Anatomia unei povești

Apărut în GRIND II, paginile 42–61.

Bunicilor, vă mulțumesc că ați fost parte din viața mea și știu că acum mă vegheați de undeva de sus!

După recitirea poveștii, când am început să redactez acest articol, am avut o revelație plăcută ce are legătură cu bunicii mei din partea tatălui care s-au stins din viață acum aproximativ un an, la interval de două luni diferență. Cotrobăind prin sertarul cu amintiri, le-am găsit pe cele din copilăria mea de la sat.

În acest peisaj rural, bunicii îmi spuneau povești seara (în special bunicul) înainte de culcare. Și nu erau seri în care eu și fratele meu stăteam cuminți sub pătură așteptând să ni se citească dintr-o carte. Erau seri nebune și gălăgioase când bunicul imita tot felul de zmei și feți-frumoși, lupte colosale, creaturi fantastice, regate feerice și bogate, în timp ce noi ne zbenguiam de colocolo de bucurie sau ne ascundeam prin cotloane ferite atunci când apăreau monștrii. La îndemnul lui ieșeam din ascunzători și ne luptam cu bestiile pe care le imita folosind tot felul de onomatopee.

Răsfoind amintirile, am găsit o poveste suspect de asemănătoare cu cea a lui Harap-Alb – cu ursul de sub pod, cu cerbul cu stea în frunte, cu cei doi împărați colorați și fata cu puteri magice ce se transforma în pasăre. Dar bunicul meu era o persoană simplă de la țară, cu educație minimă și nu folosea niciodată o carte când spunea povești. Este foarte probabil să fi auzit această poveste de la bunicul lui, fără să-i știe numele sau autorul și să ne-o reproducă așa cum și-o amintea. Așadar, domnul Creangă este responsabil de minunatele seri ale copilăriei mele petrecute împreună cu bunicii. Datorită acestui lucru, oricât de reușită sau nereușită ar fi povestea, va avea întotdeauna un loc special în inima mea, alături de cei doi.

MORALA POVEȘTII

Tema unei povestiri (MORAL ARGUMENT) este punctul de vedere al autorului despre comportamentul ce trebuie adoptat în lumea în care eroul există și poate fi aplicată cu ușurință asupra lumii cititorului.

Truby spune că de fiecare dată când ni se prezintă un personaj ce face progrese prin acțiuni concrete spre îndeplinirea dorinței, ni se relevă o serie de alegeri morale. Eroul explorează o succesiune de răspunsuri pentru diverse dileme, urmărind să facă alegerea corectă.

Această temă poate fi atât de complexă și ramificată pe cât de nemărginită este imaginația povestitorului. Spre exemplu, filmul “Batman Begins” abundă de teme și dileme morale. De la cea a identității (sacrificarea celei reale și crearea unui alter-ego justițiar care să lupte împotriva crimei organizate), la echilibrul firav dintre răzbunare și dreptate (Bruce Wayne reușește cu ajutorul lui Rachel să-și înfrângă demonii răzbunării pentru a alege justiția), până la tema majoră a filmului: teama, frica (și folosirea acesteia pentru a crea un simbol care să inducă groaza în sufletele membrilor organizațiilor criminale).

Ion Creangă folosește una existentă încă de la apariția primelor povești: lupta binelui împotriva răului și biruința eroului în fața unui antagonist universal.

Pentru că GRIND este o revistă de gaming, așa cum am procedat și în primul număr din NEXT LEVEL, aș vrea să vă fac câteva recomandări de jocuri inspirate din mitologia românească. Puteți începe oricând cu “Yaga”, creația celor de la Breadcrumbs Interactive. Dacă ați pus mâna pe revista din aprilie 2020, atunci sigur ați primit și un cod care vă permite descărcarea gratuită a jocului. Și dacă vreți să continuați și cu altceva… ei bine, vă recomand folosirea motoarelor de căutare pe internet pentru că în momentul de față nu îmi mai vine nimic în minte și deja m-am întins pe prea multe pagini.

O componentă foarte importantă a unei narațiuni este reprezentată de personajele care fac parte din ea. Vorbesc despre ele ca un întreg pentru că acestea nu trebuie tratate individual, ci luate laolaltă ca fire dintr-o țesătură care se completează

(CHARACTER WEB).

Toate personajele sunt conectate într-o anumită măsură și se definesc reciproc, indiferent de relația care există între ele (Spânul, fiind în conflict cu Harap-Alb, îl determină pe erou să acționeze și reprezintă răul necesar declanșării procesului de maturizare).

Scriitorul și-a construit personajele pe baza unor arhetipuri existente în folclorul românesc, cu mici variațiuni: Harap-Alb este prințul (Făt- Frumos) care pornește în călătoria de transformare dintr-un tânăr naiv, într-un bărbat responsabil care o salvează pe aleasa inimii.

