Nioh 3 – Review

Sunt singurel, bing,bang
Printre yokai, bing, bang…  

Mă uit în jur, în speranța că am nimerit unde trebuie. Zăresc o poartă torii în depărtare, o pădure neîmblânzită în imediata apropiere și o potecă pe care câțiva gaki se înfruptă cu lăcomie din rămășițele pământești ale unei persoane. Mă apropii tiptil, încercând să-mi dau seama unde mă aflu după veșmântul „ospățului” și, așa cum mă așteptam, tot nu-mi este clar dacă am revenit în Edo sau dacă am fost transportat din nou în trecutul îndepărtat. Pun capăt dezmățului demonilor, iar după măcel descopăr ceea ce căutam în haina victimei: un document. După o scurtă analiză a acestuia, realizez, spre dezamăgirea mea, că iar nu am nimerit unde trebuia. În loc să fi ajuns în Edo, am fost aruncat în perioada Heian, cu aproximativ 400 de ani mai devreme decât intenționam.

Îmi curăț kusarigama de sângele murdar de care s-a mânjit când a mușcat din acei yōkai și aleg o direcție în care să pornesc, în speranța că voi găsi sursa corupției din această eră. Am mai distrus această molimă în două perioade diferite, iar de fiecare dată am fost aruncat în trecut, împotriva voinței mele. Poate că de data aceasta voi avea noroc și mă voi întoarce, în sfârșit, acolo unde îmi este locul…

Vă spun sincer: sunt fan al creațiilor Team Ninja. Fie că vorbim despre legendara serie Ninja Gaiden sau despre titluri mai recente precum Wo Long: Fallen Dynasty, Stranger of Paradise: Final Fantasy Origin sau Rise of the Ronin, dacă este un joc de acțiune semnat de ei, sunt șanse foarte mari să-l fi jucat. Drept urmare, nu cred că surprinde pe nimeni faptul că recenzia pentru cel mai nou titlu al studioului, Nioh 3, a ajuns pe mâinile mele. Aveam deja o idee la ce să mă aștept în urma demo-ului din vara trecută, însă dezvoltatorii au reușit să-mi depășească așteptările. Dacă v-am stârnit curiozitatea, haideți să începem cu povestea!

În trecutul îndepărtat…

Firul narativ din Nioh 3 este familiar fanilor seriei. De această dată, protagonistul este Tokugawa Takechiyo, nepotul faimosului shogun Tokugawa Ieyasu, care se pregătește să preia conducerea Japoniei. Însă fratele său mai mic, Tokugawa Kunimatsu, măcinat de ambiție și invidie pentru un rol care nu i se cuvenea, pune la cale o trădare ce l-ar face până și pe Alexandru Lăpușneanu invidios. Copleșit de întuneric și ură, acesta invocă o hoardă de yokai pentru a asedia castelul Edo din interior și exterior, masacrându-și propria familie în goana sa nebună după putere. Protagonistul încearcă zadarnic să-l oprească, iar în ultima clipă, chiar înainte ca fratele să-i reteze capul, un spiritul ocrotitor îl transportă înapoi în timp. Astfel începe o aventură epică ce străbate mai multe perioade-cheie din istoria Japoniei, în care Takechiyo trebuie să descopere și să elimine sursa răului din fiecare eră, în speranța că se va putea întoarce în prezent și va preveni dezastrul.

Așa cum era de așteptat, al treilea joc din serie respectă cutumele stabilite de titlurile anterioare și are loc într-o reinterpretare fantastică a istoriei Țării Soarelui Răsare. Însă, spre deosebire de titlul din 2020, Nioh 3 este o continuare veritabilă a primului joc… sau, cel puțin, așa pare la prima vedere. Acțiunea din prezent și din perioada Bakumatsu are loc cronologic după Nioh, însă evenimentele din epocile Sengoku și Heian preced firul narativ al primului titlu, motiv pentru care cel de-al treilea joc poate fi considerat, în bună măsură, un pre-sequel. În majoritatea situațiilor, povestea rămâne o simplă scuză narativă, folosită ca pretext pentru a ne indica următorul inamic care trebuie căpăcit.

