Hades II – Review

Timpul le distruge pe toate…

După Bastion, Transistor, Pyre și Hades, Supergiant Games și-a adus rețeta de joc de acțiune izometrică în cea mai distilată formă. Hades II revine la mitologia clasică reinterpretată modern de primul joc, cu mecanici familiare închegate un pic altfel și un întreg nou capitol în viața familiei disfuncționale ce domnește peste Lumea de Apoi.

Zeii sunt mânioși și sexy. Armele de foc, bombele și discobolul din camera de petreceri ai lui Dyonisos transpun acțiunea într-un univers anacronic și plin de umor, iar Melinoë, noua noastră protagonistă, e o vrăjitoare, antrenată de mic copil să își ucidă propriul bunic. Deși structura nivelurilor a păstrat formatul de roguelike, cu arene care se succed până la boșii zonali, spațiul propriu-zis de bătaie e mult mai generos decât în predecesor, înlocuind camerele înguste cu spații deschise, sisteme complexe de capcane și decor reactiv și, firește, monștri de toate felurile. 

Toate astea pictate cu grijă într-o lume (de această dată, în întregime 3D) care poate părea modestă la început, dar pe măsură ce acumulezi ingrediente (și morți) descoperi un aisberg de conținut dezvoltat pe ideile și mecanicile din primul titlu al seriei, în timp ce zecile de subploturi cu personaje mitologice alcătuiesc fundalul narativ.

Overhaul orizontal

Hades II te aruncă direct în pâine, cu un design și tempo în luptă similare predecesorului, remixând mitologie greacă într-o formă modernă și pestriță, fără să facă rabat de calitățile care au catapultat primul joc în topul celor mai îndrăgite roguelike-uri. La început, nu-ți dai seama cât de mare e saltul: îmbunătățirile de gameplay par minore și, deși lumea înconjurătoare e mult mai bogată în detaliu, pare să fie aceeași alternanță de gauntlet event-uri și bossfight-uri prin care am trecut în sandalele lui Zagreus. Nu durează mult însă până când povestea livrată dozat, prin schimburi de dialog și deblocarea sutelor de meta-obiective conturează un mozaic acaparant ce continuă să se adâncească pe măsură ce explorezi permutațiile fiecărui run. Îmbunătățirile acelea minore de gameplay demonstrează un impact profund asupra modului în care îți dovedești inamicii, iar modul în care se îmbină diverse elemente de joc pentru a împinge progresia narativă e ceva aparte. La asta contribuie și ritmul în care ți se acordă accesul la sisteme și abilități noi, niciodată copleșitor, dar cu suficiente surprize încât să vrei să mai termini un run doar-doar vei afla ce face simbolul misterios care ți-a apărut pe hartă după ultimele eforturi.

Fie că reușești să treci mai departe de locul ultimei morți sau nu, vei debloca cel mai probabil bucățele mici din puzzle-ul general. Dacă în primul joc deblocam conținut folosind o singură resursă (pietrele prețioase), aici ne așteaptă o sumedenie de ingrediente diferite, sub pretextul că incantațiile pe care trebuie să le îndeplinim au o rețetă și pretind anumiți reagenți.

Culegerea acestor reagenți presupune revizitarea zonelor în care se găsesc și câteva unelte specifice (în plus față de undița lui Zagreus), sau învingerea unui boss sau altul. Mai departe, știm ce avem de făcut: le aruncăm pe toate într-un ceaun și facem vrăji care aduc sute de mici adiții lumii: de la NPC-uri noi la grădini în care putem planta reagenți sau pași necesari pentru boss-ului final.

Nici nu ai cum să termini jocul altfel: veți descoperi, ca și mine, dacă vă veți grăbi să îl ucideți pe Chronos, că titanul se regenerează după fiecare noapte, iar o progresie prea rapidă vine cu debuff-uri, un kit limitat și cunoștințe insuficiente despre boon-uri și combinațiile dintre ele încât să joci cu adevărat eficient. Drumul către victorie va fi pavat cu multe morți, unele obligatorii.

