Final Fantasy IX

Apărut în GRIND II, paginile 8–25.

EPILOG existențialist

Unchiul meu Mircea Costea a fost răpus de cancer în luna aprilie a anului 2022, la scurt timp după ce a împlinit vârsta de 65 de ani. În lunile care au urmat, mi-am găsit refugiul în Octopath Traveler și Final Fantasy IX. Atunci când găseam momente libere, pentru a evita gândurile deprimante legate de efemeritatea propriei existențe, îmi țineam mintea ocupată într-o sesiune de joc.

Însă un element din Final Fantasy IX m-a ajutat să respir ușurat: povestea magilor. După aproximativ 10 ore de joc, este introdus un sătuc popular în totalitate de creaturi însuflețite asemenea lui Pinocchio. Trupurile lor cioplite capătă conștiință și descoperă viața și natura înconjurătoare așa cum sunt ele de fapt, fără a avea vreun Gepetto care să ofere explicații.

Această civilizație de magi nu își cunoaște originile, nu știe pentru ce a fost creată și încă își experimentează propriile limite. În consecință, longevitatea propriei specii este un mister – aceia dintre ei care se mișcă nu pot să înțeleagă de ce există unii dintre ei care s-au oprit brusc. Cu toate acestea, în loc să își deplângă mortalitatea aparent inevitabilă, magii își găsesc preocupări: unii dintre ei îmbrățișează agricultura, alții arta negoțului, în timp ce câțiva aleg să studieze natura și fenomenele înconjurătoare. Chiar și atunci când nu există nimeni care să le desemneze un scop, magii aleg să găsească sens în existența lor.

Iar dacă o civilizație care pornește de la zero pentru a-și defini rostul reușește să progreseze spre a avea o viață împlinită fără ași plânge de milă… noi, cei care știm deja cine suntem și ce vrem, ce scuză mai avem?

Deși tema centrală a cântecului este melancolia față de o dragoste pierdută, mesajul ne invită să ținem minte nostalgia. Pentru că, în forma în care se prezintă, Final Fantasy IX este o scrisoare de adio pentru un gen de joc deja consumat în anul 2000.

RPG-urile japoneze aveau nevoie de un suflu nou, care să le împingă spre explorarea de noi teritorii. Peisajele medievale și magia care se contopește cu o industrializare primitivă nu mai erau suficient de atractive pentru un public mai degrabă dornic să consume povești futuriste cu roboți, mega corporații cu moralitate îndoielnică și dileme care îi stârnesc interesul omului care privește către apusul mileniului 2.

Nu este deloc o coincidență faptul că Final Fantasy VII și VIII s-au vândut mai bine – cele două jocuri reflectă mult mai bine cultura unei civilizații care urmărește filme precum “The Matrix” și pășește întrun nou ciclu ultra-tehnologizat.Ceea ce “Melodies of Life” ne transmite este că iubirea față de cineva sau ceva, chiar dacă este pierdută în prezent, va continua să existe cât timp îi păstrăm vie amintirea. Ultima strofă surprinde exact mesajul întregului joc “If I should leave this lonely world behind, your voice will still remember our melody. Now, I know we’ll carry on. Melodies of life come circle around and deep in our hearts… as long as we remember”.

Final Fantasy IX este un joc făcut cu iubire și din iubire. Într-adevăr, din punct de vedere tehnic el marchează apogeul unui stil considerat demodat în anul 2000. Practic, tot ceea ce este mai bun în primele 5 jocuri din serie a fost adunat pentru a lăsa în urmă un cântec de lebădă sublim și demn. Iar la final, suntem lăsați în compania unei scrisori de adio care ne spune “Nu mă uita! Voi continua să exist în mintea și sufletul tău”.

Deși Terra pretinde o oarecare superioritate tehnologică și civilizațională, este un loc fad și anost.

