o gură de aer pentru industria AAA, în care creativitatea a fost înlocuită de formule generice și lansări anuale. Primul joc al uncheșului Hideo Kojima, după plecarea sa de la Konami, a fost un titlu complex, greu de definit cu vocabularul din 2019. Recunosc că ceea ce a creat nu a fost pentru toată lumea, din cauza temelor abordate, a modului său bizar în care părea că prezice viitorul (mulți au remarcat asemănări izbitoare cu pandemia Covid-19) și a gameplay loop-ului monoton, întrerupt, din când în când, de secvențe video de zeci de minute, ce prezentau fragmente de poveste care necesitau câteva doctorate pentru a fi înțelese în totalitate.

Kojima-san a urmărit îndeaproape reacțiile jucătorilor la Death Stranding pentru a vedea ce poate fi îmbunătățit în continuare, iar într-un interviu recent a declarat că speră ca On the Beach să fie la fel de controversat ca primul titlu. Totodată, pentru evita să fie considerat un Nostradamus al zilelor noastre, a modificat masiv povestea față de versiunea inițială, în speranța că nu va prezice vreun eveniment istoric important. Din păcate pentru legendarul dezvoltator, Death Stranding 2: On the Beach este un succes răsunător, pe placul jucătorilor și al criticilor, cu un scor de 90 pe Metacritic. Această continuare directă a titlului din 2019 este mai ambițioasă din toate punctele de vedere: mai bombastică, mai amplă și mai complexă decât predecesorul său. Ca în cazul multor sequel-uri, îmbunătățește ceea ce primul joc a clădit și îi oferă dezvoltatorului libertatea de a face tot ce nu a putut anterior, din cauza limitărilor tehnologice. Așa cum v-am obișnuit până acum, începem cu povestea.

Ar fi trebuit să ne conectăm?

On the Beach începe la 11 luni după evenimentele din Death Stranding. Protagonistul – Sam Porter Bridges – a ales o viață de sihastru, ascunzându-se de Orașele Unite ale Americii (prescurtat U.C.A), la granița cu Mexicul, pentru a o crește pe micuța Lou. Însă concediul de creștere a copilului nu durează mult, din cauza apariției lui Fragile, care îi cere să o ajute să conecteze teritoriile altor state la rețeaua chirală (un fel de urmaș mistic al internetului actual). Sam acceptă reticent, după ce personajul interpretat de Léa Seydoux îi promite că va avea grijă de bebeluș cât timp el este plecat și că această extindere a rețelei nu este o încercare de creștere a influenței U.C.A.-ului. Aceasta este premisa poveștii, care devine mult mai nebunească pe parcurs și îl obligă pe Sam să traverseze lumea pentru a conecta Mexicul și continentul australian la rețea, în încercarea sa de a salva omenirea de la o catastrofă de proporții biblice.

Spre deosebire de primul joc, povestea din această continuare este mai „accesibilă”, în sensul că este spusă prin secvențe video frecvente. Deși există în continuare clipuri de zeci de minute, mai ales spre final, sunt suficiente momente de respiro care dezvoltă firul narativ și explică evenimentele și lumea post-apocaliptică în care se află protagonistul. Tipic pentru Kojima, On the Beach continuă comentariile sale sociale și viziunea artistică începută în jocul anterior. Dacă în primul titlu a discutat despre modul în care internetul a schimbat radical relațiile umane și despre nevoia de a fi conectați unii cu ceilalți, continuarea abordează exact reversul: una dintre temele centrale este modul în care tehnologia este folosită – atât pentru bine, cât și pentru rău. În primul joc am văzut puterea de a construi conexiuni. Acum vedem și efectele negative ale unei lumi hiperconectate, de la propagarea extremismului, până la impactul nociv pe care tehnologia îl are asupra naturii.

