Petale și oțel: Războiul Rozelor din Ivalice

Atunci când Yatsumi Matsumo și-a unit forțele cu Square Enix în 1997 ca să transpună experiența dobândită dezvoltând Ogre Battle într-un gaiden game Final Fantasy, nu ar fi prevăzut nimeni cât de influent avea să fie acest titlu. Cu un accent puternic pe tactică și squad management, FF: Tactics s-a îndepărtat de originile seriei în termeni mecanici, însă a rămas fidel mitologiei, iar lumea în care se desfășoară a fost ulterior revizitată și în titluri mai ortodoxe pentru catalogul Square precum Vagrant Story sau Final Fantasy XII. 

Aventura e împărțită pe niveluri care arată precum niște diorame. Suntem puși în fața unor table de joc de o verticalitate rară, în perspectivă izometrică, iar fiecare decizie consumă tura unui personaj. Cutscene-urile păstrează același format, descriind un război de secesiune cu gravitatea și implicarea pe care o aștepți probabil de la o operă mai matură decât de la un pixel art cu piticanii, însă nu exagerez cu nimic când vă zic că The Ivalice Chronicles are una dintre cele mai complexe și credibile intrigi inspirate din Războiul Rozelor de la A Song of Ice and Fire încoace, iar scriitura e printre cele mai bune ale francizei.

Și aici avem șapte regaturi unificate, iar două facțiuni (Order of the Northern Sky și Order of the Southern Sky) se luptă pentru putere. Eroul pe care îl controlăm, Ramza Beovulf, e fiul comandantului forțelor Nordului și un simplu mercenar la începutul poveștii. Povestea lui e încălecată cu a lui Delitta, cel ce, ni se indică în introducerea jocului, va fi recunoscut drept erou al războiului și încoronat rege în timp ce Ramza are să fie uitat de paginile istoriei. Vom vedea prin ochii lui mai multe planuri narative interconectate, iar detaliile sunt arhivate enciclopedic în meniul jocului cu o rigoare impresionantă. Dacă sunteți la fel de înnebuniți după timeline-uri, notițe istorice și worldbuilding ca mine, o să vă încânte lorebook-ul integrat în meniu.

Cireașa de pe tort e sistemul de job-uri, prezente în multe dintre titlurile mainline FF și denumite clase în aproape orice alt RPG. Modul în care sunt gândite și integrate aici e de o profunzime rară, cu kit-uri în care poți integra abilități deblocate din absolut orice job și sinergii cărora continui să le găsești utilități noi după multe zeci de ore de joc. Iar toate astea într-un cadru minimalist, în care toate sistemele de factori, efecte și decizie se întâmplă în cușca unui grid. Un grid în care există vreme, înălțime, stare de agregare și, evident, zaruri invizibile.

An unfriendly introduction

E foarte posibil ca FF:T să nu te prindă din prima. Începutul, și spun asta din perspectiva cuiva care a ajuns să adore joculețul ăsta, e obtuz și abrupt în ciuda găleții de expozițiune prin care ești băgat cu capul până la primul contact cu gameplay-ul. Ți se spun foarte multe lucruri fără să ai contextul să le înțelegi semnificația, iar deciziile simple pe care le iei la început nu îți sugerează nicidecum regulile complexe după care operează lupta sau abundența abilităților și efectelor la care ai acces mai târziu. Sigur, poți citi despre toate astea în meniu, însă experiența propriu-zisă care formează primele câteva ore de joc nu acoperă toate aspectele care fac un personaj versatil.

Dacă e ceva care s-ar putea să-ți capteze atenția încă de la început, acel ceva va fi probabil scriitura aproape poetică, în înfloriturile căreia se ascund observații tăioase îndreptate înspre facțiunile din lumea jocului, ele însele simboluri pentru suspecții de serviciu: Biserica și Statul. Odată ce reușești să treci peste primele câteva hărți, să exersezi câteva combinații de job-uri și să deslușești importanța dimensiunii de party management, lucrurile devin din ce în ce mai satisfăcătoare.

Războiul civil se desfășoară în fundal pe măsură ce party-ul, alcătuit din până la cinci eroi controlați de jucător, se specializează în rolurile alese. Odată ce deblochezi abilități, le poți echipa în kit-ul oricărei clase, însumând practic toate particularitățile și efectele celor două. Dacă în majoritatea Final Fantasy-urilor sunt câteva clase absolut devastatoare, aici nu mai e vorba de cât de mulți Dark Knights poți să strângi la un loc, ci mai mult despre ce combinații de abilități produc cele mai interesante rezultate. Nu te oprește nimic din a combina damage-ul ridicol al Monk-ului cu atacurile duble ale unui Ninja sau vrăjile devastatoare ale unui Black Mage cu raza infinită a unui Arithmetician.

Asimetria aceasta a job-urilor stă la baza varietății și distracției din gameplay. Poți depăși limitările clasei preferate – în cazul meu, Chemist – cultivând un al doilea job de la care să ciupești abilitățile care ți se pare că îți lipsesc. Buff-urile, debuff-urile, efectele de fizică sau momentele în care anticipezi mutarea unui inamic pentru o mișcare de geniu o să facă fiecare luptă mai interesantă decât cea dinainte.

Provocările de logică ale jucătorului sunt întrerupte de momente-cheie ale conflictului politic, în care Ramza și Delitta au propriile lor dileme, adesea morale, și cărora le reacționează cumva în antiteză. Tragediile se țin lanț în felul acela specific al luptei pentru putere feudală. Mi s-a părut absolut adorabil contrastul dintre modelele miniaturale și cât de întunecat și dramatic e subiectul abordat. Jocul nu se ferește să arate sânge, cadavre și masacre, chiar în forma colorată și family-friendly în care se prezintă.