De exemplu, odată ce deblochezi drumul spre Olimp (al doilea traseu de niveluri, după coborârea înspre Tartar), vei constata cu mâhnire că vine însoțit de un blestem care îți roade constant din viață, sortind orice tentativă eșecului. Singurul mod de a trece peste acest impas este pur și simplu să mori de suficiente ori încât să i se facă unui anume zeu milă de tine și să îți ofere – ați ghicit – o incantație care elimină blestemul.

Acest al doilea drum vine cu un întreg nou set de biomuri, inamici, boși și secrete, iar drumul spre victoria finală va cuprinde zeci de călătorii în ambele sensuri. Cu totul, vreo 8 bossfight-uri, câteva duzine de campioni, o mână de boși secreți și nenumărate arene vor sta între tine și epilog, pe parcursul a multe zeci de run-uri în care descoperi arme, abilități și sinergii care schimbă radical stilul de joc al fiecărei tentative.

Voodoo Fu

Ca și în primul joc, avem trei tipuri de atacuri: normal, cast și special. Aici însă, fiecare tip de atac are un efect alternativ, atunci când ții apăsat butonul, care folosește mana și provoacă adeseori pagube semnificativ mai mari decât atacul obișnuit. În total, fiecare armă are astfel șase atacuri distincte, cu efecte și posibilități de îmbunătățire proprii, în funcție de Boon-urile pe care le-ați cules.

Armele (6 la număr), variază de la toiagul pe care îl primești la început până la un mecha suit și sunt practic fundația fiecărui build. Posibilitățile sunt prea multe pentru a fi enumerate, dar e improbabil să vedeți toate opțiunile în mai puțin de o sută de run-uri, iar învățarea și utilizarea eficientă a rotației o să ocupe o bună parte din acest timp, căci fiecare buton în parte funcționează diferit în funcție de arma aleasă. Dacă armele de la distanță tind să aibă un atac alternativ orientat spre crowd control, cele de aproape au frecvent un atac special de la distanță, practic ca să contrabalanseze neajunsurile atacului principal.

Suntem încurajați să folosim mana cât mai mult, întrucât o recuperăm după fiecare encounter, iar anumite Boon-uri îți reduc pool-ul în schimbul unor efecte pasive puternice. Limit Break-ul din Hades e înlocuit aici de Hex, o vrajă oferită de Selene pe care o poți declanșa după ce ai folosit o anumită cantitate de mana în apropierea inamicilor, iar spre deosebire de toate celelalte boon-uri vine și cu un arbore de upgrade-uri..

Iar când vine vorba de evitat inamici, avem un singur dodge (față de cele trei ale lui Zagreus), care însă se continuă într-un sprint dacă ții apăsat butonul aferent, pe care îl poți augmenta cu diverse Boon-uri și integra în strategia cu care abordezi orice encounter.

Arcana lui Zorba

Cu ingredientele cele mai comune din joc deblocăm cărți de tarot care vin cu bonusuri masive, pot fi îmbunătățite și, atunci când îndeplinim anumite condiții, pot să se activeze fără să consume din Grasp, resursa care ne spune câte cărți putem avea active simultan.

De la vieți în plus la accelerarea anumitor atacuri, cărțile folosite corect ajung să trivializeze și cel mai greu run din joc, făcându-te exponențial mai puternic și oferind ieșiri și soluții chiar și în cele mai dureroase run-uri. Firește, și dificultatea poate fi crescută, jocul permițându-ți să alterezi diverse metrici pentru un scor mai mare de Fear (pe scurt, cât de mulți astfel de modificatori poți cumula). Sistemul de challenge-uri (numite Prophecies) sunt achievement-uri care te răsplătesc cu resurse, iar dacă te încumeți să faci niște run-uri predefinite vei primi la finalul lor un reagent necesar pentru incantații avansate și upgradarea cărților de tarot.

The end is the beginning is the end

Acțiunea are loc la oareșce timp după evenimentele primului joc. Underworld-ul, peste care domnesc de regulă Hades și Persephone, este atacat și preluat de Chronos, la scurt timp după nașterea lui Melinoë. Acesteia îi revine misiunea de a-și salva familia și casa și a învinge personificarea timpului, inițial înarmată doar cu un toiag de vrăjitoare.