Mi-aș dori să vă spun că povestea din On the Beach este mai ușor de înțeles, dar v-aș induce în eroare cu această afirmație. Deși este mai simplificată, firul narativ rămâne complex și presupune familiaritate cu universul din Death Stranding și cu terminologia specifică. Există un atlas care explică termenii și evenimente menționate, însă consultarea constantă a acestuia poate deveni obositoare. Recomandarea mea este să urmăriți câteva videoclipuri explicative înainte de a juca altfel, s-ar putea să nu știți cum să diferențiați Ka-ul de Ha și B.B.-urile de B.T.-uri.

Fie vânt sau ploaie

În cazul în care ați jucat titlul din 2019 imediat după lansare și nu v-ați mai atins de acest univers de atunci, s-ar putea să vă amintiți că era un walking simulator care încuraja evitarea luptelor. Acest lucru se datora arsenalului limitat al lui Sam, care era mai degrabă echipat pentru a face față provocărilor din peisajul apocaliptic decât bandiților și haiducilor ce împânzeau ruinele S.U.A. Versiunea de bază a primit un update semnificativ în 2021, ce a îmbunătățit atât sistemul de luptă, cât și cel de furișare.

Apuse sunt vremurile când protagonistul trebuia să ocolească bazele inamicilor. Curierul nostru obosit a învățat din prima sa aventură și e pregătit să se răzbune pentru toate momentele în care a fost nevoit să-și schimbe ruta din Death Stranding din cauza unor bandiți. E clar că dezvoltatorul s-a inspirat din lucrările sale anterioare, pentru că Sam aduce acum mai degrabă cu o versiune nouă a lui Solid Snake (personajul principal din Metal Gear Solid).  Poate să elimine inamici cu talentul și experiența unui agent black ops, înfruntând cu ușurință creaturi supranaturale, grupări paramilitare și roboți puși pe exterminarea vieții organice. Marele stres cauzat de omorârea unui dușman uman din jocul precedent a dispărut complet aici. Majoritatea armelor folosesc gloanțe speciale, puține fiind cu adevărat letale. Astfel, riscul așa numitelor „voidouts”, explozii nucleare cauzate de necrozarea unui cadavru sau de reacția dintre materia reprezentată de corpul decedatului și antimateria unui B.T. care intră în contact cu acesta, este minim spre inexistent

Dacă nu v-am pierdut până aici, vă pot spune că mare parte din joc poate fi abordat în mod „stealth”, adică prin furișare prin bazele inamicilor sau prin teritoriul creaturilor supranaturale și eliminarea lor una câte una. În cazul facțiunilor grupărilor criminale puteți să-i răpuneți în orice mod doriți, iar în cazul monștrilor de smoală, vă puteți folosi de armele din dotare. Da, ați citit bine: în această continuare, puștile, pistoalele și lansatoarele de grenade pot dăuna creaturile care n-au reușit să treacă în lumea celor drepți. Acest mic detaliu simplifică majoritatea confruntărilor, care în Death Stranding erau adevărate puzzle-uri tactice.

O diferență majoră față de jocul precedent apare în așa numitele „boss battles”. În creația din 2019, acestea erau simple confruntări unu la unu cu diverși oponenți puternici. On the Beach renunță la monotonia formulei clasice și își propune să fie un veritabil spectacol de neuitat: de la lupte împotriva unor roboți uriași, la răfuieli între kaiju care seamănă mai degrabă cu un „fighting game” decât cu un walking simulator, sau chiar o secțiune QTE ce pare desprinsă din Guitar Hero, Kojima își dă frâu liber imaginației și construiește un AAA cu adevărat creativ. Diversitatea acestor bătălii m-a dus cu gândul la JRPG-urile din perioada de aur (anii ’90), când dezvoltatorii introduceau mini-games din genuri diferite, ca să extindă durata jocului. Diferența e că aici, nimic nu pare de umplutură! Iar dacă o anumită secțiune vi se pare prea grea și nu reușiți să învingeți dușmanul, aveți opțiunea de a sări peste luptă și de a vă preface că ați câștigat. Deși pare o incluziune ciudată, aceasta permite tuturor jucătorilor, indiferent de experiență, să se bucure de Death Stranding 2: On the Beach.

