Onimusha Way of the Sword – Review

Tatakai!

La mai bine de 20 de ani de la lansarea ultimului joc din franciză, CAPCOM reînvie seria Onimusha cu un titlu nou, menit să atragă jucători noi și să-i mulțumească pe fanii înfocați ai seriei. Spre surprinderea tuturor, acesta nu este un soulslike, ci o adaptare a formulei consacrate la cerințele publicului modern. Asta nu înseamnă că avem parte de un open-world fără sens sau că luptele trec pe plan secund, nici pe departe! Way of the Sword păstrează suficiente elemente clasice pentru fanii înrăiți, dar aduce și noutăți menite să-i atragă pe cei care descoperă seria pentru prima dată. Dacă v-am făcut curioși, haideți să începem cu povestea!

Ce înseamnă să fii puternic?

Povestea din Onimusha: Way of the Sword îl urmărește pe faimosul Miyamoto Musashi la începutul călătoriei sale spre a deveni un spadasin inegalabil. Acesta ajunge în Kyoto, unde, în urma unei întâlniri fatidice cu hoarda Genma, intră în posesia unei mănuși oni. Îngrozit de puterile pe care aceasta i le oferă, Musashi pornește într-o aventură de proporții, în căutarea unei modalități de a scăpa de ea. Spre deosebire de ceilalți protagoniști ai seriei, Musashi este primul care refuză ajutorul mănușii și caută în mod activ o cale de a renunța la ea. Atitudinea sa ostilă față de acest artefact pornește de la convingerea că, pentru a deveni cel mai bun spadasin din lume, trebuie să se bazeze exclusiv pe propriile forțe.

Povestea nu reprezintă atracția principală a jocului, fiind una destul de convențională, despre semnificația puterii și descoperirea unei chemări nobile. În Way of the Sword, Musashi se află abia la începutul drumului său și nu are încă reputația pentru care este cunoscut astăzi. De-a lungul celor 25-40 de ore de joc, acesta va descoperi că puterea nu înseamnă doar îndemânare în mânuirea sabiei, ci presupune și un scop clar, alături de un set de valori care să-l ghideze. În călătoria sa, protagonistul va întâlni tot felul de personaje, atât fictive, cât și inspirate din figuri istorice reale, precum Ono no Takamura și Izumo no Okuni, care îl vor călăuzi și-l vor ajuta să-și descopere adevăratul potențial.

If you live by the sword, fighting is everything

Să fim sinceri, adevărata atracție a francizei nu este povestea, care a fost întotdeauna simplă. Nu, motivul pentru care jucătorii cumpără Onimusha este sistemul de luptă, care este impecabil. Jocul începe destul de simplu, cu mecanici de bază precum pararea, eschiva, blocarea și variantele perfecte ale primelor două, însă, pe măsură ce avansăm în poveste, deblocăm tot felul de arme și abilități care schimbă radical modul în care abordăm confruntările. Faimosul Issen revine, la fel de mortal ca în jocurile anterioare, și necesită multă îndemânare pentru a fi executat în mod constant. Pentru a-l declanșa, trebuie să apeși butonul de atac exact în momentul în care lovitura inamicului este pe punctul de a-l atinge pe Musashi. Dacă reușești, protagonistul ripostează fulgerător. Mai târziu în joc, deblocăm posibilitatea de a lega mai multe Issen-uri, transformând fiecare confruntare într-un adevărat vârtej al morții.

Din păcate pentru fanii lui Musashi, acesta nu folosește stilul său caracteristic de luptă, Hyoho Niten Ichi-ryū, în care mânuiește două săbii pentru a-și eviscera adversarii. În schimb, dezvoltă două tehnici noi cu ajutorul mănușii oni: deflecția și eschiva reflexă. Deflecția este o variantă a parării care necesită nu doar executarea unei parări perfecte, ci și apăsarea unui buton suplimentar. Această abilitate golește rapid bara de stamina a inamicilor și îi permite lui Musashi să-și repoziționeze adversarul folosind inerția atacului parat. Eschiva reflexă, pe de altă parte, îi permite protagonistului să încetinească timpul și să-și nimicească inamicii, cu condiția să execute mai multe eschive perfecte, care umplu bara de resurse necesară activării abilității.