Locuitorii sunt demni de rolul lor de NPC-uri, iar moralitatea lor este lipsită de nuanțe: dacă au de partea lor avantajul tehnologic, atunci sunt mai mult decât îndreptățiți să cucerească alte locuri. Prin comparație, Gaia este o lume vibrantă și plină de personalitate. Cetățile maiestuoase construite în Alexandria și Burmecia, lagunele populate de struți Chocobo din Forgotten Continent și satul populat de magi din inima Outer Continent… ei bine, toate aceste locuri au povești interesante de spus și mi-au recompensat explorarea prin detalii care m-au implicat și mai tare în lumea jocului.

Final Fantasy IX include și o serie de secvențe cinematice prin intermediul cărora aflăm detalii importante despre personaje și acțiune. Aici putem observa mici gesturi ale protagoniștilor, explozii, dărâmături, magii și alte efecte speciale care nu ar fi avut același impact dacă erau redate în motorul grafic al jocului.

植松 伸夫

Dar din nou, muzica lui Nobuo Uematsu este cea care stârnește sentimente și marchează gravitatea fiecărei secunde din joc. Muzica ne transmite spiritul medieval al timpurilor (“The Place I’ll Return To Someday”), ne face să înțelegem rolul fiecărui personaj (Zidane are o melodie înălțătoare și plină de speranță, Vivi este caracterizat de o piesă săltăreață și misterioasă care ne transmite informații prețioase despre natura existenței sale, în timp ce Regina Brahne și Kuja transmit vibrații malefice de fiecare dată când intră în scenă), ne imprimă nostalgie față de anumite locuri (melodia din sătucul Dali îmi este veșnic imprimată în memorie) și ne oferă speranță în momentele cele mai dificile ale protagoniștilor.

Cireașa de pe tort este evoluția cântecului “Melodies of Life”: inițial, prințesa Garnet fredonează o versiune brută și incompletă. Este ceea ce personajul își aduce aminte dintr-o copilărie îndepărtată și ceea ce îi oferă speranță în momentele de cumpănă. Dar pe parcursul călătoriei, reușește să identifice originea melodiei și ajunge să îi completeze structura. Versurile, așa cum au fost traduse și interpretate de Emiko Shiratori, sunt de-a dreptul sfâșietoare pentru oricine parcurge povestea. Let And

them who'll ring hear

out the

loud echoes till

of

they stories unfold. never

[…] ” We

met,

we

laughed,

we

held

on

fast,

and

then

we

said goodbye,

Our

paths they

did

cross, though

I

cannot

say

just why, Melodies

of

Life

-

Love's lost refrain.

To

weave

by

picking

up the

pieces that remain.

For “

Alone traces

for of a

the while love I've

you

been left searching inside

my

through lonely

the

heart. dark, Melodies of Life FINAL FANTASY FINAL FANTASY grafică și sunet

Grafica din Final Fantasy IX este pitorească și cinematică. Stilul anticipează puțin venirea lui X pe PlayStation 2, care profită și mai tare de abilitatea de a fixa camera într-un punct care scoate în evidență peisajele spectaculoase.

Într-adevăr, varianta de FF IX pe care am jucato este remasterizată și se bucură de texturi îmbunătățite. Însă stilul este congruent și nu ma dezamăgit niciodată.

În mod evident, nu putem vorbi despre milioane de poligoane care animează fiecare gest de pe chipul personajelor. Avem în față un joc din anul 2000, lansat pe originalul PlayStation. Însă neajunsurile din zona detaliilor sunt compensate pe partea de stil. Aspectul medieval cu mici influențe steampunk este imersiv și contagios. Animațiile personajelor sunt expresive și uneori comice într-un sens bun. Iar peisajele din diversele lumi explorabile m-au lăsat cu gura căscată chiar dacă în mod clar au fost desenate și nu modelate.

