Dying Light: The Beast – Review

Fanii Dying Light vor primi mai mult decât un DLC…

La trei ani după tema dată de Vlad Costea, aceea de a scrie un articol despre Final Fantasy VII Remake din postura unui jucător proaspăt aflat pe meleagurile celebrei francize, am decis să fac din nou un experiment asemănător.

„Alege, te rog, un joc pe care vrei să îl încerci și despre care vrei să scrii!”, îmi zice Leo într-o după-amiază călduroasă. Din toată lista pe care o aveam în față, neuronii mei zombificați de caniculă au ales Dying Light: The Beast.

Am zis: gata! Am dat lovitura! La zece ani de la lansarea unuia dintre cele mai apreciate jocuri cu zombie din istorie, trebuia să existe o lansare specială. Când a apărut și Dying Light 2, mi-am spus același lucru: că ar trebui să-l încerc. Hype-ul imens, recenziile foarte bune, gameplay-ul inovator cu parkour din perspectivă first-person, dar și narațiunea din primele titluri ale seriei au fost tentațiile care mi-au făcut mereu gândurile să zboare către ideea de a le juca la un moment dat. Iată că acum se ivise, în sfârșit, acea oportunitate…

Gata! Zis și făcut, instalat și jucat! Mi-am dat seama rapid că nu trebuia să mai repet experimentul. Măcar nu cu ceva care, deși vine cu cele mai bune intenții, își propune doar să te distreze. După 7–8 ore de gameplay, un podcast la ManCave.ro în care practic am desființat trei sferturi din Dying Light: The Beast, dar și câteva ore bune de somn, gânduri limpezite și încercări de a găsi unghiuri și păreri diferite, parcă mă cuprinde remușcarea și încep să mă simt ca Thanos în dialog cu Nebula: “Perhaps I treated you too harshly…”

Da, chiar am dat-o de gard într-un mod epic, făcând cea mai neinspirată alegere din ultimii ani când vine vorba de un joc. Știi vorba aia: „Bine-ai venit, prost ai nimerit”? Ei bine, ăsta a fost ghinionul lui Dying Light: The Beast, să ajungă fix pe calculatorul meu pentru a fi testat.

Jocul nu are nicio vină că a picat pe mâinile mele. Eu sunt cel care nu trebuia să-l aleagă din prima clipă și tot eu sunt cel care îți va spune că ceea ce caut, de obicei, la un joc nu se regăsește deloc aici. Dar pentru alți jucători, ar putea însemna altceva.

P_ve_t__

Eu sunt genul de jucător care caută mereu să fie captiv într-o poveste ce te face să mergi mai departe, să îți ofere acea motivație care te împinge să îți dezvolți personajul, și să investești timp pe care să nu-l irosești. Trebuie să fie acel serial de EMMY care nu te lasă să închizi aplicația (jocul), pentru că vrei cu orice preț să afli ce se întâmplă în episodul (quest-ul) următor.

Caut acel „ceva” care să îți roadă curiozitatea până te face să descoperi ce se află mai departe în poveste, indiferent cât de înfricoșător poate deveni parcursul. Vreau personaje de care să-mi fie dor atunci când dau shut down la PC.

Din păcate, eu, de pe aceste culmi ale pretențiilor, m-am uitat la The Beast, care, pe partea de storyline, pare mai degrabă un pudel decât o bestie. Este exact ca titlul capitolului: ceva extrem de incomplet și foarte minimalist. Povestea există în acest joc doar ca laitmotiv, un fel de busolă care te ajută să evoluezi și să parcurgi mai ușor conținutul. E ceva mai degrabă tehnic, nu poetic. Premisele puteau fi bune, dar execuția narativă e de doi bani.

Așadar, scurt pe doi: l-au reînviat pe protagonistul din primul titlu, Kyle Crane, pe care au decis să-l mai angajeze o dată pentru a curăța zona Castor Woods, unde cineva a lăsat zombii să zburde nestingheriți. Tipul ăsta, Crane, poartă o dușmănie uriașă față de un individ pe nume Baron, care, chipurile, l-a ținut captiv și torturat vreo treisprezece ani într-un laborator din acea zonă.

