Marvel’s Wolverine – Review

Ai cumpăra un PS5 doar pentru Wolverine?

Anul acesta, Sony a anunțat că revine la modelul titlurilor strict exclusive, iar Wolverine nu va vedea niciodată lumina zilei într-o versiune de PC. E un pivot ușor de înțeles, având în vedere performanțele destul de timide ale porturilor deja lansate, dar întreaga miză a unui astfel de plan atârnă de magnetismul pe care îl generează un flagship title. Câți fani Marvel și-ar cumpăra un PS5, în mod specific, doar pentru Wolverine?

Păi, răspunsul părea simplu. Dacă le dai veteranilor din spatele celei mai de succes francize de jocuri video cu supereroi vreo trei sute de milioane de dolari, un IP care se vinde practic singur și cel mai lung ciclu de dezvoltare din istoria studioului, n-ai cum să dai greș. E ca și cum ai fierbe un ou; cât de greu poate fi?

Ai putea să faci doar minimul necesar și tot ar ieși bine. Trebuie să vă zic de pe acum că Wolverine arată, se mișcă și se simte ca orice alt titlu triple-A, iar optimizarea este ireproșabilă. Pe PS5-ul meu non-Pro, jocul n-a clintit sub pragul de 60 de cadre pe secundă, iar modelele, animațiile și iluminarea sunt tot ce ai putea aștepta de la o producție cu pedigree-ul Insomniac. Adaugă un polonic de violență și un potop de sânge și deja ai două treimi din misiune îndeplinită.

Not so fast, bub.

Povestea are loc în același univers narativ în care se desfășoară și jocurile Spider-Man de la Insomniac. Sub conducerea misteriosului Nathaniel Essex (interpretat de Troy Baker), Logan, Sabretooth și Mystique formează Team X-ul acestei lumi și se luptă cu Bolivar Trask, ceea ce mi s-a părut un setup destul de generic și mult sub nivelul zecilor de arcuri narative din benzile desenate cu fiorosul mutant.

Acreala mi-a ajuns la măsea după câteva ore de dialoguri insipide. Actorii fac tot ce pot cu materialul, însă acesta e uneori imposibil de salvat, în ciuda tuturor emoțiilor și transpirațiilor transmise prin mocap. Nu e prima oară când Liam McIntyre ajunge târziu într-un rol pe care majoritatea îl identifică cu altă interpretare, însă, ca și în cazul lui Spartacus, mi s-a părut că până la finele poveștii și-a conturat propriul personaj și și-a câștigat tresele, iar nimic din ce am de reproșat acestei iterații nu are legătură cu interpretarea vreunuia dintre actori (poate doar Sabretooth, dar dintotdeauna mi s-a părut un personaj insuportabil, ceea ce, până la urmă, cred că și este intenția).

Problema e mai degrabă dincolo de piele. Între baletul cu eviscerări care constituie majoritatea timpului de joc și calupurile de expozițiune prin care interacționăm cu personaje vechi și noi din universul X-Men, lipsește parcă acel ceva în plus pe care îl așteptăm, de regulă, de la un titlu cu credențialele acestea.

Jocurile din spațiul AAA sunt clădite pe șabloane deja existente, dar aproape mereu avem o găselniță nouă, ceva care remixează cât de cât regulile deja impuse de succesele anterioare ale industriei. În Wolverine, am simțit poate mai mult decât în orice alt joc că formula stagnează. Împrumută sistemul de luptă din Spider-Man într-un format mai simplu, cu un kit redus și rotații repetitive.

Conține challenge room-uri, dar e dificil să nu obții scorul maxim din prima sau a doua încercare, iar acestea au, în principiu, doar vreo două obiective. Viața bicentenară a lui Logan e explorată doar prin flavor text-ul de pe câteva obiecte de colecționat, iar timpul prețios pe care îl petreci alături de Jean Grey, Sabretooth sau Raven e arareori folosit ca să spună ceva nou, interesant sau memorabil. Sunt doar riff-uri generice pe raporturi prestabilite, iar, per total, e mai deprimantă decât Old Man Logan fără să aibă profunzimea sau contrabalansul emoțional pe care îl oferă textul lui Mark Millar.

Traversal-ul e mai fluid și mai spectaculos din punctul de vedere al fizicii decât ar fi nevoie, pentru că designul nivelurilor nu îți oferă decât două-trei momente în care să te bucuri de el altfel decât mergând înainte. Sunt incluse câteva secvențe de stealth pentru diversitate, însă e un sistem rudimentar și complet opțional care mi s-a părut că nici nu încurcă, nici nu îmbunătățește experiența generală. Dar, cum ziceam mai sus, majoritatea timpului de joc e un șir de gauntlet event-uri în care bați două-trei tipuri de inamici umani și două tipuri de roboți.