În ajutorul ei revine întregul Pantheon și zeci de personaje minore din mitologie, toate reinterpretate în estetica jocului și, mă bucur să spun, investite cu suflet și personalitate de un voice acting exemplar. De la micile glumițe integrate în gameplay (dacă încercați, de pildă, să puneți pe pauză în timpul unui bossfight, veți auzi comentarii nemulțumite din partea boss-ului) la schimburile de replici cu zeii care vă acordă Boon-uri, e impresionantă și evidentă migala cu care s-au lucrat chiar și cele mai neînsemnate figuri.

La început, mai toată lumea pare să te ia peste picior, mai puțin Hecate (care joacă rol de mistagog, și de la care vei primi majoritatea sfaturilor legate de firul narativ principal). Pe lângă ea însă, răscrucea din care începi aventura în fiecare noapte e populată de o sumedenie de personaje minore din mitologie: Hypnos sforăie liniștit într-un fotoliu în timp ce Nemesis îți pune la îndoială abilitățile. Ulise îți dă sfaturi legate de ultima provocare eșuată, iar ușor-ușor apar și alți aliați, pe care îi poți umbuna cu o sticlă de nectar sau invita în diverse locuri.

Dezvoltarea acestor relații constituie cumva o axă narativă paralelă, cu câteva subplot-uri care converg în final, pe lângă recompensa mai pragmatică a unor Keepsake-uri – artefacte pe care le poți colecționa și care se îmbunătățesc pe măsură ce le folosești. Scriitura însă scârțâie uneori în cadrul dialogurilor care “înfloresc” în ceva mai mult, nefiind cu mult peste dating sim-ul sexy pe care îl găsești la 30 de cenți la sale. 

Dacă relațiile majore, între Zagreus, Chronos, Mel și restul zeilor sunt în general reprezentate cu oarecare profunzime și trec prin niște transformări pe care le putem urmări.

Coloana sonoră, mereu un aspect puternic al titlurilor de la Supergiant, e semnată și de această dată de Darren Korb (pe care îl puteți vedea aici vorbind despre cum a descoperit bağlamaua, sau despre cum majoritatea liniilor melodice și texturilor de sintetizator s-au născut într-un Moog Matriarch).

Dincolo de tonurile și instrumentele pe care le așteptam (și care sunt o evoluție organică a sunetului din primul Hades), m-au surprins piese ambientale, instrumente de suflat, influențe eclectice din registre aparent distante, precum jazz sau lo-fi, însă introduse perfect în interpretarea modernă a mitologiei.

În general vorbind, sound design-ul jocului e matur și comunicativ: ai cue-uri audio în timpul luptelor cu boșii care sunt un reper excelent pentru schimbarea fazelor și anticiparea unor momente critice, și cumva sunt alese încât le poți distinge limpede și în hărmălaia generală care devine un bossfight cu o mie de explozii și muzica bubuind în surdină.

Al doilea boss din joc, “Scylla and the Sirens”, pe lângă o sumedenie detalii reactive (lupți împotriva unei formații de rock, iar dacă elimini un instrumentist, dispare și canalul aferent din coloana sonoră, iar versurile se adaptează în funcție de ce s-a întâmplat în confruntările anterioare cu același boss), este pur și simplu un deliciu. 

Ai trei inamici de învins, iar dacă ești atent (sau ai jucat destule mmorpg-uri să simți ordinea operațiilor), poți deduce în ce ordine trebuie abordate și cum să te poziționezi pentru a evita bullet hell-ul în care se transformă invariabil lupta.Oricât de încărcat devine ecranul, contrastul clar al proiectilelor și numeroasele indicii de alertă de pe ecran formează o provocare crâncenă, dar corectă.

Faze multiple presupun adeseori să înveți dansuri populare (a doua cea mai mare pasiune a jucătorilor de MMO-uri), sau poziții sigure atunci când boșii se lansează într-un atac care ocupă aproape tot ecranul. Vestea bună e că invariabil, după suficiente tentative, fie veți învăța dansul, fie bonusurile și upgrade-urile pe care le-ați strâns vă vor purta spre victorie.