Scopul în orice luptă este, evident, eviscerarea inamicilor, însă, odată cu deblocarea „Flaming State”, acesta devine secundar. Această „stare” se activează după mai multe parări perfecte și produce un efect spectaculos: sabia lui Musashi este învăluită în flăcări. Reușita nu impresionează doar prin aspect, ci și prin utilitate, deoarece flăcările sporesc daunele provocate adversarilor și permit „topirea” barei de stamina atunci când sunt folosite în tandem cu deflecția. Probabil v-am făcut capul ghiveci cu atâtea discuții despre abilități, însă nu vă faceți griji. Deși sistemele pot părea foarte complicate la început, ele sunt intuitive, iar jocul este construit astfel încât să-l învețe treptat pe jucător când și cum trebuie folosită fiecare abilitate. Așa se face că, înainte de jumătatea jocului, ajunsesem deja să-mi dau seama, după mișcările inamicilor, ce „armă” din arsenal trebuia să folosesc.

Desigur, toate abilitățile descrise mai sus nu și-ar avea rostul dacă inamicii nu s-ar ridica la standardele francizei. Din fericire, fiecare adversar reprezintă o amenințare, indiferent de rangul său, iar o atitudine sfidătoare sau un moment de neatenție poate duce foarte rapid la moartea jucătorului. Nu de puține ori am ajuns în situația în care un simplu ostaș Genma era să mă căpăcească doar pentru că eram prea preocupat să stăpânesc Issen-ul. Problema apare însă atunci când vorbim despre varietate. Deși inamicii sunt suficient de periculoși pentru a menține luptele interesante, după prima treime a jocului ajunsesem deja să cunosc aproape toți adversarii pe care urma să-i întâlnesc. Mai apar și variante speciale ale acestora, însă sunt simple palette swaps, fără abilități noi, ceea ce face ca luptele să-și piardă treptat din prospețime.

Unde Way of the Sword excelează însă este la capitolul boșilor. Spre deosebire de Marvel’s Wolverine, care are numai cinci, aici avem nu mai puțin de 18, iar fiecare reușește să fie memorabil. Mai mult, dezvoltatorul s-a documentat extensiv pentru a-i crea, deoarece marea majoritate sunt personaje inspirate din folclorul și legendele urbane ale Kyoto-ului. Printre aceștia se numără și infamul Shuten Doji, pe care îl întâlnim la finalul infiltrării fortăreței din muntele Ōe.

Luptele cu acești adversari puternici sunt un adevărat deliciu, deoarece ne obligă să folosim eficient toate abilitățile învățate până în acel moment. Al doilea boss major este un exemplu perfect, fiind nimeni altul decât Daidara, iar lupta cu acesta pune un accent deosebit pe parările perfecte. Poate vă întrebați dacă un Issen executat asupra unui boss îl poate elimina dintr-o singură lovitură. Răspunsul este nu. În schimb, acesta îi va reduce considerabil bara de stamina. Odată ce aceasta este epuizată, indiferent de metoda folosită, Musashi poate ataca anumite secțiuni ale corpului bossului. Acestea sunt marcate în diferite culori și au efecte distincte. Cele roșii provoacă, de obicei, daune majore, în timp ce cele mov schimbă radical confruntarea și îl răsplătesc pe protagonist cu resurse care îi pot reface viața sau îi pot umple bara necesară folosirii armamentelor oni. De exemplu, în lupta cu Nue, dacă jucătorul atacă și taie coada creaturii, confruntarea devine mult mai ușoară, deoarece bossul nu îl mai poate ataca pe Musashi cu fulgere.

Unde am simțit că Way of the Sword suferă puțin este la capitolul activităților secundare. Acestea vin sub forma unor misiuni speciale, denumite Misterele Kyoto-ului, în care protagonistul investighează zvonuri pentru celebra autoare Murasaki Shikibu. Misterele sunt reinterpretări ale unor legende urbane sau mituri faimoase din Kyoto, precum cei trei viermi, parada celor 100 de demoni (Hyakki Yagyō) sau maimuțele care atârnă. Din păcate, de fiecare dată, acestea se dovedesc a fi nimic mai mult decât o nouă manifestare a urgiei Genma.