Boil’em, mash’em, put’em in a QTE…

Ai patru abilități active (dintre șase, pe care le deblochezi când ajungi la anumite niveluri, până la nivelul 36) și un sistem de tip free-flow în care combini două tipuri de lovituri într-o cascadă de parry-uri și dodge-uri.

Gore-ul e distractiv preț de câteva lupte, cu dezmembrări, decapitări și ultraviolența cu care ne desfătăm creierul de reptilă, însă, mecanic vorbind, cam acela este și nivelul cerebral la care operăm în gameplay loop-ul de aici. După patru jocuri cu Batman și trei cu Spider-Man, în care am reacționat pavlovian la indicatorul de lovituri al inamicilor prin sute de encounter-uri, am descoperit în Wolverine aceeași formulă, dar cu mai puține permutații și aproape zero sinergii. În lipsa unui combo counter, ai în esență doar două praguri de Rage care te stimulează să joci perfect pentru avantaje în combat, însă acesta este un mod foarte mărunt de a motiva jucătorul să înțeleagă mecanica.

Cum ziceam, ai o bară de Rage de care depind anumite abilități și pe care o umpli prin parry-uri, combo finishere și abilități active. Nu pot să mint: momentele în care umpli bara și rupi, literalmente, inamicii în două au fost puținele ocazii când mi-am amintit cine este personajul cu care joc. În cutscene-uri și până prin actul al treilea al poveștii, Logan mi s-a părut mult prea pasiv și maleabil față de tiparul pe care îl aveam în cap. Până și origin story-ul de aici e o formulă mai lipsită de suflet decât aproape oricare dintre materialele din care s-ar fi putut inspira dezvoltatorii. Comparativ cu Weapon X, de pildă, care e probabil cea mai interesantă poveste cu Wolverine, aici nu există niciun fel de conspirație sau lanț de cauzalitate elaborat. Momentul în care afli ce și cum nu recontextualizează și nu surprinde. Misiunea principală, care se împarte între Canada și Madripoor, cu escală în Japonia, e ba în ritmul frenetic al gauntlet event-urilor, ba în angoasa somnolentă a unei cutscene mascat în gameplay.

Dacă vă plac skin-urile (și referințele), puteți folosi resursele obținute prin unul dintre cele două obiecte de colecționat din joc pentru a debloca tot felul de versiuni ale lui Wolverine dintr-o grămadă de romane grafice și benzi desenate. Sunt doar schimbări cosmetice, sigur, dar adaugă un pic de diversitate și prospețime în monotonia generală.

Marvel’s Wolverine

În cele mai bune momente ale lui, Wolverine e exploziv, brutal și tactil. Poți declanșa secvențe cinematice și combo-uri în care masacrezi o hoardă de nefericiți și îți ies fără cusur toate parry-urile și dodge-urile de care ai nevoie ca să dezlănțui iadul pe pământ.

Spre sincerul meu regret, aceste momente sunt mai degrabă excepția într-un reboot care adună laolaltă cele mai autosuficiente metehne ale industriei. Deși vezi din când în când semne ale a ceea ce ar fi putut să fie, produsul final e mai cinic decât și-ar fi dorit probabil majoritatea fanilor. E o jucărie funcțională, bine pusă la punct din punct de vedere tehnic, dar divorțată total de imaginație și risc.

Mulțumim PlayStation România pentru codul de recenzie și pentru oportunitatea de a juca Marvel’s Wolverine.

▶ Pornește video (YouTube)Deschide pe YouTube

Disponibil pe: PlayStation 5
Jucat pe: PlayStation 5
Lansare: 15 septembrie 2026
Developer: Insomniac Games
Publisher: Sony Interactive Entertainment

În cele mai bune momente ale lui, Marvel’s Wolverine e exploziv, brutal și tactil. Poți declanșa secvențe cinematice și combo-uri în care masacrezi o hoardă de nefericiți și îți ies fără cusur toate parry-urile și dodge-urile de care ai nevoie ca să dezlănțui iadul pe pământ. Spre sincerul meu regret, aceste momente sunt mai degrabă excepția într-un reboot care adună laolaltă cele mai autosuficiente metehne ale industriei.

✅ Grafica și animațiile;
✅ Set-piece-uri ocazinal epice;
✅ Optimizarea;

❌ Game design superficial și autoidulgent;
❌ Scriitură insipidă și ritm inegal;
❌ Uneori se joacă singur…