În decembrie 1997 am apăsat pentru prima dată butonul Power al unui calculator IBM. Primul meu PC, deși aflat deja la al doilea proprietar. Poate chiar al treilea. Cumpărat cu mult efort de părinții mei, a fost așteptat cu sufletul la gură și îndrăgit vreme îndelungată. Nu aveam atunci habar cât de mult îmi va influența viața acea unitate centrală cu doar 24 MB de RAM, 166 MHz și grafică 2D.

Tipul care o vânduse a avut atunci inspirația divină să instaleze, într-un folder denumit JOCURI, câteva titluri de referință, printre care Screamer, Warcraft II, Diablo, Quake, Wolfenstein 3D și DOOM. Câte încăpeau pe un HDD de numai 400 MB, ocupat printre altele și de Windows 95.

DOOM. Un nume care nu însemna nimic pentru Aidan cel din 1997, dar care a ajuns să fie sinonim cu una dintre cele mai nostalgice perioade din viața mea. DOOM, despre care am vorbit într-un video pe canalul meu de YouTube, cu aceeași pasiune cu care îl rejoc de fiecare dată. DOOM, care se confundă cu felul în care înțeleg și apreciez orice FPS butonat în prezent. DOOM, care nu va însemna niciodată Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic, ci etalonul după care se măsoară impactul oricărui shotgun virtual.

Îmi este foarte greu să scriu despre toate felurile în care această creație marca id Software s-a manifestat în existența mea. Luat ca un simplu joc, DOOM mi-a oferit sute de ore de distracție, în toate versiunile și iterațiile sale – de la original, la mai puțin popularul DOOM 3, moduri, WAD-uri realizate de comunitate, derivatele Heretic și Hexen, ba chiar și prin atitudinea edgy radiată de Romero (pe care eu, personal, îl iert pentru Daikatana – chiar mișto cu un community patch) sau tocilăreala marfă cu care o ardea Carmack și al său Ferrari turbo.

E greu, fiindcă încep să-mi dau seama că au trecut 28 de ani de atunci și am rămas fixat pe aceeași formulă old-school. Indiferent ce pac-pac joc, vreau ca DOOM să rămână DOOM, iar restul FPS-urilor să-mi ofere măcar puțin din acea experiență ludică, perfectă prin însăși simplitatea și rafinamentul de care dă dovadă la nivel tridimensional – o fuziune între gameplay, estetică audio-video și level design.

De-asta m-am supărat pe Eternal: pentru că, oricât de bun ar fi luat ca joc de sine stătător, nu a reușit să-și conștientizeze identitatea. Eternal e orice, dar nu un DOOM. Exact aceeași greșeală ca în 2004, doar că acum cu mai multă acrobație. Reboot-ul din 2016? Cu totul altă poveste – motiv pentru care rămâne și astăzi printre preferatele mele. Acela este un joc care a înțeles exact ce și cum trebuie să facă! A văzut pătrățica, a înțeles pătrățica și s-a așezat confortabil în ea.

Și atunci, cum aș putea gestiona un DOOM modern, care rescrie istoria? Cum aș putea să-mi deschid mintea și să îmbrățișez The Dark Ages fără să ridic bariere imposibil de doborât? N-a fost nevoie de contorsionism logic — pentru că noul joc realizat de id Software și publicat de Bethesda mi-a rescris codul sursă, mi-a dat peste cap orice preconcepție și mi-a demonstrat că încă se poate.

Că în 2025 pot învăța din nou să pulverizez hoarde de demoni pe hărți memorabile, cu un Super Shotgun în mâna dreaptă și un scut în stânga. Să zbor călare pe un cyber-dragon. Să împart pumni cu un mecha-viking. Că niciodată nu e prea târziu să rămân cu gura căscată în fața ecranului, cu controllerul strâns la piept și ochii cât cepele.

Dintre toate FPS-urile pe care le-am jucat vreodată, acesta este singurul pe care îl pot descrie doar așa: heavy metal încins, epicentrul unui cutremur dark fantasy, un pumn de fier în nostalgie. Tot ce știam eu despre shootere a fost șters dintr-o singură mișcare — fiindcă Regele s-a întors cu o pereche nouă de bijuterii nucleare!

