Donkey Kong Bananza – Review

Mi-a luat fix o lună să scriu acest articol…

Dacă aș mai fi avut o lună la dispoziție, atunci cu siguranță aș fi profitat de ea la maximum pentru a găsi mai multe banane, pentru a debloca și îmbunătăți toate abilitățile pe care le are în arsenal Donkey Kong, dar și pentru a colecționa toate ținutele disponibile în magazinul fiecărui tărâm. Însă Leo, care mi-a făcut bucuria de a-mi oferi un cod de descărcare pentru Bananza încă din ziua lansării, m-a presat să scriu mai devreme decât aș fi vrut: iar articolul meu reflectă opiniile acumulate pe parcursul a aproximativ 30 de ore, distribuite aproape egal pe parcursul lunii care a trecut.

În acest interval de timp, am stat destul de mult să mă gândesc la o introducere isteață pentru recenzia mea. Pentru că tot ceea ce se află la suprafață a fost deja analizat de presa de specialitate, iar Bananza este un joc despre profunzime și substraturi. În plus, repetarea unor idei devenite deja clișee nu mă motivează deloc să scriu — ci din contră, îmi readuce în minte un cumul tumultuos de întrebări existențiale.

Donkey Kong Bananza reușește însă cu succes să-ți dezactiveze partea critică și analitică din creier, imersându-te într-o lume colorată, viscerală și plină de farmec. Vorbim despre prima aventură tridimensională a lui Donkey Kong din ultimii 26 de ani, care aduce un omagiu atât originalului lansat pe cabinetele arcade ale anului 1981, cât și aventurilor frenetice de pe GameCube care necesitau folosirea unui accesoriu de percuție numit Bongos. Dar Bananza nu își extrage învățăturile doar din universul Donkey Kong, ci încorporează cu eleganță tot ceea ce au mai bun de oferit Super Mario Odyssey și Legend of Zelda: Tears of the Kingdom.

Rezultatul nu este nici o șaorma cu de toate de la Socului, dar nici o ciorbă de perișoare din bucătăria bunicii. Nu se încadrează nici în categoria menționată alarmant de des în revista GRIND 5 de “comfort food”, dar nici nu este suficient de exotic pentru a fi comparat cu o porție de sushi. Bananza este mai degrabă o salată orientală în care găsești din ce în ce mai multe ingrediente pe măsură ce te apropii de fundul bolului. Inițial ai doar cartofi, măsline și ceapă. Ulterior, găsești carne de pui gătită în feluri diferite, identifici diverse mirodenii, începi să simți gustul uleiului și oțetului, strâmbi din nas uneori când stratul de maioneză nu s-a omogenizat suficient de bine cu restul ingredientelor și te bucuri că există și banane!

Cât de departe ești dispus să mergi pentru o banană?

Dacă urmezi doar obiectivele principale, Bananza poate fi terminat în mai puțin de 20 de ore: recordul raportat până acum este de vreo 17 ceasuri. Dar ar fi păcat să treci printr-o experiență atât de bogată ca gorila din Congo în Ruanda. De ce să nu admiri regatul zebrelor, al struților, al elefanților și al șerpilor? De ce să te rezumi la conversațiile cu liderii din savană când ești înconjurat de kilometri întregi de teren destructibil care ascunde adevărat comori? Și de ce să te mulțumești cu pepite de aur dacă ai de descoperit nu mai puțin de 777 de banane răspândite de-a lungul, de-a latul și de-a străfundul a 17 niveluri?

Bananele reprezintă resursa cea mai importantă din joc și elementul care îți oferă cantitatea cea mai generoasă de dopamină. Luptele cu boșii de sfârșit de nivel? O simplă formalitate! Dialogurile cu NPC-urile importante? O mică doză de amuzament între sesiunile de nivelat terenul. Colecționarea de banane pentru a debloca toate abilitățile și evoluțiile lui DK? O formă de artă care îți testează reflexele, cutezanța de a explora locuri nemarcate de pe hartă și istețimea de a folosi toate manevrele pe care protagonistul-gorilă le poate executa.