Ceea ce ar mai fi de menționat este contrastul dintre cele două planete paralele, Gaia și Terra. Dacă Gaia prezintă o natură foarte asemănătoare celei din lumea noastră, cu vegetație bogată, forme de relief, oceane care separă continentele și biodiversitate, atunci Terra este exact opusul. Planeta paralelă, pe care am explorat-o în ultimul sfert al jocului, este mai degrabă omogenă și mistică. În mod clar, se poate observa un contrast cromatic între cele două lumi și o diferență în felul cum sunt portretizate personajele native.

Eu însă, sunt destul de masochist și îmi plac provocările.

Din același motiv, am pierdut câteva ore suplimentare pierzând bătălii și acumulând resurse pentru a cumpăra echipament mai bun pentru personaje. Aș fi putut aborda jocul la fel ca orice persoană sănătoasă la cap din anul 2022, care are acces la sute de jocuri și dispune de un timp limitat pentru a le descoperi. Însă am încercat să îmi imaginez că am pășit într-un portal temporal către anul 2000, mă aflu pe lume doar de 8 ani, dar cumva citesc în limba engleză suficient de bine pentru a putea înțelege acțiunea și dialogurile. Am trișat în anumite momente când luptele erau frustrant de dificile și a trebuit să reîncarc salvarea de 3-4 ori – dar am încercat să am parte de provocarea propusă de Square acum 22 de ani, în toată splendoarea ei.Pe parcursul celor 50 de ore de joacă, probabil au fost 5 în care am făcut grind. Nu pentru că am fost nevoit, ci pentru că am vrut să cumpăr sau să deblochez anumite obiecte precum sabia Excalibur pentru Steiner. Iar atunci când am făcut-o, am crescut viteza de deplasare a bătăliilor pentru a-mi maximiza eficiența. Cu siguranță nu aș fi făcut asta dacă luptele s-ar fi desfășurat mai repede – la fel ca în Final Fantasy VII, spre exemplu. Dar dacă mi s-a oferit posibilitatea, am profitat de o funcție modernă care mi-a fost oferită de câțiva programatori care sigur sunt conștienți de criticile aduse jocului.

O altă critică pe care vreau să o aduc aici ține mai degrabă de felul cum Square Enix alege să își respecte comorile.

Atunci când mi s-a cerut să numesc personajele, am observat o ciudățenie: meniul îmi spunea că pot folosi doar litere și cifre, dar nu emojiuri. De ce ar exista această mențiune, în situația în care tastatura de Nintendo Switch (asemenea celei de PC, Xbox sau PlayStation) nu conține emojiuri? Așa mi-am dat seama că am în față un port al variantei de mobil.

Acest detaliu legat de portarea jocului este foarte relevant în ceea ce privește optimizarea. Pentru că băieții de la Square Enix nu au depus niciun efort pentru a face jocul să profite de hardware-ul îmbunătățit al consolei. Din contră: în momentele când se schimba mediul de bătălie, am văzut cum ecranul rămâne negru timp de câteva secunde… ca și cum aș aștepta ca dispozitivul meu echipat cu sistem de citire ROM de 60-100 MB/s să învârtă discul până când este identificat sectorul care stochează informația relevantă. Din nou, Square Enix nu au avut prea multă considerație pentru felul cum vând pe platforme de generație actuală un joc din 2000.

Dar să revenim la grind: în principiu, nu este absolut deloc necesar să petreceți timp suplimentar sfârtecând capete de dragoni pentru a parcurge povestea principală. Dacă jucați varianta remasterizată de pe Steam și console (Switch, PlayStation 4/5, Xbox One/Series), atunci aveți inclusiv parte de un mod care vă oferă damage 9999 pentru fiecare atac. Astfel, nu va fi nevoie niciodată să faceți grind și veți putea parcurge povestea fără bătăi de cap.

Mai puține mijloace de transport înseamnă mai multe lupte. Iar aici este capitolul unde Final Fantasy IX nu excelează la fel de tare ca predecesorii săi de pe PlayStation 1.