Ce a rămas relativ neschimbat față de titlul precedent este mecanica centrală de curierat. Sam trebuie să preia comenzi din diferitele orașe și așezări izolate și să le transporte la destinație. Totuși, nu vorbim de o copie fidelă a sistemului din 2019. Protagonistul obține un vehicul destul de repede (încă din zona de introducere), iar conectarea unei noi regiuni la rețeaua chirală va împânzi lumea cu tot felul de construcții ce vor eficientiza livrările. Fie vânt, fie ploaie, curierul nostru de încredere va livra absolut orice, de la o țoală nouă luată de pe Temu-ul postapocaliptic, până la conservele comandate de pe echivalentul Glovo al acestei lumi.

Ce mi s-a părut fascinant a fost tangoul dintre cele două moduri de joc. Puteam să fiu cel mai șmecher super-soldat și să căsăpesc toți inamicii dintr-o bază cu stil, doar ca, imediat după, să mă împiedic de o pietricică și să privesc neputincios cum coletele nesecurizate îmi cad din „ghiozdan” și se rostogolesc la vale. În loc să mă frustrez, verificam ce echipament mai aveam și porneam într-o altă aventură grandioasă pentru a recupera pachetele pierdute. Impulsul nu venea dintr-o nevoie obsesivă de a duce jocul la bun sfârșit (100% completion), ci din faptul că dezvoltatorul a perfecționat formula din primul joc și a făcut-o cu adevărat distractivă! De nenumărate ori mi-am spus: „mai livrez un pachet, după care închid jocul”, doar ca să descopăr că deja e unu noaptea și acel colet singular s-a transformat în douăzeci.

Pentru tine, cel neîmblânzit

Într-un interviu mai vechi, Kojima-san a mărturisit că și-a dorit din tot sufletul să devină regizor, însă destinul i-a pregătit cu totul altceva. Deși circulă multe glume online despre modul în care Hideo spune poveștile sale, anume prin secvențe video lungi, de cel puțin 20 de minute, în Death Stranding 2: On the Beach, majoritatea momentelor de expoziție narativă sunt scurte și concentrate, rareori depășind cinci minute. Nu spun că nu există și unele care aduc mai degrabă a scurtmetraj, dar sunt mai rare și apar cu preponderență spre finalul jocului.

Cred cu tărie că ar putea fi un regizor extraordinar, iar direcția artistică din această continuare legendară este dovada clară a talentului său. Mulți glumesc că Hideo se folosește de studioul și proiectele sale ca să-și întâlnească toți artiștii preferați, însă ceea ce face el este, de fapt, un omagiu sincer adus tuturor celor pe care îi admiră. Pe lângă actorii (și regizorul) deja prezentați în trailere, în joc mai apar și alți artiști de renume. Știam de ceva timp, de pe Instagramul lui Kojima, că este fan al lui Mike Flanagan (regizor horror), dar nu mă așteptam să-i întâlnesc pe el și pe soția sa, Kate Siegel (actriță), tocmai pe continentul australian.