Cu mare înțelepciune, cam în aceeași perioadă în care Donkey Kong 64 făcea furori în Japonia și prin statele din vest unde părinții își permiteau să-ți cumpere de Crăciun și altceva în afară de Terminator 2/EndingMan și PC-uri ce rulează Norton Commander, grupul muzical Valahia a popularizat următoarele versuri: banana nu îngrașă, banana nu slăbește, banana kongiană gameplay-ul prelungește.

Spre deosebire de stele din Mario Galaxy și lunile din Mario Odyssey, bananele nu reprezintă o monedă de schimb pentru a facilita progresul către regiunile următoare. Rolul lor în Bananza este de a îmbunătăți abilitățile lui DK, printr-un arbore desprins parcă din Batman: Arkham City. Dacă ești silitor în misiunea de a găsi un număr cât mai mare de fructe cristalizate, vei putea să te bucuri de un erou care dă cu pumnul mai tare, supraviețuiește unui număr mai mare de atacuri inamice și execută chiar învârteli, salturi duble, manevre de surfing pe diverse suprafețe.

La fel ca în multe alte jocuri din portofoliul Nintendo, nivelul de dificultate este un concept pe care îl setezi singur în funcție de felul cum alegi să abordezi aventura. Dacă urmărești doar obiectivul principal de a ajunge la finalul nivelului, atunci vei avea parte de experiența cea mai facilă. Dar dacă stabilești că vrei să găsești toate secretele ascunse și îți propui să colecționezi fiecare mic bonus care te face să te abați de la cărăruia pietruită galbenă care duce spre Orașul de Smarald, atunci te vei chinui mai tare și vei pierde un număr mai mare de vieți suplimentare. Elementele de RPG joacă și ele un rol esențial în stabilirea nivelului de dificultate: dacă investești mai puține puncte în bara de viață, atunci personajul tău va muri mai des și va pierde mai multe pepite de aur. Dar un jucător care vânează provocarea supremă va încerca să finalizeze povestea principală cu un DK neschimbat. 

Din fericire, Donkey Kong Bananza este echilibrat suficient de bine pentru a stimula explorarea. Programatorii au înțeles limitările impuse de o lume complet destructibilă și au introdus un sistem de baloane: dacă se întâmplă să te afunzi cu viteza accelerației gravitaționale într-unul dintre abisurile mărginașe ale nivelului, atunci se va activa balonul roșu care te aduce în siguranță în locul de unde ai căzut. Iar dacă distrugi mai mult decât ar fi trebuit, poți în continuare să ajungi la obiectivul principal: pentru că stratul de material ce poate fi spulberat de pumnii furioși ai lui DK este acompaniat în mod armonios de o arhitectură metalică durabilă.

Jocul face parte dintr-un gen de jocuri pe cale de dispariție, care și-a găsit apogeul undeva între Banjo Kazooie și seria Lego Star Wars: un maraton al colecționarilor, care îți pune la dispoziție sute de obiecte ascunse prin niveluri și te provoacă să descoperi cât mai multe dintre ele… pentru ca apoi să faci schimb de experiențe cu prietenii și să îți compari răbdarea și intuiția. Trebuie savurat ca atare, altfel va provoca mici confuzii legate de aparenta dificultate redusă.

O călătorie spre centrul Pământului

Povestea din Bananza este foarte simplă, dar felul cum este relatată debordează stil și umor: Donkey Kong, un miner atât de zelos și iscusit încât ar fi făcut ravagii în Piața Universității prin 1990, vrea să ajungă la suprafață. Dar la fel ca în mitul popularizat de Dante Aligheri, pentru a ieși la lumină trebuie întâi să te afunzi în tenebre până când descoperi limita inferioară a abisului.