Pe de o parte, se poate argumenta că avem parte de o revenire la originile seriei și de o simplificare intenționată a sistemului de luptă. Însă numărul de abilități, vrăji și combinații este mult mai “dintr-o bucată” și simplu decât în cazul VII sau VIII Adevărata bilă neagră apare însă la nivelul vitezei luptelor. Cel puțin la începutul jocului, când personajele sunt încete, am irosit secunde bune în fiecare bătălie privind cum bara ATB (Active Time Battle) a personajelor nu s-a încărcat până la un nivel care să permită lansarea atacului sau dozarea poțiunii. Din fericire, varianta pe care am jucat-o include o funcție suplimentară de creștere de 3 ori a vitezei de acțiune. Totuși cineva care joacă Final Fantasy IX pe PlayStation 1 va avea parte de bătălii plictisitoare în cea mai bună parte a aventurii. Singurele momente când am simțit nevoia să renunț la accelerare sunt cele când m-am luptat cu boși care necesită o atentă dozare a eforturilor. În rest, am putut să am parte de confruntări aleatorii la foc automat.

Pe parcursul a aproximativ 50 de ore de joc, Final Fantasy IX nu se îndepărtează prea tare de la rețeta consacrată a seriei. Bătăliile sunt alimentate de o bară de inițiativă care se încarcă în funcție de viteza de deplasare a personajelor și se consumă după fiecare acțiune. Călătoria dintr-un oraș în celălalt se face prin intermediul unei hărți reprezentate la scară (overworld), care ulterior poate fi explorată în zbor prin intermediul unei nave.

Spre deosebire de Final Fantasy VII și VIII, lipsește conceptul de submarin și respectiv explorare spațială. Universul este redus pentru a include o hartă principală care poate fi parcursă doar la suprafață. Deplasarea se face pe jos, prin intermediul unei bărci care conectează continentele, iar spre finalul jocului printr-o navă care facilitează deplasarea rapidă pe distanțe mari și poate pătrunde în dimensiunea paralelă.

Alternativ, mai există posibilitatea de a descoperi struți simpatici numiți Chocobo: aceștia posedă abilitatea de a se deplasa mai rapid pentru a descoperi anumite secrete de pe hartă.

Fără a oferi prea multe detalii care să vă strice bucuria de a descoperi povestea din Final Fantasy IX, vă pot spune că dincolo de lumea medievală se află o dimensiune paralelă care găzduiește alte civilizații.

Eroii noștri trăiesc pe planeta Gaia, dar ajung să se lupte cu invadatorii de pe planeta interdimensională Terra.

Cele două corpuri cerești nu sunt separate de ani lumină, ci de portaluri interdimensionale.

IX

Iar între Gaia și Terra există o relație de coabitare: sufletele celor care decedează pe Gaia ajung să fie asimilate de alte ființe de pe Terra.

La un anumit punct critic de moarte și distrugere, limitele dintre cele două lumi pot ajunge să dispară pentru a face loc unei invazii complete. Iar eroii noștri, în frunte cu Zidane, ajung să se confrunte cu forțe cosmice și gardieni ai spațiului care cred că totul este predestinat să se întâmple într-un anumit ciclu dictat de ei.

La fel ca în Final Fantasy X (despre care puteți citi în prima revistă GRIND), avem de a face cu un conflict dintre tradiție și individualism.

Noțiunea de antagonist este mereu schimbătoare pe parcursul poveștii.

