Final Fantasy VII

Apărut în GRIND Ediția Definitivă, paginile 16–23.

JUCAT PE NINTENDO SWITCH · LANSARE 31 IANUARIE 1997 · PUB SQUARE · DEV SQUARE

Au trecut opt ore de când am început jocul. Mă aflu în interiorul clădirii corporației malefice Shinra și îmi croiesc drum printre angajații robotici de la etajul 65. Poate că firma oferă locuri de muncă și ajută familii să plătească facturi și lecții de balet, dar oamenii aflați la conducere sunt responsabili moral pentru bombardamentul cartierelor mărginașe și distrugerea planetei prin exploatări miniere megalomane. Mai mult de atât, unii dintre angajați par să își urască slujba și îmi dezvăluie informații suspect de exacte despre nivelurile următoare ale clădirii, de parcă și-ar dori să scape de întreaga ierarhie de conducere. Ceva este putred la mijloc, iar damful de pe holuri nu este doar de energie mako sau praf de pușcă.

Totuși este de datoria mea să merg mai departe și să pun capăt acestei tiranii oligarhice și netransparente. Iar acțiunile care urmează îi vor răzbuna pe toți prietenii și partenerii mei care au murit din cauza unor birocrați plictisiți care ordonă distrugeri și execuții în pauza de ceai dintre orele 17:00 și 17:15. Continui să urc scările… ajung în biroul directorului general. Mă arestează, evadez și am parte de o ultimă confruntare. Bătălia nu este dificilă, dar îmi pune la încercare abilitățile de sincronizare și colaborare în echipă. Iar pentru a evada din clădire după ce am îndeplinit misiunea, folosesc o motocicletă parcă ruptă din halucinațiile cele mai frumoase ale lui Dennis Hopper în Easy Rider.

Înving corporația, îmi călăresc armăsarul cromat până la capătul autostrăzii suprapuse și admir exploziile din spatele meu. Majoritatea poveștilor din jocuri s-ar fi încheiat aici – opt ore mai târziu, după ce personajul principal a reușit să învingă dușmanul. Dar aici nu vorbim despre orice aventură, ci despre un titlu din seria Final Fantasy. Așa că locul unde majoritatea jocurilor se termină devine abia începutul aventurii pentru membrii organizației eco-teroriste AVALANCHE: Cloud, Tifa, Barret, Aerith, Red XIII (și ulterior Vincent Valentine, Yuffie, Cait Sith și Cid). O lume întreagă se deschide pentru a fi explorată, iar bătăliile cu soldați corporatiști din trecut se transformă în lupte lungi și complexe cu tot felul de creaturi mitice de pe meleagurile Gaiei.

Cam așa aș descrie Final Fantasy VII: jocul care începe spectaculos și te ține în priză pe parcursul a 50-60 de ore fără a te plictisi și fără a deveni repetitiv. O imersiune într-o lume cyberpunk unde magia și tehnologia se îmbină pentru a da naștere unei povești captivante despre bune intenții și distrugere.

Iar introducerea de mai sus nu acoperă decât o șesime din ceea ce are jocul de oferit. Vă mai amintiți jocurile de PlayStation? Da, cele pe care le joci de pe CD. Ei bine, Final Fantasy VII este un joc lansat în anul 1997 care ocupă nu unul, nu două, ci TREI CD-URI. Pe parcursul aventurii, am încercat deseori să îmi imaginez că mă aflu într-o altă țară în a doua jumătate a anilor 1990, primesc cadou consola care oferă cel mai generos spațiu de stocare pentru jocuri și ajung să am de a face cu o experiență care mă invită să schimb 3 discuri pe măsură ce avansez. Până și în anul 2004 mi se părea enorm să instalez 2 CD-uri pentru a juca GTA Vice City.