DK coboară din confortul insulei Ingot și devine un erou cu acte în regulă plonjând strat cu strat în lagune exotice, dealuri înverzite, canioane însorite, câmpii înghețate, jungle luxuriante, plaje tropicale, vijelii înfiorătoare și toate celelalte peisaje care îți dau senzația de călătorie de proporții gargantuești într-un platformer 3D. Rețeta nu este schimbată prea tare față de Super Mario 64, care folosea aceleași clișee moștenite din moși strămoși bidimensionali. Dar funcționează datorită mecanicilor de joc prin care ești permanent încurajat să explorezi prin distrugere.

AIci vreau să pun accent pe elementul care îl distinge pe Donkey Kong de Mario, Astro Bot și Kirby: felul cum explorează lumea și exploatează natura înconjurătoare este unic și caracteristic personajului. Practic nu vorbim despre o aventură în care am fi putut la fel de bine să-l înlocuim pe DK cu instalatorul mustăcios sau roboțelul Sony, fără a resimți diferențe majore. Mario sare către punctul cel mai înalt, Donkey Kong sapă către abis, iar Kirby își înghite inamicii pentru a le prelua abilitățile. Diferențele estetice, filosofice și funcționale sunt evidente și distinctive. Nu îl vom vedea vreodată pe Mario smulgând o bucată de stâncă pentru a o folosi drept proiectil sau pentru a face surfing pe ea. În cel mai bun caz, instalatorul mustăcios va topi gheața de sub picioare sau va activa o manivelă pentru a-și elibera calea… dar nu va sparge cu pumnii și nu va arunca bolovani pe care îi cară deasupra capului. Iar dacă Mario călătorește prin conducte de culoare verde, atunci DK se propulsează prin intermediul unor butoaie cu funcție de tun.

Aceste diferențe sunt mai puțin evidente în Donkey Kong 64, dar din fericire Nintendo au folosit cei 26 de ani pentru a aprofunda elementele care individualizează fiecare personaj.

Evident, faptul că o lagună însorită se află sub o mină de cărbune nu prea are sens. De unde vine lumina soarelui strălucitor? Cum poate vegetația să se dezvolte? Și cum pot zebrele să supraviețuiască într-un tărâm acoperit de gheață? Multe dintre elementele de design efectiv nu au nicio noimă… dar cumva acesta este tot farmecul. În Odyssey, Mario călătorește într-un balon care-l poartă pe diverse continente ce prezintă condiții de climă și vegetație complet diferite. Dar DK finalizează aventura din jungla unde struții au construit hoteluri, după care plonjează într-o zonă cvasi-vulcanică sub care găsește locul perfect de vacanță — cu mare, plajă și soare. Situația devine atât de comică și ridicolă încât vei ajunge să îți dorești să vezi secțiunea următoare pentru a descoperi ce altceva se ascunde în interiorul planetei pe care viețuiește Donkey Kong.

DK și Pauline, acum fără răpire

În originalul Donkey Kong, gorila uriașă o răpește pe domnița Pauline și o duce în punctul cel mai înalt al unui șantier de construcții — iar micuțul Jump Man (devenit ulterior Mario) trebuie să evite obstacolele pentru a-și salva iubita aflată la ananghie. În Bonanza însă, o copilă cu un talent ieșit din comun pentru cântat îi cere ajutorul lui DK pentru a ajunge la suprafața planetei. Nu mai vorbim despre deposedare de autonomie corporală, ci despre o colaborare bazată pe ajutor reciproc și consimțământ.

Pauline este singurul element uman din toată aventura și singurul personaj care vorbește într-o limbă inteligibilă. Toate celelalte creaturi comunică prin interjecții și onomatopee pe care jocul le traduce prin text. O alegere interesantă care oferă dinamism jocului: nu trebuie să te oprești pentru a asculta ceea ce are de spus fiecare NPC și nu trebuie să asiști la schimburi de replici dramatice. Rolul tău este să distrugi, să explorezi, să colecționezi și să te deplasezi către următorul obiectiv.