Și ca să înțelegi cum m-a pierdut jocul încă din primele momente, se întâmplă asta: la început, cineva încearcă să te ajute să evadezi din locul unde se fac experimente pe tine de ani buni, iar tu juri că vei face tot posibilul să scapi și să-l omori pe Baron, din răzbunare, iar prima ta întrebare către cei care te ajută să ieși este: „Auzi, da’… de ce vrei să mă salvezi? Cine ești?”

Să mori tu?! Ai second thoughts?! Deodată ai îndoieli dacă să ieși sau nu?! Păi nu ziceai, mă nene, că abia aștepți să rupi lanțul?!

În fine, treaba este că lucrurile nu se îmbunătățesc nici mai departe. Nu te aștepta la momente foarte emoționante. Poate că ar fi lovit la sentimente dacă NPC-urile ar fi avut și ele o mimică naturală, replici despărțite clar, tonalitate, elemente care să nu-i facă să pară doar niște roboți vorbitori. Mai multă carismă găsești la zombi de pe hartă.

Există, totuși, o surpriză plăcută pe partea de poveste, dar, din păcate, este singurul twist care merită punctat în plus.

Atmosfera

Eee, aici urcăm puțin peste nota de trecere a clasei. Deci, rezultă o combinație cât de cât reușită între câteva elemente: un mediu înconjurător destul de bogat, care pe alocuri poate oferi priveliști chiar ok, și un oraș pitoresc ce, prin arhitectura sa, aduce o notă tradițională rurală influențată de zona vestică a Munților Alpi.

Un alt element definitoriu, și fără de care nu cred că lua nota de trecere, este senzația de frică, de claustrofobie, de anxietate, pe care jocul reușește să o transmită pe alocuri, mai ales noaptea. Urmăririle contra-cronometru cu volatili, unghiul îngust al câmpului vizual limitat de lumina lanternei, pericolele ascunse la fiecare colț și dificultatea ceva mai ridicată a inamicilor oferă un feeling horror autentic, foarte rar întâlnit în alte jocuri similare. Este exact acel sentiment care a făcut ca primul titlu din serie să fie atât de apreciat de fanii genului action-zombie-horror.

Atmosfera se pliază bine pe momentul lansării jocului, o toamnă ploioasă, perfectă pentru lista de Spooktober, în care acest al treilea Dying Light își poate găsi liniștit locul.

Din păcate jocul este tras în jos de lipsa unei coloane sonore care să ofere imersivitate sau măcar să spice things up a little bit more.

Gameplay

Modul parkour, din perspectivă first person, este foarte bine implementat și m-a surprins plăcut, mai ales venind din postura fanului Assassin’s Creed, unde este preferată perspectiva third person. Trebuie să recunosc că, uneori, Dying Light: The Beast mi-a dat un ușor vibe de AC Unity, mai ales în momentele în care m-am cățărat pe acoperișuri ce semănau izbitor cu cele din jocul celor de la Ubisoft.

Pe partea de arme, poți fi inventiv, adăugând modificări în funcție de item-urile pe care le găsești. Acestea sunt împărțite pe ranguri de eficiență, de la Common până la Legendary, fiecare nivel oferind daune și avantaje suplimentare. În plus, există mods care pot fi aplicate armelor: până la două sloturi active, plus un accesoriu cosmetic numit „Charm”. Modurile pot fi găsite, cumpărate sau create și uneori, oferă efecte din ordinul elementelor precum îngheț sau otrăvire.

Nu în ultimul rând, crafting-ul și planurile de tip blueprint devin esențiale. Acestea permit jucătorilor să construiască arme și îmbunătățiri, cu condiția să adune suficiente resurse și să exploreze în detaliu lumea jocului.

Am simțit pe pielea mea zgârcenia renumită pe care seria Dying Light o adoptă în privința resurselor, care sunt cam scumpe la vedere. Din acest motiv, achiziționarea lor din shop-uri devine esențială, și este, de altfel, cel mai des întâlnit sfat în toate review-urile și videoclipurile despre joc.

Faza cu turnurile de siguranță mi-a dat un alt vibe familiar, preluat parcă dintr-o altă serie faimoasă: Far Cry.