Final Fantasy VII este cel mai emblematic titlu din serie din mai multe motive. În primul rând, este primul lansat oficial în Europa și primul care apare pe PlayStation. Saltul tehnologic față de Super Nintendo este uriaș, având la dispoziție o lume mult mai mare pe care ajungi să o explorezi la pas, prin intermediul unui vehicul de teren, pe suprafața apei (prin intermediul unei bărci), pe deasupra orașelor (prin intermediul unor aeronave), pe sub ape (prin intermediul unui submarin) și chiar din spațiul cosmic. În al doilea rând, VII marchează momentul când Square distribuie același joc pe toate continentele și le oferă același nume – spre exemplu, Final Fantasy VI era cunoscut drept Final Fantasy III în Statele Unite tocmai pentru că lansările se realizau selectiv. Și în al treilea rând, avem de a face cu o poveste de o actualitate perpetuă care se bucură de personaje memorabile și trucuri de gameplay mult mai ambițioase decât orice am jucat din anul 1997.

Final Fantasy VII este genul de joc pe care îl primeai de Crăciun și aveai suficient de mult conținut pentru a te ține ocupat pe tot parcursul anului – pentru că dincolo de povestea principală există întotdeauna o misiune secundară care oferă bonusuri semnificative. Iar faptul că Square (devenit după anul 2003 Square Enix) a primit permanent solicitări de a face un remake actualizat pentru joc (și a ajuns să îl facă recent pentru PlayStation 5) spune multe despre impactul cultural al acestui titlu. Efectiv este JRPG-ul care a popularizat întregul gen în afara Japoniei.

J-Point & Click, J-Action, J-RTS, J-Snowboarding Sim, J-Flight Sim

În ciuda afirmației anterioare, am mari rețineri în a clasifica Final Fantasy VII drept JRPG. Într-adevăr, are toate caracteristicile emblematice ale genului. Da, necesită destul de mult GRIND pentru a putea înfrunta toți inamicii cu brio și pentru a debloca abilități suplimentare sau obiecte. Dar elementele narative și gameplay-ul care încurajează explorarea îmi amintesc mai degrabă de aventuri Point & Click de tip Broken Sword, Sam & Max și Syberia. Interacțiunile cu personajele, deși sunt bazate pe căsuțe de text, au reușit să mă înduioșeze și să mă amuze într-o egală măsură – dar niciodată să mă lase complet indiferent. Iar muzica este atât de bună încât o ascult de o săptămână în diverse playlist-uri de pe YouTube. Ba chiar am cumpărat și coloana sonoră pe CD pentru momentele când sunt în mașină!

Final Fantasy VII oferă foarte multă varietate în ceea ce privește gameplay-ul, astfel încât experiența nu rămâne niciodată liniară pentru o perioadă prea lungă de timp. În timpul invaziei asupra clădirii corporației Shinra, ai secțiuni de stealth oarecum primitive… dar care sigur au influențat serii precum Hitman și Splinter Cell. După ce evadezi din clădire, ai parte de o scenă memorabilă de urmărire pe motocicletă care îmbină nebunia din Road Rash cu mecanici de tower defense.

Și pentru că tot am menționat sintagma “tower defense”, în cetatea Fort Condor poți juca un fel de combinație de RTS și tower defense: poziționezi unitățile de apărare pe hartă, după care aștepți invazia și îți coordonezi infanteria pentru a reduce pe cât posibil daunele. Este o secvență parcă ruptă din Warcraft, dar adaptată în universul poligonat din Final Fantasy VII. Iar surpriza de a descoperi acest element de diversitate este extrem de plăcută.

Dar după ce începi acțiunea de pe al doilea CD, ai de a face cu o secțiune de snowboarding care precede cu 3 ani primul joc SSX și nu este deloc atât de rudimentară pe cât m-aș fi așteptat. Am mai spus-o și o repet: japonezii chiar fac cele mai bune jocuri, iar atenția lor pentru detaliu este greu de egalat.

Iar odată ce ajungi în orașul Gold Saucer, vei găsi o grămadă de modalități de a-ți cheltui banii într-un mod distractiv. Există o arenă unde se pot purta lupte acerbe 1 la 1 pentru a testa capacitatea de supraviețuire a lui Cloud Strife, personajul principal. Dar tot acolo există o scurtă secvență FPS care presupune împușcarea de obiecte dintr-un rollercoaster, un joc primitiv de lupte care îmi aduce aminte de clasicul Karateka, dar și posibilitatea de a paria bani la curse de struți Chocobo.