Pe toată perioada acestei călătorii, Pauline află mai mult despre propriul trecut și învață să capete încredere în abilitățile ei de cântăreață. Tot ea se dovedește a fi utilă în a sparge sigilii pe care DK nu le poate sfărâma cu pumnii și contribuie cu remarci și glume care deseori sunt înduioșătoare. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, Pauline este un personaj mult mai interesant decât Donkey Kong: are o evoluție mai bine conturată pe parcursul aventurii, evidențiază mai multe elemente de mister care sunt dezvăluite strategic pe parcursul aventurii și adaugă sentimente umane la agresivitatea primordială a gorilei-erou.

Atunci când descoperi o resursă rară de pe hartă (banane, comori, fosile), Pauline te va atenționa. Dacă se întâmplă să te pierzi, cântatul lui Pauline îți va dezvălui ruta către obiectivul pe care-l urmărești. Atunci când DK este rănit, tot Pauline va lansa avertismentul și va avea grijă să te anunțe dacă apare pe hartă vreun măr (poțiunea de viață din Bananza). Și în anumite momente-cheie, tânăra domniță îți va dezvălui contextul. Însă momentele mele preferate cu Pauline sunt cele când DK merge la somn într-unul din hotelurile care refac punctele de viață: înainte de a-ți ura “noapte bună”, va spune o glumă, îți va povesti despre o întâmplare din trecut, sau va face o remarcă legată de situația în care vă aflați. Unele dintre aceste momente îți vor umple inima de bucurie și te vor ajuta să uiți de faptul că 90% din aventura ta presupune distrugere și haos.

Dar rolul lui Pauline devine și mai important în modul co-op, presupunând că aveți alături un alt jucător care vrea să se alăture. Am reușit să o conving pe prietena mea să preia controlul domniței, iar rezultatul s-a concretizat în două scenarii diametral opuse: în prima situație, am făcut împreună prăpăd pe hartă. Pentru că vocea lui Pauline devine o armă în sine, cu interjecții și onomatopee care lovesc la fel de tare ca pumnii lui DK… o metaforă interesantă despre armele din arsenalul unei femei.

În a doua situație însă, prietena mea a folosit abilitatea lui Pauline de a copia materialele de pe hartă pentru a construi un pod de gheață peste o porțiune de lavă. Această colaborare m-a salvat din a rezolva un puzzle de pe hartă care ar fi dispersat lava, facilitând progresul către regiunea următoare — o tehnică pe care sigur o vom vedea în curând la cupluri care fac speedrunning în Bananza. Același glas al lui Pauline poate fi folosit atât pentru a distruge, cât și pentru a construi… din nou, o metaforă profundă.

Nostalgie și Progres

Nicio companie din domeniul jocurilor video nu are o tradiție la fel de bine păstrată precum Nintendo. Băieții din Kyoto știu exact cum să-ți ofere un produs care satisface atât exigențele veteranilor, cât și curiozitățile generației tinere. Iar Bananza nu face excepție, preluând tot ceea ce este bun din trecutul lui Donkey Kong și rafinând nostalgia pentru a maximiza durata zâmbetelor.

Diversele niveluri bonus, care îți oferă banane suplimentare pentru a-ți îmbunătăți abilitățile sau pentru a-ți stimula obsesia de a vedea numărul 777 pe ecran, includ referințe la jocuri anterioare care îl au ca protagonist pe DK. Există chiar o refacere completă a primului nivel din Donkey Kong Country de pe SNES, cu mențiunea că dispui de absolut toate abilitățile din Bananza (poți distruge decorurile, poți smulge bucăți din podea pentru a le arunca în inamici și poți chiar să te transformi într-o altă creatură mai vânjoasă). Am citit mai multe comentarii pe internet, venite de la fani ai seriei care visează la un remake complet pentru trilogia Donkey Kong Country de pe SNES… dar care folosește exact stilul grafic din momentele bidimensionale din Bananza.