TESTICULUS MAXIMUS

Cine ar câștiga într-o bătălie dintre Slayer și Master Chief? Întrebarea potrivită ar fi, de fapt: cine ar câștiga într-o luptă „mano a mano” dintre Slayer și întreg Universul? Șansele sunt mici pentru Univers, chiar dacă îl cheamă în ajutor pe Multivers — fratele mai mare, cu experiență în cafturile cuantice din curtea școlii. The Dark Ages este cel de-al treilea capitol din noua generație DOOM, însă acționează ca un prequel al jocului din 2016. Iar în prequel, Slayer-ul este echivalentul unei bombe nucleare cu blană pe spinare și testicule.

Îmi place la nebunie direcția artistică în care s-au dus de data asta: un soi de techno-barbarism dark fantasy pseudo-medieval and shiiiiit, în care personajele arată ca niște sălbatici cu armuri țepoase și arme cu plasmă. Dintre toți și toate, The Slayer iese în evidență mai ceva decât un Space Marine la o convenție a iubitorilor de plușuri Bubu & Dudu. Aproape mut, îmbrăcat în armura deja legendară și cu o mantie din scrot de urs pe umeri, omul nostru — veșnic furios — este ținut în lesă de Maykr și folosit ca super-armă. La propriu. Ca o bombă atomică. Șefu’, ne invadează Iadul! Nu-i nimic. Apasă butonul roșu cu mânuțele-laser și…RELEASE THE DOOM SLAYER!!!

Dacă asta ar fi fost toată structura jocului, nu m-aș fi supărat. Așa îmi vreau oricum DOOM-ul. Dar id Software m-a luat prin surprindere cu profunzimea poveștii din campanie și felul în care narațiunea este țesută în jurul eroului principal. Simți acum că faci parte dintr-un tablou mai amplu, din ceva care se întâmplă dincolo de combat-ul furios și care încearcă să lege strâns cele trei titluri moderne între ele. Tocmai de aceea nici nu are multiplayer online: Dark Ages este un joc exclusiv single-player.

Nu știu dacă se aude până în ultima bancă, dar ce încerc eu să spun aici e că ăștia au făcut un DOOM cu poveste beton, cu personaje secundare bine conturate și cinematics între misiuni. Argent D’Nur, dimensiunea Santinelelor, este atacată de un prinț demonic ambițios, care arată suspect de aranjat în armura lui Gary Oldman din Dracula. Genul acela de atitudine înțepată și misterioasă, cu planuri care nu se lasă descusute ușor. Opusul Slayer-ului — bazat mai degrabă pe complot și corupere. Împotriva lui stau Regele Novik, Thira, fiica acestuia, și legiunile de Santinele, susținute de o prezență Maykr care te antagonizează mai mult decât armatele de draci.

NDA-ul semnat îmi recomandă să nu vă dau prea multe detalii despre poveste, căci merită descoperită misiune după misiune — și sunt peste douăzeci. Totuși, simt nevoia să apreciez campania dementă pe care The Dark Ages o întreține prin scenariul excelent scris, prin vizualul care l-ar face pe Frank Frazetta să dea mărunt din buze și prin coloana sonoră compusă de Finishing Move — studio care a mai prestat și pentru Halo MCC. Apropo de muzică: RUPE. Nu e la fel de metal ca în celelalte două jocuri, dar are un vibe infinit mai atmosferic și potrivit pentru locațiile explorate de Slayer — cu mențiunea că devine al naibii de brutală când începi să bagi plumb în țesuturile moi de lighioane demonice.

PH’NGLUI MGLW’NAFH DOOM S’LAYER WGAH’NAGL FHTAGN!

Am spus că Slayer-ul explorează acum, fiindcă DOOM: The Dark Ages renunță la misiunile centralizate într-un hub și introduce (sau reintroduce) un parcurs organic, fluid, în care treci de la un episod la altul odată cu povestea jocului. Este incredibil cât de ușor poate naviga TDA între zone liniare, claustrofobe și întortocheate, și spații deschise uriașe, pline de secrete sau arene gigantice unde distrugi armate de draci.          

Iată un DOOM care înțelege conceptul de level design și cum acesta face parte din ADN-ul seriei — fără artificiile de platforming sacadat din Eternal. Săriturile există și aici, doar că se bazează pe o singură mecanică simplă, la care voi ajunge imediat ce încep să discut despre arsenal, scut și abilități speciale.