Cred că am pierdut câteva ore deviind de la povestea principală, doar pentru a încerca să descopăr tot ceea ce îmi poate oferi această porțiune de joc. Și nu mi-a fost greu să îmi imaginez o întâlnire a acționarilor Square de pe la jumătatea anilor 1990, când cineva a întrebat “Dar de ce trebuie să fie doar un RPG?” și toată sala a aplaudat ideea de a scoate jocul “cu de toate”, pe care îl cumperi pentru a-ți satisface multe alte nevoi și curiozități. Să nu uităm totuși că jocurile video au fost, până recent, destul de scumpe și inaccesibile pentru o bună parte din populația lumii. Iar atunci când un părinte cheltuia $60 pe un joc nou, avea pretenția de la copil să nu-i mai ceară altceva timp de câteva luni.

Și dacă toate cele descrise anterior nu sună prea impresionant, atunci trebuie să precizez faptul că povestea principală oferă o secvență de “bitch slapping” veritabil între două personaje feminine: Tifa și Scarlet vor avea ceva de împărțit, iar loviturile vor fi coordonate chiar de către jucător.

Utilitarism, cinism ∆i nihilism, din mai multe perspective

Povestea din Final Fantasy VII este centrată pe ideea de salvare a planetei. Iar facțiunile implicate au interese, abordări și mijloace diferite de a ajunge în același punct. Pe alocuri, există momente când vom simpatiza cu protagoniștii și vom crede că ei sunt cei care fac ceea ce este corect – dar spre finalul jocului se vor ambiguiza deciziile și chiar se va pune problema “oare bunele tale intenții justifică uciderea a câtorva mii de oameni nevinovați?”.

Primele misiuni din Final Fantasy VII presupun distrugerea unor reactoare mako – un fel de centrale care funcționează cu energie atomică pentru a produce electricitate, doar că jocul pășește într-un teritoriu ceva mai mistic pentru a sugera faptul că energia este extrasă direct din spiritul planetei. Organizația eco-teroristă AVALANCHE este îngrijorată de felul cum corporația Shinra a ajuns să aibă un monopol energetic asupra întregului ținut Midgar și complotează pentru a reduce efectivul de exploatare, având convingerea că planeta este pe moarte… și ei sunt singurii care o pot salva.

În același timp, pe parcursul jocului vei descoperi un oraș minier abandonat unde locuitorii se plâng că activitatea lor a devenit neprofitabilă din momentul când Shinra a descoperit un mod mai eficient de a produce energie electrică. Iar acesta este unul dintre primele momente când ajungi să te întrebi dacă ești cu adevărat de partea cea bună – arderea de cărbune este mai puțin eficientă și mai dăunătoare pentru mediul înconjurător, nu-i așa? Prin urmare, planurile Shinra de a oferi independență energetică întregii planete nu mai par atât de malefice… însă mijloacele corupte prin care corporația își extinde influența te vor ajuta să îți păstrezi simțul justițiar.

Iar asta se va întâmpla până în momentul când apare o amenințare mai mare și, prin intermediul unui spion corporatist infiltrat în echipa ta, ajungi de fapt să faci front comun cu mega corporația energetică. Tot atunci va exista un schimb de replici care pune la îndoială utilitarismul fiecărei părți: Shinra a produs progres tehnologic și a făcut viața mai ușoară unei întregi planete, dar a avut efecte dăunătoare asupra mediului înconjurător; în același timp, AVALANCHE a distrus câteva dintre centralele cu energie mako și a curmat zilele unor oameni nevinovați. Cine are dreptate și cine acționează corect? Sunt viețile omenești cele mai importante? Este supraviețuirea planetei un obiectiv mai important decât existența și progresul omenirii?

Răspunsul pentru aceste întrebări este oferit prin două abordări nihiliste. Prima dintre ele este întruchipată de însuși antagonistul întregului joc, Sephiroth. Spadasinul cu păr sur este un acceleraționist care vrea să se răzbune distrugând întreaga planetă. Pentru el, situația este inevitabilă și, în consecință preferă calea cea mai rapidă de a ajunge la un final aparent evident. Cea de-a doua abordare nihilistă este reprezentată la finalul jocului, care efectiv te face să realizezi că preocupările noastre omenești sunt insignifiante la nivel planetar și cosmic… deoarece natura are propriile mijloace de a se vindeca. Nu vreau să ofer prea multe detalii despre poveste tocmai pentru că îmi doresc să vă încurajez să o parcurgeți.