Mai mult de atât, pe parcursul aventurii pot fi întâlnite și alte personaje din universul Donkey Kong: moșneagul înțelept dar puțin nesuferit Cranky King, rinocerul Rambi (unul dintre companionii de nădejde din era SNES), dar și simpaticul Diddy Kong alături de iubita sa blondină Dixie Kong – ambii protagoniști din Donkey Kong Country 2. Pentru cei nefamiliarizați cu seria de jocuri, enumerația de nume ar putea părea puțin iritantă. Dar copiii anilor 1990 vor savura fiecare apariție care le reamintește de vremuri mai simple, când reflexele și timpii de reacție făceau diferența dintre succes și căderea într-o prăpastie.

Pentru nostalgicii adevărați, există chiar și un nivel întreg numit “Nostalgia Country” care repune în scenă prima apariție a lui Donkey Kong pe ecranele cabinetelor arcade din anul 1981. Astfel de momente aproape că mă fac să exclam cu dispreț și ciudă faptul că Sony și Microsoft s-au dovedit a fi incapabili să-și promoveze personajele emblematice… alegând să fie “platforme” și intermediari pentru alte studiouri de jocuri înainte de a produce propriile povești și protagoniști care evoluează în timp.

Evident, aceste scene nu sunt ceva nou pentru Nintendo: în Super Mario Odyssey (un titlu dezvoltat de aceeași echipă care ne-a oferit Bananza), pot fi identificate numeroase referințe la trecutul 2D al instalatorului mustăcios. Și dacă mergem ceva mai departe cu lanțul de trimiteri nostalgice, New Super Mario Bros Wii includea o repunere în scenă a clasicului nivel 1-1 din Super Mario Bros (1985). Singurele exemple asemănătoare care îmi vin în minte sunt Uncharted 4 (care îți permitea să joci Crash Bandicoot pe un PlayStation virtual), DOOM 2016 (unde ușile secrete te trimit înapoi în 1993 pentru a măcelări demoni pixelați) și o multitudine de jocuri Sonic the Hedgehog în care trebuie neapărat să existe un nivel numit Green Hill Zone care aduce un omagiu originalului din 1991. 

Ideea de bază este că apreciez momentele când tradiția este respectată prin scene care forțează o scurtă întâlnire dintre trecut și prezent. Ne permit să ne bucurăm de amintiri din vremuri când jocurile erau mai simple, sau ne ajută să învățăm ceva nou despre seria pe care o avem în fața ochilor. Dar indiferent de situație, astfel de contexte ne dezvăluie cât de mult au evoluat jocurile video ca formă de artă.

Blockbusterul de care Switch 2 avea nevoie

În momentul când Nintendo a anunțat prețul jocurilor de generație viitoare, am știut imediat că strategia va funcționa doar în măsura în care lansările se ridică la standardul de calitate impus de primul Switch — care la ora actuală are o duzină de titluri în top 100 cele mai bune jocuri de pe pagina Metacritic. Iar dacă Mario Kart World este mai degrabă experiența pe care o cumperi la pachet cu noua consolă Switch 2, Bananza este aventura single player care ar trebui să te convingă să te alături taberei roșii pentru încă o călătorie tumultoasă de 6-7 ani.

Din fericire pentru Nintendo, Donkey Kong Bananza livrează pe toate planurile și reprezintă un motiv destul de bun să cumperi un Switch 2. Exact atunci când credeam că Sony a descoperit rețeta unui platformer 3D de nota 10 prin Astro Bot, concurența din tabăra roșie a introdus noi ingrediente care schimbă regulile de estetică și gust. Privit per ansamblu, Astro Bot pare a fi un răspuns întârziat pentru Super Mario Odyssey. Iar Nintendo a trecut deja la nivelul următor, cu un mediu aproape în totalitate destructibil și o aventură în care poți alege abordarea preferată pentru a ajunge la destinație. Pentru că, deși Bananza este un joc liniar cu o finalitate bătută în cuie, îți permite să-ți croiești propria cale către obiectiv, Până și luptele cu boși de final de nivel pot fi abordate în mai multe feluri care îți pun imaginația și creativitatea la treabă.