Bushido

Și, dacă tot am adus vorba de lupte, acestea sunt la fel de intense ca în titlurile menționate în introducere. O spun cu mâna pe inimă: Nioh 3 reprezintă apogeul a tot ceea ce au învățat cei de la Team Ninja de-a lungul ultimilor 19 ani. Am lăudat ambițiile echipei în recenzia la Rise of the Ronin, însă am menționat  că dezvoltatorii nu au înțeles pe deplin cum să abordeze un proiect open-world la acel moment, motiv pentru care jocul a avut de suferit la capitolul „provocări”. Situația a fost redresată în Ninja Gaiden 4, însă acea continuare a fost, în esență, un joc de acțiune clasic. Acum, cu acest joc, Team Ninja ne demonstrează că au învățat cum să construiască o lume deschisă și vastă fără a sacrifica dificultatea luptelor. Acestea rămân dificile, dar corecte, motiv pentru care nu am întâlnit confruntări frustrante sau, dimpotrivă, prea ușoare.

În mare, bătăliile au rămas familiare pentru oricine a jucat un soulslike, accentul fiind pus pe gestionarea eficientă a barei de Ki (echivalentul stamina-ei). Pulsul Ki, abilitatea emblematică a francizei, revine și își păstrează rolul de reîncărcare rapidă și de purificare a zonelor profane, iar marea noutate este sistemul de stil. Această mecanică permite jucătorului să schimbe din mers „clasa”. Nu vorbim despre clase în sensul tradițional, ci despre două stiluri distincte de luptă: samurai și ninja. Stilul samurai este cel mai familiar fanilor, bazându-se pe Pulsul Ki și pe schimbarea posturilor pentru eficiență maximă în luptă. Anumite arme, precum switchglaive-ul, își modifică forma în funcție de postura aleasă: în low devine o bâtă potrivită pentru spații înguste, în mid se transformă într-o lance ideală pentru atacuri de la distanță, iar în high capătă forma unei coase letale, menite să secere fără milă destinele dușmanilor.

Stilul de ninja este adevărata noutate a jocului și, spre deosebire de samurai, nu are acces la abilitatea de recuperare a Ki-ului. Shinobi-ul se bazează pe hiper mobilitate, eschive rapide, o avalanșă de lovituri și, bineînțeles, pe atacuri din spate. Este un stil de luptă iute, iar mecanica ce înlocuiește Pulsul Ki poartă numele de „ceață”. Aceasta generează o clonă temporară menită să inducă inamicul în eroare și să permită jucătorului o repoziționare rapidă în spatele adversarului. Desigur, această „clasă a umbrelor” oferă acces și la abilități de ninjutsu, precum scuiparea focului sau crearea unui nor de otravă, dar și la uneltele clasice ale asasinilor legendari: kunai, bombe și shuriken-uri. Deși, în teorie, jocul încurajează alternarea constantă între cele două stiluri pentru a face față diferitelor tipuri de inamici, în practică nu am simțit aproape niciodată nevoia să renunț la modul de ninja.

Clasele sunt atât de complexe, încât permit personalizarea stilului de luptă până la cele mai mici detalii. Fiecare armă beneficiază de un skill tree generos, în care putem investi puncte pentru a debloca și rafina diferite abilități. De exemplu, kusarigama (secera cu lanț) dispune de mai multe upgrade-uri care pot schimba complet un combo simplu, format din două lovituri ușoare și una „grea”. În funcție de alegeri, ultimul atac poate deveni celebrul „get over here” al lui Scorpion din Mortal Kombat, trăgând inamicii spre Takechiyo (deși, din motive evidente de copyright, eroul nu va striga replica iconică), sau se poate transforma într-un atac AOE, ideal pentru a ține grupurile de inamici la distanță.

Factorul decisiv în alegerea stilului de luptă ține, în cele din urmă, de gustul fiecărui jucător. Sunt cei care vor să trăiască fantezia de a fi Miyamoto Musashi, transformându-se într-un vârtej stacojiu al violenței, dar și cei care vor face tot posibilul să-l întruchipeze pe Wolverine în aventurile sale prin Țara Soarelui Răsare, folosindu-se de gheare pentru a recrea brutalitatea sa emblematică. Din păcate, nu toate armele sunt disponibile ambelor clase. Pentru a păstra un strop de autenticitate, fiecare stil are acces doar la arsenalul „istoric” asociat: samuraiul își va înfrunta inamicii cu katana, odachi sau lancea, în timp ce shinobi-ul își va ciopârți adversarii folosind tonfa-uri, gheare sau kusarigama.