Unele personaje, care inițial se arată ostile față de echipa formată din Zidane, Vivi și Garnet, devin prietenoase prin virtutea unor dileme morale care le aduc înapoi la primele principii. În esență, mesajul jocului este că nimeni nu este irecuperabil și tot răul cauzat în lume este de cele mai multe ori cauzat de o asimetrie informațională periculoasă: ceea ce anumiți oameni puternici și influenți cred că știu despre cei aflați mai jos nu reprezintă neapărat și realitatea. Aș putea desprinde aici o învățătură preluată din filmul “Metropolis”, regizat de Fritz Lang – unde Zidane devine inima care unește creierul de mâini. Nu vreau să introduc însă conotații privitoare la lupta de clasă sau alte ideologii populare în prima jumătate a secolului al XXlea: aici este vorba strict despre legătura dintre cei aflați în poziții de conducere și rebelii nesupuși care totuși au viețile influențate de hotărârile luate ceva mai sus. exploreze latura sensibilă, cucerind-o pe frumoasa războinică Beatrix în a doua jumătate a jocului. Trebuie însă menționat faptul că progresul său romantic nu ar fi putut avea loc dacă nu ar fi avut parte de bătălii care să îi cizeleze comportamentul și să îl transforme într-un adevărat cavaler.

Celelalte 4 personaje care se alătură echipei pe parcursul desfășurării acțiunii sunt, în ordinea apariției:

– Freya (dragon knight din regatul învecinat Alexandriei, numit Burmecia); – Quina (gurmand profesionist, care absoarbe abilitățile inamicilor atunci când îi mănâncă); – Eiko (white mage/summoner la fel ca prințesa Garnet, dar cu o eficiență mai mare la vrăji tămăduitoare); – Amarant (monk/ninja capabil să arunce cu arme din inventar pentru a reduce dramatic din punctele de viață ale inamicilor).

Aceștia 4 din urmă joacă roluri cheie în anumite regiuni de pe hartă și devin o sursă prețioasă de ajutor în anumite momente.

În cea mai bună parte a acțiunii, ei sunt personaje opționale pe care nu trebuie să le incluzi în echipa principală de 4 membri. Însă spre final, Final Fantasy IX te obligă să formezi 4 echipe de câte 2 membri. Și dacă ți-a displăcut atât de tare personajul Quina încât nu l-ai folosit niciodată într-o bătălie, atunci vei avea parte de o dificultate crescută într-una dintre confruntări.

Asemenea lui Vivi și Zidane, prințesa Garnet descoperă pe parcurs de ce este atât de pricepută în arta magiei și devine capabilă să aducă la viață creaturi mitice din dimensiuni paralele pentru a o ajuta în luptă. Pe scurt, rolul pe care ea îl joacă în echipă este de white mage/summoner.

Steiner este liderul gărzilor de elită de la palatul din Alexandria și omul responsabil de siguranța prințesei Garnet. Din punct de vedere intelectual și moral, este extrem de limitat: pentru el adevărul este absolut și dictat de autoritatea care l-a pus în funcție. Cel puțin în prima jumătate a jocului, Steiner dă dovadă de rigiditate și lipsă de umor. Este dintr-o bucată și deseori confundă legalitatea cu moralitatea. Iar atunci când prințesa Garnet se lasă răpită în timpul piesei de teatru orchestrată de Zidane și gașca lui de hoți, cavalerul cu armură lucioasă își arată devotamentul urmărind-o pe domniță. Inițial, intenția lui este de a o convinge pe Garnet să se întoarcă la palatul regal unde joacă rolul de unică moștenitoare a tronului. Dar pe măsură ce evenimentele se complică, devine deziluzionat și își reduce spectrul de loialitate.

În niciun moment al jocului, Steiner nu devine complet eliberat de greutatea propriei armuri. Și spre deosebire de Vivi, Zidane și Garnet, el nu își caută și nici nu își găsește originile în altă parte a lumii. Reușește însă să își

(instagram) andreyphan

-

autor

La capătul acestui capitol introductiv, îi cunoaștem pe ceilalți 3 protagoniști:

Zidane, prințesa Garnet și Steiner.

În cea mai bună parte a jocului, Zidane joacă rolul de personaj principal. El conduce echipa în bătălii, ia decizii importante pentru desfășurarea poveștii și reprezintă o sursă de inspirație pentru ceilalți. Pe parcursul jocului, toate personajele care intră în contact cu Zidane ajung să înțeleagă ceva mai bine lumea din jurul lor… iar paradoxul este că Zidane nu este vreun înțelept cu barbă sură, ci un pungaș (singurul personaj capabil să fure din obiectele inamicilor) infantil și fustangiu care ajunge să se maturizeze pe parcurs.