Însă parte din succesul Final Fantasy VII se datorează cu siguranță acestei povești de actualitate. Cu siguranță mulți jucători s-au simțit îndreptățiți să bombardeze generatoarele mako. Dar aceia care au avut răbdare să ajungă până la sfârșitul jocului au trecut printr-un întreg proces de expunere la ramificațiile unor astfel de acțiuni. Până la urmă, cum va ajunge omenirea să își depășească provocările post-industriale: prin mai mult progres tehnologic, prin regres către un stil de viață mai primitiv, sau prin distrugere totală?

Triunghiul amoros format din personajele Cloud – Tifa – Aerith

Înainte de Geralt, Ciri și Yennefer, jucătorii au fost fascinați de dinamica dintre Cloud, Tifa și Aerith. Personajele se vor tachina permanent și vor avea parte de schimburi de replici amuzante și uneori acide. Însă băieții de la Square au făcut tot posibilul să o scoată în evidență pe Aerith până în punctul în care jucătorii se vor îndrăgosti de ea. Și aici vorbim despre era PlayStation, când poligoanele erau colțuroase și frumusețea nu se putea exprima foarte bine prin grafică.

Însă Aerith se remarcă prin personalitate. La începutul jocului, ea este o simplă vânzătoare de flori. Dar odată ce devine implicată în acțiune, ajunge să dea dovadă de o tărie de caracter exemplară. Cloud se oferă să o ducă acasă după ce o salvează – dar ea, în loc să își accepte condiția de Ileană Cosânzeană, își dorește să meargă până la capăt în aventură pentru a ajuta echipa. Aerith este neașteptat de realistă și directă atunci când trebuie să înfrunte realitățile dure ale lumii în care trăiește, dar în același timp își păstrează puritatea și gingășia. Deși lumea din jurul ei este în mare parte ostilă, ea nu se lasă coruptă și nu cade niciun moment în extrema resemnării sau a cinismului.

Pe de altă parte, Tifa este mai emoțională și sensibilă. Îl cunoaște pe Cloud încă din copilărie, ajunge să se îndrăgostească de el, dar nu are niciodată curajul de a-și exprima sentimentele. Se simte puțin amenințată atunci când apare în scenă Aerith și chiar are câteva replici care sugerează sentimente de gelozie. Și spre deosebire de gingașa vânzătoare de flori, Tifa chiar are un moment unde devine domnița aflată la ananghie care trebuie salvată. Însă pe parcursul jocului, ea ajunge să se întărească și să arate doze echilibrate de compasiune și curaj. Deși este emotivă și nesigură pe ea, aventura prin care trece îi deblochează întregul potențial. Astfel, avem un personaj care crește atât în nivel, cât și în abilitatea de a se confrunta cu lumea înconjurătoare.

Nu vă voi spune felul cum se sfârșește acest triunghi amoros, însă vă pot povesti despre scena când Tifa este răpită de către un proxenet, iar Aerith îl ajută pe Cloud să obțină o rochie elegantă pentru a avea genul de deghizare care permite accesul în vila Don-ului. Travestiul este o temă recurentă în jocurile japoneze, pe care am întâlnit-o în Star Tropics (unul dintre temple interzice accesul bărbaților, deci trebuie să te deghizezi pentru a avea acces) și Legend of Zelda: Breath of the Wild (Gerudo Town este o cetate locuită doar de către femei, unde gărzile te lasă să intri doar după ce obții un voal specific). Însă în Final Fantasy VII, acest curent de modă are un rol mai important decât emascularea comică a protagonistului – Cloud reușește să își învingă cinismul inițial, arătându-le lui Aerith și Tifa că este interesat de soarta întregii echipe și poate face sacrificii pentru un scop mai măreț.

Personajele ∆i alternanta lor...

În cea mai bună parte a jocului, Cloud este personajul principal. Există însă momente când el devine temporar indisponibil – ori din cauză că trece printr-o criză, ori pentru a spune povestea unor alte personaje. Iar aceste secvențe sunt un adevărat deliciu care evidențiază complexitatea narativă a întregului univers. Pentru că Final Fantasy VII nu este doar povestea lui Cloud, ci o întreagă înșiruire de fenomene și evenimente care au adus planeta într-o situație de criză.