Se moare ca în Hamlet, cu horcăieli și solilocvii, modele miniaturale și pixelizate ale unor personaje cât se poate de serioase și pline de suflet. Se și țopăie, aruncă cu shuriken-uri, cărți, topoare și ce altceva îți mai vine la mână. Absurdul și ludicul se îmbină absolut delicios cu fundația gravă și dramatică într-un mod care mă face să îmi amintesc cât de aparte poate fi Final Fantasy în cele mai inspirate momente ale francizei.

La pas prin regat

Deși modul în care se succed misiunile e liniar, ni se pune la dispoziție o hartă prin care să accesăm orașele vizitate pentru a recruta soldați noi, a cumpăra echipament sau a vizita taverna. Putem, de asemenea, să declanșăm encounter-uri aleatoare pentru a farma experiență, bani și job points, însă jocul e făcut de așa natură încât dacă iei decizii inteligente în formarea și gestionarea echipei, poți progresa prin întreaga poveste fără să trebuiască să te oprești foarte des. În principiu, conținutul legat de misiunea principală nu crește în nivel, iar conținutul opțional va fi calibrat mereu la nivelul celui mai avansat membru al echipei tale.

Poți recruta până la 50 de oameni însă party-ul, cum ziceam, nu poate găzdui decât până la 5. Restul pot fi trimiși în misiuni de fundal (lipsesc niște zile de pe hartă dar nu ai niciun control asupra lor). Teoretic, poți să pierzi permanent oameni (în cazul în care nu îi învii în timp util), însă din majoritatea luptelor te poți retrage fără să pierzi nimic pentru a-ți regândi tactica sau a pune mâna pe niște abilități noi înainte de a reîncerca encounter-ul.

Nu există prea multe de făcut în afară de a împinge povestea în față sau a căuta cele câteva personaje ascunse ce pot fi recrutate (inclusiv Cloud din FF VII). Sunt binevenite cele câteva cameo-uri și misiuni secundare, nu mă înțelegeți greșit, dar Ivalice e o lume atât de deosebită încât am ajuns să îmi doresc mai multă diversitate în activitățile care ni se permit cât o străbatem.

Quality Features

Deși avem posibilitatea să alegem în meniul principal versiunea Remastered sau un port mai aproape de original, majoritatea adițiilor ce țin de Quality of Life sunt prezente doar în versiunea Remastered.

Un detaliu care mi-a sărit în ochi a fost art style-ul din cinematicul de introducere, în stilul specific utilizat de Akihiko Yoshida și Kenta Tanaka, și marcând un fel de continuitate vizuală cu Vagrant Story, la intersecția dintre Art Nouveau, imprimee japoneze pe lemn și acuarelă.

În meniu putem vedea chiar și cinematics-urile din versiunea de PSP într-o variantă remastered, în stilul artiștilor de mai sus, dar ceea ce e ciudat e că în timpul poveștii nu le vezi în această formă. Practic, una dintre cele mai interesante componente ale lui The Ivalice Chronicles e ascunsă în meniul jocului.

Grafica din timpul luptelor a beneficiat și ea de un facelift, animații mai line și o sumedenie de instrumente minore care îți fac viața mai ușoară. Din toate punctele de vedere, Remastered-ul e o versiune mai modernă, mai ușor de digerat și vine inclusiv cu niște script-uri simple dar rezonabile de autobattle.

Voice acting-ul integral mi se pare în sine o realizare titanică, cu o interpretare superbă pe parcursul întregului joc și care demonstrează, atât prin volum cât și atenția acordată și celor mai mici replici faptul că The Ivalice Chronicles e mai mult decât un port leneș.

Poți da Fast Forward ca să treci mai repede peste tura inamicului, ai la dispoziție trei Loadout-uri ca să nu trebuiască să schimbi manual abilități, iar harta lumii include o legendă care îți indică unde poți găsi un anumit tip de echipament. Dacă te-ai poziționat greșit, poți reseta lupta fără să schimbi setup-ul și fără să pierzi nimic.

Numeroase alte chestiuni minore reduc din frustrarea pe care ar fi produs-o un port 1:1 e a experienței originale, și în același timp trebuie spus că lipsește conținutul introdus de release-ul PSP, War of the Lions, pentru cine spera la o versiune definitivă a lui FF: T.

Îmbunătățirile astea nu schimbă esența (de altfel, am consumat jocul pe nerăsuflate în ultimele câteva zile, ceea ce îmi confirmă că un diamant nu își pierde strălucirea jocului nici în peste 25 de ani). Temele Final Fantasy sunt mai prezente ca oricând, dar înțelegerea lor nu e necesară pentru aprecierea titlului. Și deși cred că RPG-ul tactic e un gen relativ inaccesibil, în cazul de față avem o operă atât de bine concepută și șlefuită încât merită depășit impasul inițial pentru ce rezervă miezul ei.

Mulțumim CD Media S.E. pentru codul de recenzie și oportunitatea de a juca Final Fantasy Tactics: The Ivalice Chronicles.

Jocul poate fi achiziționat în ediția fizică de pe Jocurinoi.ro și Gamesfunattic.ro

Jucat pe: PlayStation 5
Lansare: 30 septembrie 2025
Developer:  Square Enix
Publisher: Square Enix