Spânul (Zmeul) este întruchiparea răului, personajul care dorește să dobândească regatul și mâna fetei împaratului prin orice mijloace.

Fata împăratului Roș (Ileana Cosânzeana) este idealul feminin al eroului, înzestrată cu puteri magice.

Calul (calul năzdrăvan) este aliatul și sfătuitorul eroului, care îi este alături chiar și în lupta finală cu Spânul. Sfânta Duminică, o bătrână cu puteri magice, reprezintă un alt aliat de nădejde și primul inițiator al băiatului.

O serie de alte personaje secundare episodice, aliate ale eroului, își fac apariția în a doua jumătate a poveștii.

Printre ele găsim ciudățeniile cu puteri supranaturale Ochilă, Setilă, Gerilă, Flămânzilă, Păsări-Lăți-Lungilă sau crăiasa albinelor și furnica. O să fiu puțin cârcotaș și o să afirm că acestea nu au niciun fel de impact asupra dezvoltării protagonistului. Ajutorul dat insectelor reflectă calitatea deja existentă încă de la început a fiului de crai. În cazul celorlalți, prezența le este justificată doar de nevoia feciorului de a depăși un anumit obstacol, ceea ce face această porțiune a poveștii să pară fragmentată și artificială. Totuși, această bucată din poveste beneficiază de o tehnică folosită de autor care se numește opoziția în patru puncte (FOUR-CORNER OPPOSITION). Diferențiindu-se de majoritatea poveștilor, în care întâlnim clasica schemă a conflictului dintre protagonist și antagonist, această tehnică presupune introducerea a încă doi oponenți secundari.

Imaginați-vă eroul și cei trei inamici, fiecare ocupând câte un loc din colțurile unui dreptunghi, fiecare fiind diferit față de ceilalți în cât mai multe moduri posibile.

Deținând propriile valori și motivații, fiecare folosește un mod diferit de a ataca eroul, aflându-se totodată într-un soi de conflict cu restul. Într-o opoziție asemănătoare se află, într-o oarecare măsură: Harap- Alb, Spânul, împăratul Roș și fata acestuia.

“…SPRIJINUL LUI ESTE

O

PÂNZĂ DE PĂIANJEN” FANTOME ALE EVENIMENTELOR TRECUTE

Aceste șapte reguli de bază reprezintă minimul ce trebuie întrunit (din totalul de douăzeci și două) pentru a avea o poveste în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că spațiul nu ne permite, voi menționa pe scurt doar câteva dintre cele rămase.

“Fantoma” și lumea în care se desfășoară povestea (GHOST AND STORY WORLD). Termenul sună ciudat, dar “fantoma” reprezintă povestea de fundal a unui personaj – ceea ce i s-a întâmplat în trecut, până la momentul începerii poveștii. Este un eveniment anterior care încă îl bântuie în prezent. Este ca o rană deschisă ce îi cauzează eroului slăbiciune psihologică și morală. Aceasta ar putea îndeplini și funcția de oponent interior.

În cazul “Poveștii lui Harap-Alb” majoritatea personajelor nu posedă o “fantomă”. În cazul eroului, o putem presupune ca fiind modul de a-și duce viața până în prezent – traiul lipsit de griji și obligații de la curtea tatălui său, care l-a ferit de grijile și greutățile lumii de afară. Lucrul acesta îl împiedică să-și atingă adevăratul potențial, de a-și lua viața în propriile mâini și de a deveni bărbatul capabil de care regatul are nevoie. Nu e obligatoriu ca toate personajele să aibă o “fantomă”, dar astfel de detalii îi oferă poveștii profunzime. Ca și „fantoma”, lumea este prezentă încă de la început – iar aceea creată de Creangă este una fantastică, ticsită cu personaje și creaturi inspirate din mitologia românească.

Evenimentul declanșator (INCITING EVENT) îl determină pe erou să stabilească un obiectiv și să ia măsuri pentru atingerea acestuia. Este liantul dintre nevoie și dorință. Evenimentul ce îl propulsează pe eroul nostru în mijlocul acțiunii este primirea mesajului de la unchiul său și eșecul fraților mai mari.

Noul echilibru (NEW EQUILIBRIUM) este a șaptea și ultima minimă cerință ce trebuie respectată de o poveste reușită. Prin acest nou echilibru lucrurile revin la normal, dar există o diferență majoră.

Eroul a atins un alt nivel al dezvoltării sale personale. O schimbare fundamentală și permanentă a avut loc în persoana acestuia, care poate fi pozitivă (în cazul în care avem de-a face cu “positive change arc”) sau negativă („negative change arc”). Despre situația de mijloc (“flat change arc” – descris superb de K. M. Weiland) o să discutăm cu altă ocazie. În situația noastră, este vorba de o schimbare pozitivă.

Prin sacrificiul său, eroul demască și contribuie la nimicirea uzurpatorului (“...și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului, și apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf și pulbere”), metamorfozându-se în persoana ce i-a fost destinat să devină: adevăratul conducător al ținutului, just, brav și milostiv.