Nici structura misiunilor nu este prea inspirată, deoarece sunt, în esență, simple kill quests îmbrăcate frumos. Jucătorul trebuie să se deplaseze într-o anumită locație, să investigheze zona și să găsească inamicul pe care trebuie să-l elimine. Pe lângă Mistere, mai avem și un soi de fetch quest, în care protagonistul trebuie să găsească shishi, câini-leu care au fost corupți. Adunarea unui număr cât mai mare de astfel de patrupezi îi oferă jucătorului diverse recompense, de la resurse prețioase pentru îmbunătățirea echipamentului până la costume extra.

În sine, aceste misiuni și obiective secundare nu sunt o idee rea, însă au tendința de a lungi timpul de joc fără să aducă prea mult în plus. Poate vă gândiți că este mai ușor să le ignorați, însă recompensele pe care le oferă sunt importante pentru progresul lui Musashi, deoarece resursele obținute pot fi folosite pentru îmbunătățirea echipamentului și a abilităților sale. Ca atare, acest conținut secundar devine rapid aproape obligatoriu pentru un progres cât mai eficient și ajunge să se simtă mai degrabă ca o formă de umplutură într-un joc altfel fenomenal, al cărui timp de completare este astfel prelungit artificial.

Kurokami

Cum era de așteptat, CAPCOM a continuat tradiția de a crea personaje principale care seamănă cu actori cunoscuți, iar de data aceasta l-a ales pe nimeni altul decât faimosul actor și regizor Toshirō Mifune, al cărui chip a fost folosit ca model pentru a-l aduce la viață pe legendarul spadasin Miyamoto Musashi. Alegerea nu a fost întâmplătoare, deoarece actorul l-a interpretat deja pe Musashi în trilogia Samurai a lui Hiroshi Inagaki, și a avut diferite roluri de spadasini în filmele lui Kurosawa, cum ar fi Kuwabatake Sanjuro în Yojimbo (1961). Dar stai puțin, Tudor, Mifune nu e mort de vreo 30 de ani? Ba da, dragă cititor, însă CAPCOM a cerut permisiunea familiei sale pentru a-i folosi chipul, iar dezvoltatorul a demonstrat deja că știe să le aducă un omagiu actorilor cunoscuți care au stat la baza protagoniștilor din serie.

În 2002, CAPCOM a reușit să-l readucă la viață, în mod digital, pe Yūsaku Matsuda, al cărui chip a fost folosit ca model pentru protagonistul din Onimusha 2: Samurai’s Destiny. Acum, cu Way of the Sword, echipa de dezvoltare pare să fi atins un nou nivel de respect pentru actorii faimoși cu care „lucrează”, deoarece noul protagonist, Musashi, nu doar că „seamănă” cu Mifune, ci este, practic, Mifune readus la viață! Modul în care rânjește și face grimase, precum și mișcările sale par desprinse din filmele în care a jucat faimosul actor și transpuse aici, într-un Kyoto asediat de tot felul de dihănii.

În sine, reușita echipei este o minune, iar totul este completat de un dublaj extraordinar din partea lui Yoshimasa Hosoya, care reușește să-i dea viață lui Musashi. De la îngâmfarea inițială și provocările tipice ale faimosului spadasin până la momentele de introspecție și tovărășie, Hosoya reușește să transforme un tânăr încrezut într-un adevărat samurai, oferindu-i lui Musashi o evoluție credibilă pe parcursul celor aproximativ 30 de ore pe care le-am petrecut în Kyoto.

Desigur, toate personajele din Onimusha: Way of the Sword sunt bine scrise și interpretate, deși, din propria experiență, v-aș sugera să vă bucurați de joc cu dublajul setat pe japoneză. Nu de alta, dar varianta în engleză are actori britanici cu accente puternice, iar impactul unor scene nu mai este același atunci când Musashi sună ca și cum tocmai ar fi ieșit nervos din pub-ul local, după ce a descoperit că berea lui preferată costă 10 lire.