Cumva, asta face Hades II un joc pentru toată lumea. Dificultatea lui se mulează pe performanța jucătorului, un rubberbanding subtil dar necesar pentru a echilibra nevoia instinctivă a jucătorului de a ajunge cât mai departe cu ritmul în care aventura lui Melinoë își dezvăluie straturile. 

Time waits for no one

Dragi cititori, dacă nu le aveți cu populara, poate aveți mai mult noroc cu Zorba. Tudor aici, direct de pe tărâmurile antice ale strămoșilor divini. Aventurile lui Melinoë rulează impecabil pe PC, așa cum a explicat și Zuluf în rândurile de mai sus, însă pe Nintendo Switch 2 experiența este chiar mai spectaculoasă.

Consola lansată în iunie a acestui an a primit multe critici: de la prețul piperat și lipsa unor jocuri first-party dedicate, până la eticheta de „emulator glorificat”. Ei bine, realitatea e alta. HADES II arată lumii ce poate cu adevărat Switch 2. În modul docked rulează la un 120fps stabil, cu o rezoluție de 1080p și o imagine extrem de clară. Supergiant Games au beneficiat de un buget mai mare și, cel mai probabil, de acces la un DevKit, iar rezultatul se vede: jocul rulează nativ pe micuța consolă. Fiecare zonă este o operă de artă, motiv pentru care m-am surprins adesea oprindu-mă după lupte doar ca să admir decorurile. În modul handheld, performanța rămâne excelentă, cu un 60fps stabil la 720p.

M-am abținut cu greu să nu-l cumpăr pe Steam în early access, dar așteptarea a meritat. Produsul final mi-a depășit toate așteptările. Fiind fan al primului joc, în care îl controlăm pe Zagreus (fratele mai mare al Melinoëi), eram rezervat în privința schimbării de protagonist. Nu pentru că nu aveam încredere în dezvoltator, ci pentru că, după cele 100+ de ore petrecute în HADES, mă atașasem de Zagreus și de familia lui extinsă. Însă, din primul moment în care am intrat în această continuare legendară, toate îngrijorările mele au dispărut. Supergiant Games rămâne un studio de top în scena indie, iar HADES II pare a fi magnum opus-ul lor: povestea e lucrată până la cel mai mic detaliu, noile puteri fac gameplay-ul extrem de distractiv, iar conținutul end-game este mult mai generos decât cel din iterația precedentă. Acum fug înapoi pe front, pentru că dacă nu-l omor eu pe Titanul Timpului, nu o va face nimeni… Tudor Enea

Sentimentul acela de “mai vreau o tură” m-a cuprins aproape după fiecare încercare, fiindcă dincolo de toate detaliile de producție, jocul ăsta reprezintă Lâna de Aur a game design-ului genului: are un core loop simplu de înțeles, poate chiar ușor anost în primă fază, dar căruia varietatea de abilități și condimente îi ridică skill ceiling-ul până dincolo de Olimp.

▶ Pornește video (YouTube)Deschide pe YouTube

Jucat pe: PC & Nintendo Switch 2
Lansare: 25 Septembrie 2025
Developer:  Supergiant Games
Publisher: Supergiant Games
Gen: Roguelike

Hades II reprezintă Lâna de Aur a game design-ului genului: are un core loop simplu de înțeles, poate chiar ușor anost în primă fază, dar căruia varietatea de abilități și condimente îi ridică skill ceiling-ul până dincolo de Olimp.

✅ Un aisberg care depășește, atât la suprafață cât și în adâncuri dimensiunile predecesorului;
✅ Art direction sublim și nenumărate detalii care răsplătesc atenția;
✅ Îmbinare armonioasă între multiple sisteme de progresie și conținut croită pe performanța jucătorului;

❌ Începutul nu e foarte acaparant, până când descoperi și înțelegi tot ce trebuie să stăpânești;
❌ Stilizarea mitologiei e făcută cu prețul unei scriituri mult mai sărace și superficiale decât materialul-sursă;
❌ Progresia e uneori neclară și nu foarte prietenoasă pentru cineva care nu a jucat primul joc.