Un alt detaliu important despre Zidane este că are coadă. Deși acest detaliu anatomic nu îl complexează și nu pare să îi afecteze interacțiunile cu ceilalți, este totuși un element important din arca poveștii.

În a doua jumătate a jocului, Zidane își va descoperi și el originile într-o lume cu mult îndepărtată de cea în care și-a trăit viața. Prințesa Garnet este exact opusul unei prințese din povești medievale. Ea se lasă răpită de banda de hoți a lui Zidane tocmai pentru că se simte plictisită de viața din interiorul palatului regal și vrea să aibă parte de o aventură. Pe parcursul jocului, ea alege să își schimbe numele în “Dagger”, efectuează manevra Ecaterina Teodoroiu asupra propriei podoabe capilare și încearcă să învețe de la Zidane cum să se poarte ca o persoană de rând. Garnet nu este însă și ușuratică: deși Zidane îi face curte pe tot parcursul jocului, domnița de viță regală ține garda sus și își ajustează așteptările în funcție de origini.

FINAL FANTASY FINAL FANTASY acțiune și personaje

În primele câteva minute, Final Fantasy IX ne invită să explorăm evenimentele din regatul Alexandria prin intermediul lui Vivi: un vrăjitor (dark mage) împiedicat și puțin naiv. În drum spre piesa de teatru care marchează spectacolul aniversar al cetății, el interacționează cu diverși oameni și ne oferă o scurtă imersiune în lumea medievală care înconjoară mai bine de jumătate din joc.

Ceea ce este interesant la Vivi este că nu își cunoaște originile. Are amintiri vagi legate de un bunic alături de care a crescut și care a decedat. Însă imaginile care ne sunt prezentate din trecut ne dau de înțeles că magicianul a fost adoptat. Pentru Vivi, aventura este o modalitate de a-și descoperi originile… pentru ca ulterior să își distingă propria identitate în raport cu restul vrăjitorilor care îi seamănă izbitor.

& scurt istoric

Așa cum am precizat în articolul despre VII, influențele cyberpunk sunt evidente pe parcursul întregii acțiuni. Dar IX alege să revină la peisajele medievale care i-au încântat pe fanii seriei din 1987 și până în 1997. Apar însă și elemente steampunk, cu o industrializare primitivă bazată în principal pe mijloace de transport (nave, telecabine, fabrici).

Interesant este că Final Fantasy VIII și IX s-au aflat simultan în producție. Primul dintre ele își propunea să fie un blockbuster în toată regula, care să preia elementele din VII (până astăzi, cel mai bine vândut joc din serie) și să le ducă la nivelul următor. Celălalt este mai degrabă un bilet de adio scris cu multă sensibilitate către originile Final Fantasy. Iar acest bilet include referințe către jocurile anterioare și ar trebui să umple de bucurie sufletele celor care au jucat oricare dintre primele 5 titluri. Cu alte cuvinte, o doză sănătoasă de nostalgie înainte ca mișcarea retro să fie la modă.

În materie de vânzări, Final Fantasy IX nu a strălucit la fel de tare ca predecesorii săi – asta și pentru că o bună parte din bugetul de publicitate a fost folosit pentru promovarea contemporanului VIII. Dar dacă ne uităm pe Metacritic, vom observa cum IX are un scor de 94/100 și se află pe locul 74 în clasamentul celor mai bune jocuri video din toate timpurile. Prin comparație, VIII are “doar” 90/100, iar VII este cotat cu 92/100. Poate că scorurile nu sunt relevante în a reflecta calitatea, însă ne spun câte ceva despre opinia redactorilor care au publicat articole din anul 2000 și până astăzi. Deși a vândut cele mai puține unități, Final Fantasy IX reușește să fie amintit cu mai mare entuziasm de către cei care l-au achiziționat și i-au acordat șansa de a-și spune povestea. art autor - @MemoriaProject (twitter)

Final Fantasy IX a fost lansat în luna iulie a anului 2000 pe originalul PlayStation. Urmând îndeaproape rețeta începută odată cu al șaptelea titlu din serie, jocul se întinde pe 4 CD-uri și folosește la maximum capacitatea consolei Sony de a reda poligoane și secvențe cinematice pre-randate.