Ukiyo-e

Dacă la capitolele de dificultate și provocare dezvoltatorul este as, la cel de aspect mai are încă un pic de șlefuit. Designul protagonistului și al personajelor istorice este plăcut din punct de vedere estetic, iar în cazul spiritelor protectoare chiar memorabil. Din păcate, același lucru nu poate fi spus și despre inamici. Este adevărat că fiecare boss principal este distinct și impunător, însă acești oponenți formidabili sunt destul de rari. Nu ducem lipsă de confruntări, dimpotrivă, însă între luptele importante vom ciopârți hoarde întregi de yokai banali. Gaki (oameni deformați, cu capul și stomacul supradimensionate) și Yoki (adevărate namile) devin rapid carne de tun, iar pe parcursul aventurii vom revedea aproape toți inamicii din titlurile precedente, alături de câteva adiții noi. Problema reală apare la nivel cromatic: aproape toți folosesc aceeași paletă de culori – maro, gri cenușiu, auriu, negru și roșu intens. Decizia „genială” de a aplica o paletă similară și mediului înconjurător creează însă mai multe frustrări decât și-ar fi imaginat dezvoltatorii. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să nu observ prezența unui inamic sau să pierd din vedere o dihanie, pur și simplu pentru că se „camufla” prea bine în decor.

Aici ajungem la un alt minus a titlului: aspectul nivelelor. Majoritatea jucătorilor nu butonează Nioh pentru spectacol vizual, ci pentru sistemul complex de luptă și acțiunea intensă care definesc formula consacrată a celor de la Team Ninja. Cu toate acestea, nu pot să nu fiu dezamăgit de faptul că, la aproape nouă ani de la lansarea primului titlu din franciză, progresul vizual este aproape insesizabil.

Indiferent dacă pui alături un nivel din debutul trilogiei sau unul din Nioh 3, sunt șanse mari ca mulți jucători să nu observe diferențele grafice minore dintre ele. Texturile, iluminarea și structura mediilor par să fi rămas ancorate într-o estetică familiară, dar învechită, iar lipsa unui salt vizual clar trage în jos senzația de „next-gen” pe care un astfel de joc ar fi trebuit să o ofere.

Chiar dacă, la nivel vizual, mediul nu se ridică la standardele moderne, trebuie să recunosc că structura lumii din Nioh 3 reprezintă o îmbunătățire clară și dovada faptului că Team Ninja a înțeles, în sfârșit, cum să abordeze conceptul de „open world”. Soluția aleasă este una simplă și elegantă: reducerea dimensiunii hărții. Am criticat pe bună dreptate lumea deschisă din Rise of the Ronin, care a fost un pas în spate pentru dezvoltator, atât din cauza problemelor tehnice, cât și a sistemului de mount, ce a lăsat mult de dorit. În titlul curent, aceste neajunsuri par să fie de domeniul trecutului. Mount-ul a dispărut complet, iar lumea jocului este descrisă de dezvoltatori drept un „open-zone”. Harta este suficient de mare pentru a încuraja explorarea, dar nu exagerată, permițând traversarea ei rapidă și fără timpi morți inutili.

Primele două Nioh au fost adesea criticate pentru linearitatea lor, însă cel de față alege să ofere jucătorilor mult mai multă libertate în ceea ce privește explorarea. Deși există o cale „corectă”, pe care ești încurat subtil să o urmezi, protagonistul poate vizita aproape orice zonă dorește, în ordinea preferată. Curiozitatea este răsplătită din plin, fie prin piese de echipament mai bune, puncte pentru cele două skill tree-uri, sau prin descoperirea vestitelor Kodama ale francizei (micii omuleți verzi, asemănători korokilor din The Legend of Zelda: Breath of the Wild și Tears of the Kingdom). Aceste mascote nu sunt doar elemente simpatice de decor, ci oferă buff-uri extrem de utile, care pot face diferența dintre viață și moarte, precum o eficiență sporită a obiectelor de vindecare sau șanse crescute de a găsi obiecte ce refac viața protagonistului.

Știți vorba din buni-străbuni că „lupul își schimbă blana, năravul ba”? Cam așa stă situația și aici, deoarece o parte dintre misiunile secundare sunt gândite și implementate după tiparul titlurilor mai vechi din serie. Acestea pot fi accesate dintr-un meniu special de la altar, echivalentul bonfire-ului din Dark Souls, iar, odată activate, ne transportă într-o versiune mai mică a unei zone vizitate. Din păcate, aceste segmente sunt îngrădite și complet liniare, iar libertatea de explorare prezentă în misiunile principale dispare aproape în totalitate.