Această schimbare se produce prin moartea unui băiat credul și renașterea simbolică a unui bărbat demn de a conduce („Iar fata împăratului Roș...repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjoară de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stea sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie, și atunci Harap-Alb îndată învie”). După confruntarea finală și transformare, cei doi tineri primesc binecuvântarea și domnia împărăției, așternându-se starea de calm survenită prin noul echilibru.

Rivalitatea dintre protagonist și antagonist începe a se contura, în general pe la jumătatea poveștii.

Aceasta continuă până spre final, când are loc confruntarea (BATTLE), determinând care dintre cei doi își atinge obiectivul.

Conflictele nu trebuie să fie obligatoriu de natură fizică. Acestea pot îmbrăca orice formă, cu condiția de a păstra eroul și antieroul într-o competiție ce are ca obiectiv final aceeași dorință, același scop.

Poate fi o luptă psihologică sau intelectuală, o întrecere sportivă… limita este doar imaginația scriitorului. În cazul lui Harap-Alb, este reprezentată de o serie de încercări tot mai dificile ce au caracter de „munci herculeene”.

Eroul reușește să îndeplinească sarcinile ieșite din comun, spre iritarea Spânului.

Datorită fiecărui succes dobândit și cu ajutorul prietenilor, băiatul capătă curaj și tărie pentru a-l sfida fățiș și pentru a intra în confruntarea finală cu inamicul său (“Hai, încalecă pe mine și ține-te bine, că acum am să-mi arăt puterile chiar de aici, de pe loc, în ciuda Spânului, ca să-i punem venin la inimă”).

Bătălia este o experiență intensă și dureroasă pentru erou. Aceasta îi determină o revelație majoră

(SELF-REVELATION)

despre sine și despre cum trebuie să acționeze în raport cu cei din jur.

Îl face să înlăture fațada sub care s-a ascuns în tot acest timp și să se evalueze onest pentru prima dată.

Înlăturarea acestei măști trebuie să fie cel mai curajos lucru pe care personajul central îl face în întreaga poveste. În povestea noastră, acest lucru are loc în momentul în care Harap-Alb trebuie să se întoarcă la stăpânul său Spânul pentru a-i dărui mâna fetei împăratului Roș. Această clipă reprezintă momentul final de maturizare a eroului, momentul în care realizează câtă suferință și necazuri a produs celor dragi și lui însuși prin incapacitatea de a înfrunta dușmanul. În acest punct conștientizează urmările nefaste ce ar deriva din lipsa sa de inițiativă: căsătoria Spânului cu fata de care se îndrăgostește, precum și condamnarea unui întreg tărâm la slujirea unui conducător despotic și malefic (“Fata vesel îi zâmbește...dar în pieptul lor răsare...un dor; soare mândru, luminos...și de ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau mințile, uitându-se la fată și văzând-o cât era de tânără, de frumoasă…

Salățile din Grădina Ursului, pielea și capul cerbului le-a dus la stăpânu-său… dar pe fata împăratului Roș mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei.”).

Acesta alege sacrificiul de sine și demascarea impostorului (“Iar Spânul, văzând că i s-a dat vicleșugul pe față, se repede ca un câine turbat la Harap-Alb și-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloș...”). Bine, eroul nostru este puțin împins de la spate de către fată să facă acest sacrificiu, dar o să trecem cu vederea acest aspect (ce fel de bărbat nu este împins de la spate să facă ceva incomod de către femeie?).

Acțiunea nu este posibilă fără un PLAN, a patra componentă obligatorie a poveștii. Planul reprezintă un fel de reguli, de strategii pe care eroul le folosește pentru a ieși victorios, fiind organic legat de dorință și de adversar.

Acesta poate îmbrăca multiple forme, de la variante ambigue și vagi până la cele mai evidente și complexe. Avem chiar și combinații dintre ele. O să folosesc ca exemplu superbul murder mystery al lui Rian Johnson, intitulat Knives Out. În acest film din 2019, reputatul și excentricul Benoit Blanc (interpretat magistral de domnul Daniel Craig… și da, toate exagerările jocului actoricesc se află acolo cu un scop precis) încearcă rezolvarea unei crime. Dacă pe parcursul filmului se schimbă chiar genul operei (cu o simplă aruncare de monedă), nu ar trebui să ne surprindă faptul că inclusiv rolurile personajelor se inversează de câteva ori: Cine este eroul și cine este oponentul? Cine este în conflict cu cine? Cine este aliat cu cine?

Knives Out reușește să creeze suspans și tensiune, ținându-ne cu sufletul la gură până la final. Întorcându-ne la ideea noastră, abia la a doua vizionare am înțeles pe de-a-ntregul genialul plan al ridicolului detectiv (din nou, în mod deliberat) de a-și îndeplini dorința descoperirii adevăratului criminal și de a-și combate adversarii. Planul respectiv este vag, dar complex în același timp (bineînțeles că a observat încălțămintea Martei încă de la prima întâlnire).