Motivul pentru care am afirmat că Donkey Kong Bananza se aseamănă cu Legend of Zelda: Tears of the Kingdom nu ține doar de scenele când plonjezi de la mare înălțime către un abis. Pe parcursul aventurii, vei fi confruntat cu numeroase situații în care poți să alegi felul cum rezolvi provocările. Un exemplu elocvent este cel prezentat mai devreme cu porțiunea de lavă peste care am construit un pod alături de prietena mea, evitând astfel o misiune care sigur ar fi durat 15 minute sau mai mult. Poți de asemenea să-ți confecționezi arme din obiectele de decor, care se transformă în proiectile sau chiar plăci de surf pentru navigat pe apă. Iar în momentele când vrei să ai parte de abilități suplimentare, ai la dispoziție diverse transformări în animale care dețin puteri speciale: gorila Super Saiyan distruge mai eficient, zebra este rapidă și poate trece peste suprafețe care altfel s-ar frânge sub greutatea lui DK, struțul poate să zboare și să planeze pe distanțe mai lungi, elefantul poate să inhaleze diverse materiale cu trompa, iar șarpele sare la înălțimi amețitoare. Combinând toate aceste elemente, poți să-ți croiești propriul drum către nucleul planetei.

Orice recenzie care se respectă trebuie să includă și mențiuni despre muzică și grafică. Ei bine, ambele se ridică la nivelul așteptărilor pentru un blockbuster produs de Nintendo. Melodia care acompaniază transformarea în zebră este printre cele mai memorabile și încă ocupă un spațiu special în mintea mea în momentele când spăl vase, remixurile pentru piese clasice din universul Donkey Kong Country sunt realizate cu bun gust, iar motivele simfonice și ambientale care te acompaniază în momentele tensionate își deservesc scopul cu brio. Există un nou gen de muzică numit Nintendo Jazz, pe care numeroase filarmonici de pe mapamond au ajuns să îl interpreteze. Ei bine, sunt sigur că unele piese din Bananza își vor face loc în repertoriul acestor grupuri muzicale.

Cât despre grafică, vreau să menționez festinul de culori cu tentă tropicală și calitatea animațiilor. Evident, nu vorbim despre un titlu care încearcă să imite realitatea. Totul este stilizat într-un mod țipător, dar simpatic. Îmi place noul aspect expresiv al lui Donkey Kong (inspirat în mod evident de apariția din filmul Super Mario Brothers) și apreciez stilul în care a fost reprezentată copila Pauline. La fiecare pas, m-am bucurat de unicitatea lumii înconjurătoare și am apreciat faptul că am parte de un conținut exclusiv pe care doar Nintendo l-ar fi putut produce și care îmi justifică parțial fidelitatea față de brand.

Mi-a fost totuși greu să nu observ faptul că prima lansare de mare impact de pe Switch 2 este și jocul care îngenunchează hardware-ul consolei în anumite momente. Atunci când acțiunea de pe ecran se aglomerează, se pot observa încetiniri cauzate de o scădere masivă a numărului de cadre afișate pe secundă. Este genul de situație care ar fi reprezentat un motiv de scandal pentru Sony și Microsoft, dar este trecut cu vederea mai ușor în tabăra Nintendo. În fond, compania din Kyoto nu se axează pe hardware și nu face afirmații grandioase despre capacitățile dispozitivului electronic pe care îl lansează la fiecare jumătate de deceniu. Jocurile sunt cele care primează — iar cât timp ele sunt distractive și se aliniază la standardul impus de lansările anterioare din serie, micile sacadări sunt iertate. Cu toate acestea, mi-a fost greu să nu îmi imaginez faptul că vom avea încă 7-8 ani în care jocurile se vor dovedi a fi mai ambițioase decât specificațiile tehnice ale sistemului pe care rulează.