Cloud este doar omulețul de plastilină cel mai convenabil pentru a pune în lumina reflectoarelor evenimentele cele mai importante. Dar după vreo 40 de ore, prim-planul este preluat de Barret și Tifa. Iar 2-3 ore mai târziu, Cid devine căpitanul temporar al echipei și reușim să aflăm mai multe despre ambițiile sale de a explora spațiul cosmic la bordul propriei rachete.

Nu este de neglijat nici vampirul Vincent Valentine, care deține informații prețioase despre nașterea antagonistului Sephiroth. Iar în câteva dintre momentele acțiunii, inclusiv angajații aparent malefici ai corporației Shinra sunt umanizați și își expun slăbiciunile sau își manifestă nemulțumirile.

O mai avem și pe Yuffie, o tânără mercenară cu tendințe cleptomane. Ea atacă membrii echipei de câteva ori pe parcursul jocului – nu reușește să învingă, dar de fiecare dată deposedează echipa de bani sau obiecte. Dacă este aleasă succesiunea corectă de dialoguri, atunci Yuffie poate să se alăture echipei și va avea parte de o misiune secundară care o are în prim-plan.

Și dacă tot l-am menționat pe Sephiroth, trebuie să precizez faptul că el este un personaj jucabil pe parcursul relatării unei povestiri din trecut. Iar mecanismul mi se pare fascinant: cu câteva zeci de ore înainte de a avea ocazia să-ți înfrunți inamicul suprem, ai ocazia de a-i observa puterile. Vei ști pentru ce fel de luptă trebuie să te pregătești și te vei minuna atunci când observi felul cum doboară dintr-o singură lovitură orice inamic. Jocul te pregătește pentru ceea ce urmează, dar presară pe parcurs suficient de multe elemente surpriză ca să elimine orice doză de predictibilitate.

Cel mai tare m-a amuzat momentul când colericul Barret a încercat să devină liderul echipei… doar pentru a realiza destul de rapid că este mult prea impulsiv și nu are abilitățile necesare pentru a coordona operațiunea. Este o relatare importantă care ne reamintește de faptul că, atât în viață cât și în jocuri, fiecare personaj îndeplinește un rol esențial. Și deși mulți dintre noi ne dorim să ne aflăm în poziții de conducere, în majoritatea cazurilor succesul misiunii este mai important decât egourile participanților. Și da, Final Fantasy VII are multe personaje care își manifestă individualitatea în anumite momente cheie. Cu siguranță jocul ar fi fost la fel de bun dacă nu apăreau Vincent Valentine, Yuffie și Cait Sith. Dar dincolo de micile contribuții pe care ei le fac la extinderea poveștii, trebuie să ne gândim la faptul că în anul 1997 copiii nu aveau foarte multe de făcut. Așa că adăugarea câtorva personaje suplimentare care pot fi crescute în nivel pentru a dobândi abilități unice este un element care crește numărul de ore care pot fi petrecute în joc pentru a explora tot conținutul (o activitate foarte populară înainte de era internetului, când $60 reprezentau o sumă mai mare din venitul lunar, iar jucătorii puteau petrece câteva luni bune alături de un titlu).

Grindul care trebuie?

Trebuie să recunosc, în general nu sunt un împătimit al ideii de GRIND. Prefer oricând ceva compact, care te ajută să parcurgi întreaga poveste și îți transmite un mesaj care nu își pierde din impact și încărcătură emoțională din cauza orelor petrecute în bătălii repetitive. Dar printr-o combinație de gameplay și muzică, Final Fantasy VII m-a făcut să petrec câteva ore bune explorând harta și implicându-mă în lupte aleatorii cu diverse creaturi.

Am ajuns astfel să termin jocul la nivelul 72/99, o performanță medie pentru un jucător de Final Fantasy, dar care depășește gradul meu obișnuit de implicare în mecanici repetitive. Au existat momente când făceam GRIND pentru relaxare, într-o pauză de 10-15 minute. Faptul că varianta remasterizată îmi permitea să cresc viteza acțiunii de 3 ori la apăsarea unui singur buton m-a încurajat să intru în mai multe bătălii și să acumulez mai multe puncte de experiență. Iar atunci când a trebuit să îl înfrunt pe Sephiroth, am avut ceva mai puține emoții… dar am avut oricum, deoarece bătălia finală este făcută să îți creeze dificultăți indiferent de gradul de pregătire.