Revenind la eroul nostru, ne întrebăm care este planul lui.

E adevărat că acesta dorește să ajungă la curtea unchiului pentru a prelua îndatoririle de conducător, spre mulțumirea tatălui său. Î și schițează un plan cu ajutorul aliaților și povețelor părintelui, dar acesta este unul foarte slab conturat. Aproape inexistent.

Harap-Alb călătorește ghidându-se după preceptele morale induse de tată și după sfaturile primite de la Sfânta Duminică, abordând mai degrabă o soluție nonviolentă („...cere să-ți dea calul, armele și hainele cu care el a fost mire, și atunci ai să te poți duce unde n-au putut ajunge frații tăi; pentru că ție a fost scris de sus să-ți fie dată această cinste”).

Bunătatea inimii sale îi aduce în cale aliați formidabili care îl vor ajuta în situații de impas, trecând cu bine de toate încercările la care este supus (“Harap- Alb, pentru că ești așa de bun și te-ai ostenit de ne-ai făcut adăpost, vreau să-ți fac și eu un bine în viața mea; na-ți aripa asta și, când îi avea vreodată nevoie de mine, aprinde-o, și eu îndată am să-ți vin în ajutor”).

Ei bine, în “Black Panther” este imposibil să nu empatizezi cu Killmonger, să nu îi înțelegi frustrările, argumentele și setea de răzbunare.

Motivele pentru care revendică tronul din Wakanda și disprețuiește politica internațională pasivă a statului își găsesc justificarea în nedreptățile pe care le-a îndurat încă de la o vârstă fragedă. Este atât de bine scris încât nu e greu să-i înțelegi motivele, chiar dacă metodele pe care le aplică sunt greșite.

La polul opus se regăsește un antagonist dintr-un alt film cu supereroi (...da, sunt genul ăla de persoană care se uită la filme cu supereroi).

Este vorba despre Laurel Hedare din filmul Catwoman. Laurel lucra ca model și a fost concediată de o companie de cosmetice pentru a fi înlocuită de o femeie mai tânără. Pentru a se răzbuna, încearcă lansarea unei linii de cosmetice pe care utilizatoarele trebuie să le aplice constant pentru că altfel li se topesc fețele.

Revenind la oponentul nostru, omul Spân, l-aș situa undeva între cele două exemple de mai sus.

Nu are o poveste de fundal, nu aflăm ce îi determină acțiunile și conflictul cu eroul. Încă din primele pagini ni se spune că este malefic („Numai ține minte sfatul ce-ți dau...să te ferești de Omul Roș, iară mai ales de cel Spân...”) și lucrul acesta ni-l confirmă el însuși, exprimându-și convingerile tiranice („Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om. Și trebuie să știți că între oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuie ținute din frâu...”; „Nu știți d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb aista...numai eu îi vin de hac… Cum văd eu d-ta prea intri în voia supușilor. De aceea nu-ți dau cerbii pietre scumpe și urșii salăți…”). Totuși povestea nu ne dă niciun indiciu pentru a înțelege psihologia din spatele faptelor Spânului. Ni se cere să acceptăm natura diabolică a acestuia fără a primi vreo justificare. Totuși, pentru a nu fi foarte critici, putem presupune că Spânul are o natură oportunistă și, după aflarea identității lui Harap-Alb, râvnește la împărăție. Autorul îi atribuie aceeași dorință ca și eroului, de a primi împărăția. Acest fapt îi face să se ciocnească constant.

numaiHarap-Albpoam-a„Nu știți eu dracului îi vin de

e

hac…” ce

Antagonistul (OPPONENT) e o piesă esențială fără de care povestea nu ar exista. Nu trebuie abordat ca o entitate inventată pentru ca eroul să se confrunte cu un anti-erou doar de dragul confruntării.

Acesta nu e o persoană malefică doar de dragul de a fi malefică. Oponentul are propriile motivații și nu dorește doar să împiedice personajul central să își îndeplinească obiectivul, ci se află într-o competiție directă cu el pentru a obține același lucru. Sunt ca doi concurenți într-o competiție la finalul căreia îi așteaptă medalia de aur. Dându-le ambilor același țel de atins, fiecare fiind condus de propria motivație puternică, sunt forțați să se angajeze în confruntări pe întreaga durată a poveștii. Înainte de a vorbi despre oponentul nostru o să dau două exemple, unul pozitiv și unul negativ. În “Black Panther” regizorul Ryan Coogler a înțeles care e marea problemă a filmelor produse de Marvel – antagonistul de carton însetat de putere care nu vrea decât să distrugă lumea, să o controleze, să o decimeze sau oricare altă variațiune ce presupune producerea unor suferințe celor din jur (generalizez, dar cam asta e ideea principală, indiferent cât de mică sau mare e partea din cosmos căreia i se aplică).