Formatul clasic de campanie, mai apropiat de cel din DOOM-urile MS-DOS decât de cel al fortăreței centrale — care-mi amintea de hub-urile din Hexen — este ideal pentru environmental storytelling. Iar TDA îți vorbește prin intermediul peisajelor și locațiilor spectaculoase, prin tematica fiecărui nivel: de la castele cyber-medievale, la păduri bântuite, pustiurile iadului sau chiar o secțiune inspirată din miturile lovecraftiene.

Oricum, n-am metode non-invazive prin care să vă dau prea multe detalii fără spoilere, atât de închegată este povestea — și asta mă doare, fiindcă, undeva spre final, noul DOOM devine, de departe, cel mai bun first-person shooter post-2007 pe care mi-a fost dat să-l joc. Hărțile chthonice sunt așa de bestiale, încât m-au făcut să mă ridic de pe canapea în fața consolei și să joc cu emoție în stomac. Uimire, mai precis. Am rămas uimit de senzațiile alimentate de combinația dintre ce se vede și ce se aude. Băi, vă jur că n-am să uit toată viața cum se simte saltul printr-un portal interdimensional, ca apoi să mă trezesc înotând printr-un ocean cosmic, nesătul după corăbiile unor suflete pierdute. Veți ajunge acolo și o să-mi dați dreptate.

Motorul grafic id Tech 8 pulverizează tot ce poate Unreal Engine 5 — cel puțin într-un shooter structurat scheletic ca TDA. Cât mă bucur să văd, în 2025, un joc bine optimizat, arătos și cu mecanici inedite, construit pe un engine proprietar. Așa da! Când am urmărit primul trailer, m-am întrebat dacă nu cumva viitorul Painkiller este mai DOOM decât The Dark Ages. Acum știu răspunsul la această întrebare: nimic nu este mai DOOM decât noua nestemată din coroana id Software. Sfinte, ce joc!

BULLET HELL, SHIELD HEAVEN

Dar Aidan, mă întrebați, cum rămâne cu gameplay-ul tactic și scutul aflat în centrul mecanicilor FPS din DOOM The Dark Ages? Exact! am să vă răspund foarte mândru de retorica mea. Apoi am să va întreb la rândul meu dacă știți ce este un bullet hell. Normal că știți, că sunteți gameri veterani cu artrită. Dar n-ați văzut până acum un DOOM bullet hell, asta știu sigur. Ei bine, dragii și dracii moșului DOSboi, The Dark Ages este un first-person shooter în care împușcăturile sunt doar o mică parte din ceea ce îl face shooter. Voi încerca să vă explic mecanica de pac-pac boom-boom din doom-doom sub forma unor calcule matematice simple:

1) The Slayer aterizează că o bombă de 10 megatone în mijlocul unei legiuni de satane + Slayer-ul își alege o armă, cum ar fi Tocătorul de Cranii, și începe să tragă în prima lighioană care respiră lângă el = lighioana explodează dramatic.

2) The Slayer continuă să tragă până rămâne fără cranii de tocat + trei pumni cu mănușa de fier melee în cel mai suculent drac = stocul de muniție, sănătate și armură este refăcut.

3) The Slayer continuă să facă șnițel vienez din sarsailă, dar un scaraoțchi curajos ripostează cu un atac roșu și un Hell Surge verde + Slayer-ul blochează la timp atacul verde cu scutul din dotare = lighioana încasează unul dintre cele trei efecte de ripostă posibile.

Faza tare este că spre Slayer vin concomitent între zece și două miliarde de astfel de atacuri, pentru care există gloriosul Shield Saw – un scut cu o lamă de drujbă pe circumferință. Cea mai șmecheră jucărie introdusă până acum într-un DOOM. Poate fi aruncat spre draci ca un frisbee dăunător la jugulară, aplică un efect de stun pe inamicii mari, permite o șarjă pe distanțe lungi sau poate bloca damage roșu. Ca un briceag elvețian. Este elementul central din luptele jocului și recomand din suflet să fie prima chestie upgradată. Ba chiar tinde să devină principala unealtă împotriva monștrilor slabi și elementul tactic imperativ.