Final Fantasy VII se bazează pe un sistem de “materia” – echivalentul gemelor din Diablo, care pot fi inserate în soclurile disponibile în arma și armura fiecărui personaj. Povestea acestor cristale este că sunt create de către exploatarea de energie mako prin intermediul centralelor electrice ale corporației Shinra. Astfel, oricine introduce materia numită “Lightning” poate lovi cu trăsnete, iar orice purtător al materiei “Counter” va lansa automat un contra-atac asupra inamicului agresiv.

Cu alte cuvinte, cristalele materia deblochează vrăji și abilități speciale. Iar frumusețea lor constă în faptul că pot fi folosite de oricare dintre personaje, indiferent de felul cum îi sunt atribuite automat punctele cu abilități. Poți transforma războinicul cu sabie în tămăduitor (healer, pentru iubitorii de romgleză) sau poți face din vrăjitor un redutabil factor de parare a atacurilor (tank, pentru aceiași iubitori de jargoane). Există și combinații de materii și modalități prin care efectul vrăjilor este transferat către artefacte: spre exemplu, combinația de materii “Meteor” și “All” va ajuta personajul să lanseze un atac înflăcărat asupra tuturor unităților inamice; în același timp, o materie “Thunder” introdusă în soclul din sabie în combinație cu materia “Element” va garanta că toate atacurile fizice vor fi însoțite și de electroșocuri. Analog, aceeași materie “Thunder” introdusă în armură alături de “Element” va garanta protecție împotriva atacurilor electrice.

Posibilitățile sunt limitate doar de imaginația jucătorului. Și spun asta după ce am urmărit câteva clipuri pe YouTube în care unii oameni încă mai descoperă diverse combinații și le adaptează la mai multe confruntări din joc… pentru că frumusețea sistemului de giuvaeruri magice este că le poți scoate și reintroduce oricând, în orice formulă. Acest fapt deschide o sumedenie de posibilități tactice prin care anumite bătălii importante pot fi finalizate mult mai rapid de către jucătorii care înțeleg abilitățile inamicului. Așa cum spunea Sun Tzu în cartea preferată a corporatiștilor din domeniul financiar, dacă te cunoști pe tine și îți cunoști inamicul, mai departe trebuie doar să ai materia cu elementul potrivit și ai victoria garantată.

Final Fantasy VII în 2021 (∆i 2024)?

Întrebarea “ar trebui să mai joc Final Fantasy VII în 2021?” este asemănătoare întrebării “ar trebui să mă mai uit la Casablanca sau Gone with the Wind?”. Vorbim despre un clasic absolut și probabil cel mai îndrăgit JRPG lansat vreodată. Dacă poți trece cu vederea grafica învechită, atunci te așteaptă o serie de surprize încântătoare.

Dar dacă vezi în grafică un obstacol, atunci cel mai bine pui mâna pe un PlayStation 5 și te bucuri de experiența complet refăcută de către băieții de la Square Enix. Trebuie totuși să lansez un avertisment în privința poveștilor: remake-ul își asumă anumite libertăți narative care probabil au fost introduse ca elemente surpriză pentru fanii cei mai înfocați ai originalului. Prin urmare, versiunea cea mai nouă este marcată de revizionism și întorsături de situație care nu există în jocul din 1997.

Totuși îmi este greu să nu recomand Final Fantasy VII. Mai ales acum, când jocul este disponibil pe oricare platformă imaginabilă: de la console și până la PC (în momentul redactării acestui articol, jocul se găsește pe Steam la prețul de 13 euro) și telefoane mobile. Într-adevăr, grafica este învechită. Dar dacă puteți face față unui titlu din seriile Lego Star Wars, atunci cu siguranță veți îndrăgi Final Fantasy VII și tot ceea ce are de oferit. Aveți totuși grijă să nu vă atașați emoțional de anumite personaje, este posibil să aibă finaluri tragice exact atunci când vă așteptați mai puțin. Și să nu plângeți la final, este doar un joc.