Dorința (DESIRE) este a doua condiție și desemnează un concept evident: ceea ce vrea eroul, obiectivul său final.

Povestea devine poveste în adevăratul sens al cuvântului doar după ce protagonistul își exprimă dorința sub orice formă (direct prin dialog sau prin orice altă modalitate mai subtilă). Aceasta este motorul firului narativ, este cea care împinge evenimentele înainte și ceea ce îi sugerează publicului că ocupă locul central. Deși total diferită, dorința este intrinsec legată de nevoia personajului central – iar în majoritatea cazurilor, când acesta își atinge obiectivul (își îndeplinește dorința), își satisface și acea nevoie. Aceste două au funcții diferite în relația cu cititorul sau audiența: nevoia lasă cititorul/audiența să descopere cum eroul trebuie să se schimbe pentru a avea o viață mai bună, în timp ce dorința îndeamnă cititorul/audiența să aspire spre același ideal ca și eroul. Făcând un exercițiu de imaginație, putem privi dorința ca pe ceva aflat la suprafața unei ape, în văzul tuturor, iar nevoia ca pe ceva aflat sub nivelul apei ce trebuie descoperit. În cazul nostru:

NEED: Harap-Alb trebuie să devină un bărbat matur și responsabil, să înțeleagă legile ce guvernează oamenii și lumea de care aparțin.

Acest lucru se poate realiza doar părăsind confortul și siguranța casei părintelui său și dând piept cu destinul.

DESIRE: Harap-Alb vrea să călătorească la palatul unchiului său pentru a primi împărăția.

TO SEVEN STEPS BRING THEM ALL

Însuși titlul cărții ne sugerează că, pentru a deveni un scriitor experimentat, trebuie să ai în vedere atingerea a douăzeci și doi de pași.

Ei bine, atunci de ce vorbim doar despre șapte? Truby crede că diferența dintre o poveste dezastruoasă și una cu potențial este dată de atingerea acestui minim de șapte pași. Cele șapte elemente nu trebuie introduse forțat în construcția poveștii – ele sunt nucleul, ADN-ul ei și derivă în mod firesc din premisă și din principiul de design. Sunt etapele prin care orice ființă umană trebuie să treacă pentru a-și rezolva problemele existențiale, pentru a evolua și pentru a deveni o persoană împlinită, mai bună.

Slăbiciunea și nevoia (WEAKNESS AND NEED) cumulate reprezintă prima condiție minimă ce trebuie îndeplinită din cele șapte. Bineînțeles, vorbim despre personajul principal care, încă de la începutul narațiunii, trebuie să posede una sau mai multe slăbiciuni ce îl împiedică să-și atingă potențialul maxim. Nevoia reprezintă un obstacol ce pare insurmontabil, dar eroul trebuie să depășească această etapă pentru a-și învinge slăbiciunile. Conștientizarea, atacarea și biruirea acestor slăbiciuni sunt părți esențiale. Vorbim despre sentimentul de împlinire pe care personajul trebuie să îl dobândească pentru a-și depăși condiția și pentru a renaște ca o persoană nouă. Aplicând cele menționate la povestea noastră, am putea spune: WEAKNESS: Harap-Alb este un tânăr necopt de viță nobilă, imatur, naiv și neexperimentat, care nu cunoaște greutățile vieții.

NEED: Harap-Alb trebuie să devină un bărbat matur și responsabil, să înțeleagă legile ce guvernează oamenii și lumea de care aparțin. Acest lucru se poate realiza doar părăsind confortul și siguranța casei părintelui său și dând piept cu destinul.

Trebuie precizat că, într-o poveste bună, scriitorul îi conferă personajului central o slăbiciune psihologică, precum și una morală. Slăbiciunea psihologică presupune depășirea unui defect care îl afectează doar pe erou, pe când cea morală presupune depășirea unui defect ale cărui efecte se răsfrâng și asupra celor din jurul său. Citind povestea, am remarcat cu indignare cum încrederea oarbă în oameni, iresponsabilitatea, naivitatea, lipsa tăriei de caracter a protagonistului pentru a-și înfrunta soarta și schimba condiția se răsfrâng asupra celor dragi și asupra lumii din jur. Nefiind capabil de a rupe lanțurile ce îl înrobesc, Harap-Alb asistă neputincios la o ceremonie prin care unul dintre cei mai diabolici oameni din lume se erijează în persoana sa cu scopul de a uzurpa tronul unchiului și de a se căsători cu fata Împăratului Roșu. Aflat sub influența Spânului, comite unele dintre cele mai haine fapte (printre care uciderea celei mai nobile și rare creaturi ale lumi, cerbul cu pielea bătută cu pietre prețioase).