Unde am simțit că jocul nu se ridică la standardele seriei și la nivelul reușitelor recente ale CAPCOM este la calitatea estetică a zonelor explorate. Din materialele promoționale, precum și din demo, am avut impresia că Way of the Sword va urma structura clasică Onimusha, cu diferite zone care, de această dată, nu vor mai avea o cameră fixă, à la primele titluri Resident Evil. Știam că ne vom aventura în capitala imperială a Japoniei din perioada Edo, anume Kyoto, însă nu aveam cum să deduc că vom petrece o mare parte din timp într-un oraș gândit ca un open-zone. Din cauza dimensiunii sale, Kyoto nu beneficiază de aceeași atenție la detalii ca restul jocului, iar paleta de culori aleasă pentru oraș îmi aduce aminte de filtrul maroniu și gri atât de popular în jocurile din a șaptea generație de console.

În schimb, atunci când Way of the Sword respectă formula clasică Onimusha, strălucește cu adevărat. Nivelurile standard sunt gândite ca labirinturi sau coridoare lungi, însă sunt pline de culoare și spectacol. De cele mai multe ori, mediile sunt folosite chiar pentru environmental storytelling, lucru care poate fi observat cel mai bine în laboratorul pe care Musashi îl vizitează la jumătatea jocului. Aici, descoperă cuști, mese de operație și coridoare împânzite de kimono-uri și cadavre, iar atmosfera devine și mai apăsătoare în momentele de suspans, când lumina proiectează pe pereți siluete amenințătoare, într-un stil asemănător artei kage-shibai. Un alt nivel memorabil este muntele Ōe, unde Musashi trebuie să se folosească de toate armele și abilitățile din arsenal pentru a se infiltra într-o fortăreață aflată pe un versant ce ar arăta la locul lui într-o pictură ukiyo-e.

Kabuki

La nivel de optimizare, jocul se mișcă superb pe un PlayStation 5 standard. Motorul grafic proprietar al CAPCOM, RE Engine, care, culmea, nu vine de la Resident Evil Engine, ci de la Reach for the Moon Engine, încă se ține bine după atâția ani și reușește să redea cu brio atât o sumedenie de inamici pe ecran, cât și medii impresionante. Pe parcursul celor aproape 30 de ore pe care le-am petrecut în această interpretare fantastică a legendei faimosului spadasin, nu am avut parte de scăderi bruște ale FPS-ului sau de momente în care jocul să agațe. În schimb, am întâlnit câteva situații amuzante cauzate de clipping, care probabil nu a fost testat suficient de echipa de QA. Așa se face că, în unele secvențe cinematice, în funcție de skin-urile pe care le foloseam, teaca sau sabia lui Musashi treceau prin pelerina sa ori prin mănușa oni. Iar dacă acest lucru se întâmpla în cutscene-uri, vă dați seama că situația devenea și mai evidentă atunci când puneam pauză și deschideam photo mode. Chiar și așa, este o problemă minoră, care probabil îi va deranja doar pe cei mai pretențioși dintre noi.

Never stray from the Way

Personal, sunt foarte mulțumit de Onimusha: Way of the Sword și cred că se ridică la nivelul așteptărilor. Remaster-urile din anii precedenți au fost, probabil, modul prin care CAPCOM a testat apele pentru a vedea dacă franciza mai are fani în rândul gamerilor moderni, iar jocul de față demonstrează nu doar că Onimusha este încă o serie relevantă, ci și că formula sa poate fi adaptată cu succes la cerințele publicului actual. Și, vă spun sincer, ar fi păcat ca Way of the Sword să nu primească un DLC, deoarece nici după mai bine de 25 de ore de joc nu m-am săturat de Musashi și aventurile sale.

Mulțumim CD Media pentru oportunitatea de a juca Onimusha Way of the Sword.

▶ Pornește video (YouTube)Deschide pe YouTube

Disponibil pe: PlayStation 5, PC, Xbox Series X/S, Nintendo Switch 2
Jucat pe: PlayStation 5
Lansare: 27 august 2026
Developer: CAPCOM
Publisher: CAPCOM

Onimusha: Way of the Sword readuce cu succes franciza în era modernă, cu lupte spectaculoase, boși memorabili și o atmosferă excelentă. Deși varietatea inamicilor, activitățile secundare și anumite zone lasă de dorit, aventura lui Musashi rămâne una memorabilă.

✅ Sistemul de lupte;
✅ Boșii;
❌ Hub-ul principal;
❌ Side-content-ul lungește jocul.