Este Bananza motivul pentru care ar trebui să cumperi o consolă Nintendo Switch 2 cât mai repede? Da și nu: pentru mine, o astfel de aventură este un motiv de bucurie. Dar pentru un fan Mario și Zelda, primul Switch este încă suficient de bun. Anul acesta vom avea parte și de noi lansări din seriile Pokemon și Metroid Prime, iar blockbustere precum Final Fantasy VII Integrate își vor face și ele apariția pe platformă. Dar cred că adevăratul motiv când Switch 2 va exploda în vânzări este cel când Mario își face revenirea triumfală în toate cele trei dimensiuni. Cel mai probabil, acel moment va veni în proximitatea lunii aprilie a anului viitor: când partea a doua a filmului Super Mario Bros va apărea în cinematografe. Cu siguranță, Nintendo va profita de context pentru a oferi un joc pe măsura așteptărilor.

Până atunci însă, trebuie să realizăm că Donkey Kong nu este Mario… iar Bananza, deși este una dintre cele mai bune aventuri 3D ale deceniului, nu se ridică la nivelul Odyssey. Deși are grafică mai bună, gameplay mai divers și provocări care testează creativitatea jucătorilor, este și mult mai frenetic și zgomotos — fapt care vine în detrimentul unor sesiuni extinse de joc. M-am întrebat de mai multe ori de ce nu am putut finaliza Bananza mai repede. Și deși motivul principal este că am încercat să-l savurez pe îndelete, o parte din realitate este și că vitejia lui DK mă obosește mult mai repede decât săriturile lui Mario. Poate că este un semn de îmbătrânire sau poate că vorbim doar de o parțialitate rezultată dintr-un atașament emoțional sporit față de instalatorul mustăcios. Dar în ciuda acestor argumente, pot să înțeleg foarte bine de ce Bananza are un scor de 91 pe Metacritic, în timp ce Odyssey este cotat cu 97. Nu este vorba doar de grafică și design, ci și de abilitățile fiecărui personaj în parte: pot argumenta că mișcările și transformările lui Mario sunt mai agreabile decât excesele de furie ale lui DK. Cu toate acestea, mi-a plăcut mai tare provocarea de a găsi banane în Bananza decât încercarea de a colecționa luni în Odyssey. Poate că elementele de RPG au contribuit la asta, sau poate că săpatul este mai distractiv decât cățăratul.

În orice caz, îi acord lui Donkey Kong Bananza un meritoriu 9.2, cu mențiunea că mi-a depășit așteptările. Atunci când am vizionat primele trailere, mă temeam că Nintendo va ieși la înaintare cu un joc de nota 8. Însă au scos tot ceea ce era bun din universul lui DK, au livrat nostalgie exact în momentele când este binevenită și au rafinat rețeta unui platformer 3D de succes readucând în prim-plan elemente de “collectathon” (maraton de colecționat). Dacă există vreun joc pe care îl recomand oricărui sceptic sau critic al strategiei Nintendo pentru Switch 2, atunci în mod clar este Bananza. Acordați-i 15 minute și veți observa cum portofelul vi se subțiază cu 1 cm: exact dimensiunea unui teanc de 30 de bancnote de 100 de lei. Oh, banana!

Mulțumim CD Media S.E. pentru codul de recenzie!

▶ Pornește video (YouTube)Deschide pe YouTube

Jucat pe: Nintendo Switch 2
Lansare: 17 Iulie 2025
Developer: Nintendo EPD
Publisher: Nintendo, CD Media S.E.

Îi acord lui Donkey Kong Bananza un meritoriu 9.2, cu mențiunea că mi-a depășit așteptările. Nintendo a scos tot ceea ce era bun din universul lui DK, a livrat nostalgie exact în momentele când este binevenită și a rafinat rețeta unui platformer 3D de succes readucând în prim-plan elemente de “collectathon” (maraton de colecționat). Dacă există vreun joc pe care îl recomand oricărui sceptic sau critic al strategiei Nintendo pentru Switch 2, atunci în mod clar este Bananza. Acordați-i 15 minute și veți observa cum portofelul vi se subțiază cu 1 cm: exact dimensiunea unui teanc de 30 de bancnote de 100 de lei. Oh, banana!