Așa cum am precizat mai sus, Truby spune că abordarea scriitorilor ce implică scheletul în trei acte (construind la început învelișul exterior) îi dă poveștii un caracter mecanic, generic.

O poveste reușită trebuie să aibă o dezvoltare organică, lucrul acesta fiind posibil doar adoptând o abordare internă. Dar cum faci acest lucru? Soluția vine sub forma următoarelor două concepte, procedee de construcție. Primul este premisa. Aceasta este întreaga poveste comprimată într-o singură frază. Este fundația pe care se construiește întreaga poveste. De regulă, fraza premisei este cea mai simplă combinație între personaje și intrigă și cuprinde un eveniment care pune acțiunea în mișcare – mici detalii despre eroi și despre deznodământ.

După găsirea unei premise solide, scriitorul trebuie să se gândească la o strategie de a spune povestea. Iar această strategie, restrânsă la o singură propoziție, reprezintă principiul de design (designing principle – în engleză sună mult mai bine) al poveștii. Dacă spunem despre premisă că este fundația, principiul de design este sămânța poveștii și reprezintă cel mai important factor în crearea unei povești originale și eficiente. Dacă premisa este concretă, atunci principiul de design care trebuie să derive din aceasta este abstract. Vorbim despre un proces profund ce se desfășoară pe toată întinderea poveștii. Acesta poate fi un simbol sau o metaforă. Pentru a înțelege aceste tehnici o să dau din nou ca exemplu una dintre cărțile mele preferate, scrisă de James Joyce: „Ulise”.

PRINCIPIULUI PREMISA PREMISA PRINCIPIUL DE DESIGN

Revenind la Povestea lui Prezentarea unei zile din viața unui bărbat obișnuit din orașul Dublin. Într-o odisee modernă prin orașul Dublin, pe parcursul unei zile, un bărbat își găsește tatăl, în timp ce un altul își găsește fiul. Harap-Alb, să încercăm același lucru.

PREMISA PRINCIPIUL DE DESIGN

Mezinul unui crai pornește într-o călătorie la finalul căreia primește de la unchiul său tronul regatului. Un tânăr prinț neexperimentat pornește într-o călătorie plină de pericole ce îl maturizează, transformându-l într-un bărbat adevărat și un rege puternic.

Branching story (povestea ramificată) se extinde dintr-un punct comun, scindându-se și adăugând părți tot mai mici, asemenea crengilor unui copac.

Se întâlnește în narațiunile mai avansate precum fantezia socială „Călătoriile lui Gulliver” de Jonathan Swift sau în cele cu eroi multipli precum „American Graffiti” de George Lucas – un film care nu este menționat atât de des pe cât ar merita.

În cazul poveștii explozive (explosive story), identificăm multiple fire narative ce se extind în direcții diferite simultan. Echivalentul lor în natură este dat de vulcani sau păpădii, deoarece evenimentele sunt puțin mai complicate.

Asta pentru că într-o poveste este cam dificil să prezinți cititorului mai multe lucruri în același timp.

Dificultatea tinde spre imposibil – strict vorbind, neexistând povești explozive. Totuși se poate crea aparența de simultaneitate. În film se folosește o tehnică numită „crosscut” (încrucișare a scenelor).

Maeștrii scriitori sau creatori de film folosesc acest tipar în combinație cu abordarea șerpuită, spiralată sau ramificată, experimentând și dând dovadă de creativitate.

James Joyce ne-a dăruit astfel genialul „Ulise”, Quentin Tarantino ne-a oferit ovaționatul „Pulp Fiction” și, ca să dau un exemplu mai recent, o să-l menționez și pe Christopher Nolan cu obsesia lui pentru manipularea timpului și spațiului din care izvorăște confuzul „Tenet”

O ÎNCRENGĂTURĂ DE POVEȘTI

Rezumând basmul la câteva fraze, putem spune că este povestea mezinului unui crai care, după eșecul fraților lui mai mari, pornește în călătoria vieții sale către palatul unchiului Împărat Verde. Scopul aventurii este de a prelua succesiunea și tronul. În drumul său, eroul întâlnește obstacole și inamici redutabili, precum Omul Spân și Împăratul Roșu. Dar are parte și de aliați fantastici care îl vor ajuta să depășească toate greutățile. L-am facut să sune ca un sinoptic de pe IMDB cu un motiv anume.

Chiar și după o simplă analiză se observă că povestea decurge într-un singur sens, urmărind un singur fir narativ și un singur protagonist de la început și până la final. Intră în tiparele poveștii simple, liniare (linear story). Acest tip de poveste se concentrează asupra unui singur erou care își urmărește cu perseverență o anumită dorință. Publicul asistă la strădaniile personajului principal de a-și îndeplini dorința respectivă, care până la final este supus unor schimbări radicale. Faptul că acest tip de poveste este cel mai agreat de studiourile de la Hollywood se datorează motivelor menționate anterior.