Nu că Slayer-ul ar duce lipsă de arme, Doamne ferește! Însă, atunci când mișcarea din TDA se apropie de cea din Uprising sau Hover Tank Arena, oferind senzația că pilotezi un tanc supersonic și invincibil, e de preferat ca și puștile să fie pe măsură. TDA livrează din plin la acest capitol. De la clasicul Super Shotgun, Plasma Rifle și până la Rocket Launcher, arsenalul este condimentat cu o mitralieră care toacă țeste și trage cu fragmente fierbinți de os, un aruncător de ghiulele cu lanț (preferatul meu, se comportă ca o limbă de cameleon) și o arbaletă care înlocuiește BFG-ul cu BFC-ul. A, da — toate au și o versiune secundară, cu proprietăți ușor modificate. Double the guns, twice the fun! Cât despre melee, Slayer-ul are la centură un buzdugan cu lanț, o măciucă și o mănușă de fier, fiecare cu proprietăți speciale unice, chiar dacă scopul principal rămâne extragerea de muniție.

Fiecare armă păstrează tematica dark fantasy sci-fi și arată într-un mare fel, mai ales că pot fi descoperite skinuri noi în zonele secrete sau prin completarea unor obiective speciale. Sunt nenumărate colțișoare ascunse după pereți destructibili, care pot fi sparți folosind scutul. Acolo se găsesc grămezi de aur și nestemate utile pentru deblocarea upgrade-urilor la armament, lovituri melee și Shield Saw. Alteori, trebuie căutată o cheie colorată sau blocat un buton cu o aruncare de scut. Niște puzzle-uri ușoare, dar satisfăcătoare.

Totul costă, însă explorarea temeinică este mereu răsplătită cu resurse. În plus, acum nu mai rămâi fără health și ammo ca în Eternal, deoarece hărțile sunt împânzite de pickups, ca într-un veritabil shooter old-school. Apropo, din setări poate fi aleasă fața Doomguy vizibilă în titlurile clasice pentru a indica starea de sănătate, iar eu zic că ăsta e singurul mod acceptabil în care TDA trebuie butonat.

BALAURI, GUNDAM ȘI O BERE RECE DE NOTA 10

Ocazional, acțiunea per pedes este întreruptă de secțiuni în care Slayer-ul nostru îndrăgit pilotează un cyber-dragon sau încalță bocancii unui mech-Atlan, înalt cât un bloc cu 30 de etaje. Episoadele vehiculare sunt mai complexe decât mă așteptam inițial, mai ales cele cu balaurul. Dincolo de factorul cool, aceste misiuni oferă și un respiro binevenit între bătăliile cu arme convenționale. Ce-i drept, în Atlan te deplasezi pe un coridor, aproape on-rail, și pocnești demoni Titani, după ce le eviți atacurile în fereastra de timp potrivită. Fain pentru power trip, mai ales că jocul are grijă să dozeze corect aceste secvențe.

Cu balaurul, lucrurile stau altfel — iar acestea au fost momentele mele preferate. Abia când zbori începi să înțelegi cu adevărat scara nivelurilor, mai ales că am fost liber să execut orice manevră mi-a trecut prin minte. Ești tot într-un soi de arenă, doar că infinit mai verticală și, simultan, labirintică, cu pasaje subterane în care vânezi nave demonice și lupți cu distrugătoare gigantice ce trag asupra ta cu atacuri concepute special pentru a face timing-ul și direcția unui dodge cât mai dificile.

DOOM: The Dark Ages este jocul pe care nu-l așteptam din 2007, când gaming-ul a făcut un salt tehnologic impresionant, ci din 1997, de la acea apăsare a butonului Power pe primul meu calculator. Este jocul care, fără să-și propună neapărat, rescrie istoria — modul în care, cel puțin pentru mine, se definește un FPS modern și esența a ceea ce numim astăzi, la scară largă, boomer shooter. Pentru că este mai mult de atât. TDA amestecă, în cantități și concentrații perfecte, elemente vechi și noi. Rezultatul este alchimic: aur curat. Porniți consola sau PC-ul, luați o bere rece din frigider, apoi savurați-l cap-coadă și primiți cu brațele deschise tot ce are de oferit.

Jucat pe: PS5
Lansare: 15 Mai 2025
Developer: id Software
Publisher: Bethesda Softworks