Există posibilitatea de a conduce… doar o singură mașină. Chiar nu pricep zgârcenia asta, mai ales că ți-o oferă fără prea mult combustibil, așa că trebuie să te chinui să tragi cu furtunul de la alte rable găsite pe drum. Cred că modul ăsta de joc a fost inventat de un tirist care vindea motorină prin parcările de pe autostradă. Ah, și ca bonus, aceeași mașină se cam strică mereu, pare luată la SH de la un băiat care-ți zice că are „puțini zombi la bord”, doar că, dacă se nimeresc câțiva, pregătește banii de ITP și service.

Trebuie să recunosc că luptele îți pot oferi distracția binemeritată și, în afară de sprinturile nocturne cu volatilii din dotare, interacțiunile cu chimeras sunt destul de intuitive. Deși par dificile la început, în realitate înveți rapid să te adaptezi la patternul lor de luptă. Tot acești chimeras te ajută să evoluezi personajul lui Crane și să obții diferite abilități pentru beast mode, o stare temporară de putere sporită.

Apropo de abilități, skill tree-ul cuprinde patru ramuri principale, care nu sunt deloc atât de stufoase ca opțiuni de evoluție. O să ți se pară pistol cu apă dezvoltarea personajului în comparație cu alte jocuri, mai ales cele care au și ceva sânge de RPG. După cum bine știi, acolo trebuie să muncești serios ca să ajungi la abilitățile alea cele mai îndepărtate. Atât de îndepărtate sunt, încât uneori trebuie să muți cursorul ca să poți derula imaginea până la capăt.

Easter eggs

Oh, da! Aici Dying Light: The Beast devine o bestie în adevăratul sens al cuvântului. Așa cum e el sărăcuț la toate celelalte capitole, aici are ditamai cofragul plin cu celebrele „ouă de Paști”.

De unde să încep?

Sabia EXPcalibur II, arma legendară care se vrea, de fapt, un tribut direct adus primului Dying Light.

Prin canale, găsești cutii de pizza și un șobolan, semn clar că Michelangelo și frații lui au trecut pe acolo.

Pe un zid apare mesajul „Don’t Open, Dead Inside”, exact ca în primul episod al serialului The Walking Dead.

După ce aduni bucăți de lemn și vizitezi barajul de castori, descoperi un zombie îmbrăcat în costum de castor și primești o armă secretă: o bâtă cu abilități speciale. Da, ai ghicit, este o referință directă la celebrul meme polonez din 2012!

Mai găsești și un topor legendar, asemănător cu cel al lui Kratos, care se întoarce la tine atunci când îl arunci spre inamici.

Lista este mult mai lungă, dar te las pe tine să le descoperi, pentru că, sincer, ți-aș răpi plăcerea de a te bucura fix de partea cea mai bine construită de cei de la Techland în acest joc.

Gr@fyk

Mai ții minte când, în tinerețe, voiai să adaugi un nume în telefon și o făceai șmecherește, cu tot felul de simboluri, iar acum, la bătrânețe, îți dai seama cât de aiurea ți se pare să mai faci asta, pentru că nu mai găsești ușor contactul printre cele două mii de numere adunate?

Așa se simte și grafica din joc, șmecheră pentru acum zece ani. În prezent, însă, te cam încurcă și nu se compară deloc cu titlurile moderne.

Motorul grafic, C-Engine, proprietate a celor de la Techland, pare că nu a îmbătrânit prea frumos.

Blast from the past

OK, mai am aproximativ o oră până se lasă întunericul, așa că profit de timp ca să aștern câteva cuvinte despre Dying Light: The Beast. Scriu aceste rânduri din postura unui fan al francizei, ca să înțelegeți exact de unde vin. La fel ca Bogdan, am fost impresionat de primul titlu din 2015, doar ca să fiu dezamăgit de continuarea din 2022. Tocmai de aceea, am așteptat cu sufletul la gură The Beast, sperând că va fi revenirea de care seria avea nevoie, mai ales că era prezentat drept o continuare directă a jocului original.

Recunosc, mi-a plăcut enorm protagonistul din titlul inițial, așa că m-am bucurat să-l revăd pe Kyle Crane în rolul principal. De data aceasta, vine cu câteva „îmbunătățiri” dobândite în The Following. După 13 ani de captivitate și experimente într-un laborator secret din Elveția, Crane revine mai spectaculos și mai periculos ca oricând.