Spuneam despre naturalețe că este cea mai importantă caracteristică a unei povestiri deoarece redă modul organic de a decurge (sau a se scurge). John Truby spune că pentru a ne familiariza cu acest aspect nu este nevoie decât să aruncăm o privire în jurul nostru, în natură. Deseori natura are capacitatea de a uni elementele ce o compun în diverse secvențe. Scriitorul nu trebuie decât să fure aceste tipare și să le aplice structurii poveștii sale. O să dau câteva exemple:

Meandering story (o să-i spun povestea sinuoasă) urmează o cale șerpuită fără a avea, aparent, o destinație bine stabilită.

Echivalentul evident în natură este acela al râurilor, cel mai pertinent exemplu pentru o astfel de narațiune fiind „Aventurile lui Huckleberry Finn”. În povestea lui Mark Twain, personajul principal pornește într-o călătorie pe fluviul Mississippi.

Spiral story (povestea spiralată) este genul de narațiune în care eroul revine periodic la un eveniment central (sau amintire) pe care îl retrăiește la intensități aprofundate progresiv. Tiparul acesta se regăsește în natură în cazul tornadelor, iar ca exemplu o să dau thrillere precum „Vertigo” de Alfred Hitchcock sau „Memento” de Christopher Nolan.

“situations entertain us; stories entertain and teach what it means to be human” us

Truby precizează că ideea fragmentării poveștii în trei părți își are originea în convențiile teatrului tradițional, unde după fiecare act se trage cortina pentru pregătirea următorului decor sau pentru delimitarea timpului și spațiului dintre scene.

El consideră această împărțire un procedeu superficial și mecanic impus forțat în poveste, care nu are nicio legătură cu logica internă a narațiunii. O poveste este ca un organism viu aflat într-o continuă dezvoltare și trebuie să își urmeze cursul natural, nu pe baza unui schelet simplist prestabilit.

Compară povestea cu un atlet aflat într-o competiție: evoluția lui, în ochii spectatorilor, pare un lucru ușor de realizat. Este ca și cum corpul lui se mișcă în modul respectiv natural, fără niciun pic de efort. De fapt, atletul a reușit să stăpânească atât de bine tehnica sportului pe care îl practică încât aceasta nu mai poate fi sesizată de către privitori. Ei nu pot vedea decât frumusețea și fluiditatea mișcărilor corpului.

Astfel trebuie să procedeze și un povestitor cu experiență (fie că e vorba de un film, o carte, o piesă de teatru, sau chiar și un joc video): să construiască și să conecteze o serie de momente intense atât de încărcate emoțional, încât ascultătorul/privitorul să se simtă de parcă le-ar trăi chiar el. Un bun povestitor nu spune publicului ce s-a întâmplat în viața cuiva, ci îl face să trăiască de-a dreptul viața respectivă; îi oferă experiența acelei vieți. Povestitorul nu expune un șir de situații lipsite de succesiune organică, nu se completează și realizează întreruperi. În schimb, deșiră în fața noastră un ghem narativ încâlcit care arată ca un tot. Așa ne învață și K. M. Weiland în cartea sa „Creating Character Arcs”: “situations entertain us; stories entertain and teach us what it means to be human”.

TRUBY ALLTHE

Scriitorul și scenaristul John Truby este unul dintre cei mai respectați și râvniți consultanți din industria de film a ultimelor trei decenii, contribuind la perfecționarea a peste 1.000 de scenarii de film.

Truby nu agreează paradigma celor trei acte a lui Syd Field (valabilă doar în cazul narațiunii filmului, nu și altor opere literare) care susține că fiecare scenariu se împarte astfel: începutul (25% din poveste), partea de mijloc (50% din poveste) și finalul (restul de 25% din poveste). Potrivit lui Field, povestea în trei acte prezintă trei „plot points”.

Primul este situat la finalul primului sfert al narațiunii și reprezintă factorul perturbator al echilibrului existent, care îl împinge pe erou în călătoria sa. Al doilea plot point este situat la sfârșitul primei jumătăți a poveștii și marchează momentul în care eroul își înțelege condiția, slăbiciunile și prioritățile pentru a lua decizii radicale pentru schimbare. Ultimul plot point este poziționat după primele trei sferturi de acțiune, când are loc confruntarea finală și se stabilește un nou echilibru.

Lăsându-mă astfel purtat de șirul gândurilor, m-am oprit la o idee care mi s-a părut mai răsărită: oare povestirile lui Creangă respectă într-adevăr regulile de structură despre care John Truby și alții spun că sunt esențiale în crearea unei povești de calitate? Urmează scriitorul cei 22 de pași esențiali pentru un maestru povestitor, așa cum sunt ei descriși în „The Anatomy of Story”?