Jocul actoricesc este impecabil, iar personajul lui Norman Reedus este mult mai bine conturat în noul Death Stranding. Dacă în creația din 2019 avea mai degrabă un rol pasiv, traversând America și fiind mai mult martor decât un participant activ, aici curierul este implicat până în măduva oaselor. Kojima reușește să valorifice întregul potențial al actorului și creează un protagonist autentic, cu trăiri, temeri și speranțe. Tristețea și bucuria lui Sam  nu doar că îl umanizează, ci te fac să te regăsești în acest personaj care trece prin greutăți de nedescris, dar care nu se oprește. Iar acesta nu este singur în această aventură! E acompaniat de personaje precum Fragile (Léa Seydoux), Tarman (regizor George Miller) și Dollman (a cărui înfățișare se bazează pe Fatih Akin, dar care este interpretat de Jonathan Roumie), fiecare cu un rol bine definit și o prestație de invidiat. Kojima profită la maxim de talentul tuturor și le oferă spațiu să strălucească. Totuși, trebuie să recunosc că am fost ușor dezamăgit de faptul că veteranii seriei sunt mai implicați în poveste decât noii veniți. Personajul lui Léa Seydoux devine liantul echipei lui Sam, fiind căpitanul navei și având un rol asemănător cu cel al lui Charles Xavier din X-Men, adunând personaje cu abilități speciale pentru misiune de conectare a Australiei la rețeaua chirală. Adjuvanții noi-veniți sunt interpretați excelent, însă rolul lor pare mai degrabă funcțional: îl ajută pe protagonist și atât. Au totuși câteva momente în care li se conturează povestea și motivațiile, prin scurte secvențe cinematice. De pildă, Tarman este inspirat de Ahab din Moby Dick, amândoi având un membru lipsă și o obsesie mistuitoare (căpitanul din roman cu balena, personajul lui Miller cu smoala supranaturală). Trecutul său este prezentat într-un cutscene scurt, dar superb din punct de vedere al interpretării și al cinematografiei, în care aflăm cum și-a pierdut fiul și mâna.

La capitolul muzică și sound design, nu am ce să-i reproșez lui Kojima. Coloana sonoră este superbă – un mix reușit între melodii originale, compuse special pentru joc, și piese cunoscute, de la artiști precum Woodkid, Magnolian sau Gen Hoshino. Fiecare moment important este însoțit de un cântec care elevează scena și declanșează un val de emoții.

Artă pură

Death Stranding 2: On the Beach este, fără îndoială, primul joc cu adevărat next-gen de pe PlayStation 5. Dezvoltatorul a petrecut ultimii șase ani testând noua consolă a celor de la Sony și a împins-o la limitele randării și performanței. Scena de introducere este ceva nemaiîntâlnit până acum în jocurile video, o fidelitate vizuală atât de ridicată, încât te face să te întrebi dacă privești ceva creat într-un motor grafic sau o filmare reală a deșertului Sonora. Personajele sunt redate cu un realism impresionant, însă adevăratul star este Australia – continentul pe care Decima îl recreează într-un mod palpabil. Fie că vorbim despre cele mai înalte piscuri, îmbrăcate în alb, sau despre văile primordiale care ard sub razele nemiloase ale soarelui, fiecare peisaj este un spectacol și un adevărat deliciu vizual.

În plus, motorul reproduce cu succes fenomene meteo complexe – inundații, ploi torențiale, focuri de vegetație și furtuni de nisip – iar fiecare dintre acestea influențează nu doar mediul înconjurător, ci și modul în care abordezi livrările.

Ce m-a dat complet pe spate au fost luptele cu Neil, contrabandistul interpretat de actorul italian Luca Marinelli. Acestea sunt un adevărat spectacol de lumini și o demonstrație de forță a creativității lui Kojima. Artificiile, focul, smoala și fiecare mică reflexie sunt randate in-engine, fără „ajutorul” unor unelte moderne precum Lumen sau A.I., păstrând astfel identitate și viziunea artistică a dezvoltatorului.

Fără dar și poate, Death Stranding 2: On the Beach este un joc extraordinar, pe care îl consider chiar magnum opus-ul lui Hideo Kojima. Va face, inevitabil, parte din discuțiile legate de premiul Game of the Year 2025. Din toate punctele de vedere, este o operă care arată industriei ce se poate crea atunci când unui dezvoltator i se oferă libertatea de a-și urma imaginația. Este, indiscutabil, o experiență care merită încercată de oricine are un PlayStation 5 pe comoda din sufragerie.

Death Stranding 2: On the Beach primește nota… 10/10! Noul titlu semnat de Kojima Productions și publicat de Sony Interactive Entertainment devine cel mai nou membru al listei exclusive de jocuri „Masterpiece” din librăria GRIND.

Mulțumim PlayStation România pentru codul de recenzie și pentru oportunitatea de a juca această capodoperă.

Jucat pe: PlayStation 5
Lansare: 26 Iunie 2025
Developer:  Kojima Productions
Publisher: Sony Interactive Entertainment