Unde-s mulți, puterea crește

Deși am menționat anterior că jocul este dificil, dar corect, acest echilibru se destramă complet în modul co-op. Acesta poate fi accesat printr-o funcție specială a altarului și permite invocarea altor jucători pentru a primi ajutor într-o misiune sau luptă cu un boss. Din păcate, aici se simte clar că inamicii impunători nu au fost gândiți pentru confruntări în echipă. L-am ajutat pe Leo în două misiuni principale, ambele extrem de solicitante când le-am parcurs inițial, singur. Primul boss al jocului, Yamagata Masakage, este un veritabil „hard skill check”, deloc prietenos cu începătorii și conceput să-ți testeze răbdarea și atenția. Mi-au trebuit patru-cinci încercări să-l înving solo, însă în co-op ne-a luat o singură încercare și aproximativ un minut. Situația este similară și în cazul lui Jakotsu-baba, considerată una dintre luptele dificile datorită razei sale mari de atac: în trei jucători, „muma șerpilor” a fost doborâtă în mai puțin de 15 secunde.

Deși parcurgerea lui Nioh 3 în co-op este extrem de distractivă, dezvoltatorii au ales să limiteze drastic această opțiune. Modul cooperativ este disponibil doar în cadrul misiunilor, fie ele principale sau secundare, și nu poate fi folosit în „open-zone”. Drept urmare, nu am avut posibilitatea să mă alătur lui Leo pentru a curăța un sat infestat de vârcolaci care își făcuseră culcuș acolo.

Personal, nu am întâmpinat probleme de optimizare sau de rulare. Jocul a rulat constant la 60 fps în timpul gameplay-ului și la 30 fps în secvențele cinematice. Chiar și în zonele mai încărcate din punct de vedere grafic, jocul nu a prezentat sacadări sau agățări, spre deosebire de Rise of the Ronin, care mai avea tendința de a scădea performanța pe alocuri. Iar la capitolul sunet și muzică, titlul este ireproșabil. Actorii, atât din dublajul englezesc, cât și din cel japonez, livrează interpretări solide, care dau greutate scenelor importante. Coloana sonoră, semnată de Akihiro Manabe, compozitorul din spatele jocului precedent din franciză, completează perfect atmosfera, alternând între momente tensionate și pasaje epice, fără să devină vreodată intruzivă.

Chiar dacă pe alocuri am fost mai acid, nu vreau să rămâneți cu impresia că Nioh 3 este un joc slab sau nefinisat. Dimpotrivă, este apogeul actual al formulei Team Ninja și o evoluție clară a tot ceea ce a definit seria până acum. Cu un sistem de luptă rafinat, diferite open zones bine gândite și foarte multă varietate, Nioh 3 devine cel mai bun joc al dezvoltatorului. Rămâne de văzut dacă studioul va avea curajul să ducă această formulă și mai departe în viitoarele proiecte.

Mulțumim Better Gaming Agency, Koei Tecmo Europe și Team Ninja pentru codul de recenzie și oportunitatea de a juca Nioh 3 înainte de lansare.

▶ Pornește video (YouTube)Deschide pe YouTube

Disponibil pe: PlayStation 5, PC
Jucat pe: PlayStation 5
Lansare: 6 februarie 2026
Developer: Team Ninja
Publisher: Koei Tecmo

Nioh 3 este apogeul actual al formulei Team Ninja: un action RPG brutal, precis și extrem de satisfăcător, care rafinează tot ce a funcționat în titlurile anterioare. Sistemul de luptă, bazat pe cele două stiluri distincte, samurai și ninja, oferă libertate și profunzime rar întâlnite în gen. Deși suferă la capitolul varietate vizuală și design al mediului, experiența de gameplay este suficient de solidă încât să treacă peste aceste neajunsuri și să recomande jocul fanilor acțiunii intense.

✅ Noul sistem de luptă Samurai/Ninja;
✅ Muzica;
✅ Gameplay-ul excelent;
✅ Explorarea de tip open-zone;

❌ Co-op limitat;
❌ Misiuni secundare liniare;
❌ Paleta de culori a inamicilor.