Dacă primul joc Final Fantasy (lansat în 1987 pe NES) a reprezentat o ultimă încercare a studioului Square de a avea succes comercial înainte de a declara falimentul, cel de-al nouălea joc vede lumina zilei într-o lume care ar cumpăra milioane de exemplare din orice poartă amprenta creatorului Hironobu Sakaguchi, a artistului vizual Yoshitaka Amano și a compozitorului Nobuo Uematsu.

Însă Final Fantasy IX are o poveste aparte pentru că alege în mod voit să se întoarcă la origini. Începând cu al șaselea joc, tendința a fost aceea de a reprezenta un viitor futurist ultra-tehnologizat care coexistă cu magia. Nu cred că voi uita prea curând seara zilei de 1 iulie 2022. La capătul a 50 de ore de aventură, în care am influențat cursul unui război între regate medievale, am răpus balauri mitici și le-am oferit o lecție despre viață inclusiv gardienilor cosmici ai spațiului și timpului, a venit în sfârșit momentul să pun jos Switch-ul și să șterg cu dosul palmei câteva lacrimi de a căror existență nu mă simt deloc rușinat.

VLAD

COSTEA

Din nou, muzica lui Nobuo Uematsu și câteva căsuțe de text scrise cu măiestrie au reușit să arunce în direcția mea cu o duzină de cepe aflate în plin proces de feliere. Iar dacă nu aș da vina pe cepe, atunci probabil că aș recunoaște că din nou am reușit performanța de a mă regăsi în personajele din joc mai mult decât ar fi fost cazul.

Mai mult de atât, Final Fantasy IX pune accent pe ideea de memorie colectivă care înmagazinează învățăturile tuturor civilizațiilor. Viețile noastre sunt importante și sacre tocmai pentru că aduc o serie de contribuții incomensurabile la progresul speciei. Acțiunile noastre îi influențează pe ceilalți, iar experiențele noastre ajung să devină adevărate surse de informație pentru cei care ne observă. Prin urmare, orice încercare de a știrbi însemnătatea fiecărui individ este o iluzie. Cât timp există cineva care să își amintească de noi și de acțiunile noastre, devenim parte a unei memorii universale care însumează lecțiile întregii specii.

Sunt conștient de faptul că rândurile de mai sus arată ca o ciorbă de idei filosofice. De parcă un student leneș a preluat câteva concepte descoperite în operele lui Voltaire și Locke (heh, FF VI) pentru a le adapta într-o manieră simplificată în contextul povestirilor fantastice. Dar în esența lor, asta reprezintă jocurile din seria Final Fantasy: o modalitate de a învăța filosofie fără a fi neapărat nevoie să citești cărți. Printre lupte și călătorii care te ajută să te atașezi de personaje, îți sunt servite mici bucăți de înțelepciune… care, în tandem cu muzica, te fac să reflectezi asupra propriilor viziuni despre lume și deseori îți smulg o duzină de lacrimi.

Însă Final Fantasy IX are câteva particularități care merită dezvoltate în secțiuni separate. Astfel, în continuarea articolului voi oferi câteva detalii importante despre joc. Sper ca la finalul pledoariei mele, să aveți curiozitatea de a încerca să jucați această capodoperă din perioada de apogeu a studioului japonez Square (înainte să fuzioneze cu rivalii de la Enix și să se transforme în corporația malefică pe care, în mod ironic, au portretizat-o atât de bine în Final Fantasy VII).

FINAL

FANTASY