Nu o să insist prea mult pe poveste, pentru că Bogdan a intrat deja în detalii, dar vă pot spune că e fix genul acela de narațiune care pare scoasă dintr-un film B. Dacă vă setați așteptările corect, Dying Light: The Beast poate fi o experiență memorabilă, în același fel în care o plăcere vinovată te face să zâmbești fără să știi de ce. Nu e un joc de Game of the Year, dar e o distracție excelentă pentru cei care vor un open-world plin de zombi de trimis înapoi în lumea celor drepți și ceva volatili de care să fugiți mai rapid decât de Necurat.

Din punct de vedere tehnic, arată solid pe Xbox Series X. Se simt limitele motorului grafic (C-Engine), iar vizual nu se ridică la nivelul celor mai recente titluri Sony Interactive Entertainment, precum Ghost of Yōtei sau Death Stranding 2: On the Beach. Totuși, nu judecăm un joc doar după grafică. The Beast rulează excelent cu un 60 fps constant, fără să agațe. Singurul aspect deranjant e tendința unor zombi de a apărea brusc din neant în open-world, însă asta e o problemă minoră, ușor de rezolvat cu un patch. Bun, eu vă las acum în grija lui Bogdan. Soarele apune curând, iar eu mai am cale lungă până la turnul unde am aprins lumina UV. Tudor Enea

Ză conclujăn

Ca să nu-l las corigent, încerc să-l notez din două perspective.

Așa cum am spus la început, am făcut o greșeală. Am descoperit că jocul acesta nu era, și nu este, pentru mine. Eu sunt acel gamer căruia îi place să fie îmbrățișat de atmosferă, vrăjit de poveste, să asculte cu uimire o narațiune bine scrisă, să se piardă în lumi misterioase și estetice și să se răsfețe cu melodii care par compuse pentru a câștiga un Grammy.

Dying Light: The Beast m-a făcut să-mi pun pe fundal un playlist format din coloana sonoră de la Alan Wake 2, combinată cu piese din Clair Obscur: Expedition 33 și, bineînțeles, cu cele din sezonul doi al serialului Arcane (ok, ok, știu — Arcane nu e joc, dar e inspirat dintr-unul, iar Jinx face ca totul să se simtă ca un joc).

Mi-am setat greșit așteptările, iar asta din cauza bunei reputații pe care primele două titluri au avut-o, dar și din pricina faptului că prețul cerut pentru un joc considerat stand-alone era destul de mare. Am crezut că va fi ceva mai mult. N-a fost să fie.

A fost totuși ceva, pentru altcineva. Dacă aș îmbrăca haina unui fan Dying Light sau a unui jucător pasionat de titluri cu zombi, atunci perspectiva s-ar schimba.

Jocul este distractiv și nu foarte complicat. Uneori pare prea sărăcuț în încercarea lui de a fi simplist. Totuși, ca să păstrez nota pozitivă, fanii genului vor primi cel puțin încă zece ore de lupte cu tot felul de mortăciuni bipede și secvențe faine de parkour pe o hartă compactă, care nu te va face să te pierzi ușor.

Ce-i drept, fanii genului și ai francizei vor primi mai mult decât un simplu DLC pentru banii investiți. Este chiar posibil ca jocul să fie apreciat de unii.

Combinând ultimele două perspective, pot spune că Dying Light: The Beast este distractiv, dar are frâna trasă și stă pe loc pe partea de storyline. Vina lui este că a vrut să joace în liga jocurilor de sine stătătoare, acolo unde 2025 a fost ticsit de titluri unul și unul. Puiule… trebuia să stai în DLC League. 😢

Mulțumim Techland pentru codurile de recenzie și oportunitatea de a juca Dying Light: The Beast.

▶ Pornește video (YouTube)Deschide pe YouTube

Jucat pe: PC și Xbox Series X
Lansare: 18 septembrie 2025
Developer:  Techland
Publisher: Techland

✅ Acțiune distractivă;
✅ Mecanici de gameplay ușor de înțeles;
✅ Multe easter eggs;
✅ Parkour bine pus la punct;
✅ Atmosferă horror potrivită pe timpul nopții;
✅ Legat strâns de seria Dying Light, perfect pentru fanii ei;

❌ Poveste inexistentă;
❌ Personaje fade;
❌ Sărăcuț în anumite categorii;
❌ Preț prea mare pentru ce oferă.