Având în vedere tema pur românească pe care cea de-a doua revistă NEXT LEVEL ar fi trebuit să o aibă, m-am gândit să corelez articolul cu pasiunea mea pentru fantasy, D&D și RPG-uri pen and paper. Astfel, voi trece sub lupa microscopului basmul „Povestea lui Harap-Alb” – un clasic al literaturii românești, care conține elemente fantastice inspirate din folclor. Doresc de asemenea să-mi cer scuze pentru folosirea poate excesivă a unor cuvinte sau expresii englezești, dar traducerea lor în limba română le-ar știrbi înțelesul și le-ar denatura sensul. Și vă avertizez, articolul conține SPOILERE MAJORE pentru povestea respectivă… așa că puneți mâna pe carte și citiți-o înainte, să nu vă aud cum vă plângeți că v-am răpit plăcerea unei lecturi mioritice.

LEUL ȘI

De curând, plimbându-mă printr-o librărie, mi-au atras atenția lucrările de debut ale lui Tolstoi:

„Copilăria”, „Adolescența” și „Tinerețea”. Le-am achiziționat, iar după ce le-am citit nu am putut să nu mă gândesc și la autorul nostru român care a relatat, la rândul său, câteva experiențe ale copilăriei și tinereții.

Da, vorbesc despre Ion Creangă. Deși lucrările lui Tolstoi ating un grad al profunzimii morale mai ridicat decât cele ale lui Creangă, a fost imposibil să nu remarc unele similarități. Ambii vorbesc despre relațiile și atitudinea față de dascăli, părinți, cămin și prieteni de joacă. Atât Tolstoi cât și Creangă descriu sentimentele profunde necunoscute care îi încearcă în primii ani ai vieții: iubire, ură, furie, sensibilitate, rușine și alte noi trăiri izvorâte din cine știe ce colțișor al sufletelor lor neexperimentate de copii. În cazul amândurora, vârtejul de stări emoționale ce le răvășește inimile creează noi universuri interioare și înrădăcinează temeiuri morale în jurul cărora vor gravita toată viața.

Acest șir al evenimentelor și asemănărilor a produs o reacție în lanț printre gândurile mele: oare Tolstoi a reprezentat o sursă de inspirație pentru Creangă, care și-a scris amintirile la o distanță de aproximativ 20 de ani? Oare abordarea scriitorului rus a fost considerată cam inaccesibilă de Nică și a încercat o variantă mai digerabilă? Oare cei doi talentați scriitori respectau anumite reguli tehnice când compuneau sau se lăsau duși de valul artistic creaționist?

V-am vorbit în primul număr din revista NEXT LEVEL despre obsesia mea pentru filme și cinematografie. De data aceasta mi s-a ivit oportunitatea de a vă mărturisi că maladia despre care vă povesteam (și de care sufăr) este o consecință firească. O complicație, dacă o pot numi așa, a unei alte afecțiuni care m-a lovit năprasnic încă din primii ani ai copilăriei.

Blestemul ăsta a picat pe capul meu din momentul în care am fost capabil să descifrez – și m-a făcut să mă simt ca un Champollion timid sub tirania unor dascăli ce au profesat din “vârful piramidelor”, pe parcursul a două decenii comuniste. Ei m-au încărcat cu misterele unor simboluri ciudate, despre care îmi amintesc foarte clar că îmi murdăreau cărticelele Disney pline de ilustrații din “Snow White And The Seven Dwarfs” sau „Aladdin”.

Din acel moment, o nouă lume mi s-a deschis în fața ochilor. Eram ca Neo și vedeam matricea în forma ei brută – priveam codurile și ecuațiile imaginilor, în momente când “vălul care mă orbea de adevăr” fusese ridicat. Atunci am descoperit că în spatele acelor imagini exista o poveste cu personaje și intrigă. Și acest virus m-a prins în strâmtoarea lui și mi-a mâncat timpul și viața… nici astăzi nu am găsit un leac.

Am devenit obsedat de povești și, într-o perioadă fără calculatoare, internet și cu un singur post de televiziune, citeam tot ce îmi pica în mână și puteam înțelege. Am devenit atât de pasionat încât am început să-mi scriu propriile povești și am creat chiar un roman de inspirație “tolkienesc-warcraftiană”. După câțiva ani de la finalizarea acestuia din urmă, aflându-mă în posesia unui nou set de cunoștințe în materie de „storytelling” (dobândit prin studiul lucrărilor unor teoreticieni ca Aristotel, Syd Field, John Truby sau K.M. Weiland), am făcut un studiu mai aprofundat al operei și am ajuns la concluzia că îi aparține unui diletant. Așa că l-am ars.

Răsfoind recent cartea lui John Truby, „The Anatomy of Story – 22 Steps to Becoming a Master Storyteller”, mi-a răsărit în minte ideea din spatele acestui articol. Iar în rândurile următoare o să vă povestesc despre ce este vorba.

“grindColecția cultural” articole

ANATOMIA

POVEȘTI

Colecția articole “grind cultural”

Silviu Raban