De început, Pacific Drive e un joc ciudat. Vă zic asta ca să domolesc un pic așteptările, deși o să-l laud destul de mult în rândurile care urmează. Scurtă precizare – sunt plictisit de câte jocuri survival/ roguelike există… și nu e unul din genurile mele preferate. Gameplay-ul mi se pare foarte repetitiv în toate, e foarte mult grind și repeți același lucru în continuu. Mi-a plăcut The Long Dark, că avea și un pic de story atașat, dar până și ăla a devenit obositor.

Cât despre jocuri care combină diverse mecanici de survival/roguelike cu mașini, iarăși, am încercat My Summer Car, Jalopy sau chiar și Car Mechanic Simulator – cam toate devin plictisitoare după o vreme. Și deși Pacific Drive urmează aceeași rețetă, și după mai bine de 30 de ore jucate, tot revin la el. Și fiecare tură e diferită de cea precedentă și tot mai am ceva de făcut și ceva de deblocat. E ceva diferit la jocul ăsta, ceva care îl face mai deosebit decât toate clonele de dinaintea lui. Poate e în sfârșit perfecționarea rețetei, deși jocul nu e nici pe departe perfect. Așadar, hai să lămurim ce e Pacific Drive și de ce mă tot întorc la un titlu care insistă să mă chinuie și să mă tortureze de fiecare dată când îl pornesc.

Ghost on the road
It’s a cold one
What a white one

My heart it froze
It’s a cold one
Thinking of home

Pacific Drive e primul joc al celor de la Ironwood Studios, un studio indie cu sediul în Seattle, la care s-a lucrat încă din 2019. S-a lansat pe 22 februarie 2024 pentru PC prin Steam și Epic Games Store și pentru PlayStation 5. Încă nu știu dacă au în plan și o lansare pe Xbox, dar având în vedere că developerii au fost susținuți și de către Playstation, am dubii. Poate după un an sau doi, vom vedea.

E un first-person driving survival game, cu elemente roguelike, iar mașina ta e singurul tău companion și, în opinia mea, adevăratul personaj principal al jocului.

Cum ziceam mai sus, am tendința să mă plictisesc de jocuri survival extrem de rapid. Nu prea am nici cu cine să le joc pe cele multiplayer, iar cele single player duc lipsă de cele mai multe ori de elementul care mă ține pe mine lipit de ecran – povestea. Din fericire, povestea din Pacific Drive, deși nu dă pe dinafară de originalitate sau abundență de detalii, servind mai mult ca un schelet și introducere pentru joc, măcar este prezentată într-un mod inedit prin diverse comunicații radio, iar actorii ce dau viață personajelor au făcut o treabă excelentă. Premisa e simplă – tu ești ceva șofer și în timpul unei livrări ești atras misterios în interiorul Olympic Exclusion Zone: un perimetru de câteva zeci de kilometri care a fost închis de către guvern în urma unor experimente de laborator care au generat o catastrofă naturală și au ajuns să genereze anomalii. Din aceste motive, un zid de câteva zeci de metri înălțime înconjoară întreaga zonă. Dacă sună familiar, da: fix Stalker/Chernobyl, fix genul ăla de anomalii, fix genul ăla de Zonă. Doar că, în loc de câmpie/ Ucraina, Olympic Exclusion Zone-ul se află în zona nord-vestică a Oceanului Pacific, pe teritoriul SUA… așa că avem păduri dese și întunecoase, drumuri forestiere, aglomerări urbane și benzinării/diner-uri, peisaje de o frumusețe izbitoare, multă ploaie. Gândiți-vă la Twin Peaks. Deja începe să devină un mix interesant, Twin Peaks și Stalker.

Odată ajuns în Zonă, duba de transport care te-a adus e complet dezintegrată și bucăți din ea plutesc în aer peste tot. În jurul tău și în scurt timp începe ditamai furtuna și sunt și radiații. Trebuie, aici, să apreciez efortul producătorilor de a recrea exact senzația aceea pe care o ai când ieși din casă și e furtună… ploaia biciuiește tot ce atinge, vântul o împrăștie, sunetul e ce trebuie, copacii se îndoaie, iarba la fel, foarte bine redată senzația vizual/auditiv. Devine aparent că ești într-un spațiu foarte ciudat și ai nevoie de adăpost. Din fericire, după câteva minute de mers, găsești o mașină abandonată. Aproape întreagă, minus ceva aripă și un far. Și o roată, dar e ok, vei mai găsi în apropiere una. Un break amărât, genul ăla de station wagons vechi americane, lungi cât o zi de post și cu lemn fals pe exterior, pe aripi și portiere. O rablă vai steaua ei, dar o rablă care pornește. Așa că te urci în ea și cu chiu, cu vai, reușești să ajungi la adăpost, într-un fost service auto, care devine practic noua ta casă și bază, locul unde știi că ești în siguranță, unde se petrece de fapt mare parte din acțiunea din Pacific Drive. Pentru că aici vei strânge resurse, vei meșteșugări noi piese pentru mașină și diverse upgrades, repari mașina, faci cercetare ca să poți debloca noi upgrades, asculți muzică, vopsești mașina, o alimentezi, încarci bateriile și îți planifici traseul mai departe, în încercarea de a evada din Zonă.

Doar că încă nu știi cum să faci toate astea, iar Pacific Drive nu prea te ține de mână. Cel mai probabil, primele incursiuni în Zonă vor fi și cele mai dureroase. Pentru că Pacific Drive nu te ia ușor, cu tutoriale pentru fiecare mecanică, sau cu vreo pantă de dificultate mai abordabișă. Nu, te ia și te aruncă în Zonă și îți urează baftă, poate reușești să te întorci, dar poți fii sigur că te vei întoarce cu niște lecții învățate. De fiecare dată. De altfel, durerea asta e o parte integrală din experiență, fix cum e în Dark Souls. Încă o sursă de inspirație pentru Pacific Drive, și încă un joc/gen de joc al căruia nu sunt neapărat fan. Gen chin și durere de dragul chinului. Eh, în Pacific Drive e totuși un pic mai realizabil. Dacă ai noroc.

Sulphur and smoke
Glows through the snow
It smells like money

În drumul tău spre garaj, primești niște comunicații prin radio de la doi foști angajați ai complexului de cercetare (ARDA) care au rămas blocați în Zonă, comunicații ce servesc atât pentru poveste, cât și ca un fel de minimă îndrumare. Pe lângă ei, service-ul îi aparține lui Ophelia (Oppy) – alt personaj central poveștii. Cei trei te trimit să faci diverse experimente în Zonă, încercând să deslușească misterul a ce s-a întâmplat la apariția complexului și să te ajute în același timp să evadezi. Toți au fost interpretați magistral de către actori, atât de bine încât mi-a adus aminte de Firewatch – alt joc unde voice acting-ul a construit povestea și unde a fost interpretat perfect.

Bun, acum ai o mașină cu toate cele 4 roți, un singur far și ceva aripi lipsă. Ești trimis în Zonă după resurse ca să construiești structuri de care ai nevoie înapoi la garaj. Ei, abia aici începe distracția. De ce? Pentru că majoritatea anomaliilor din Zonă încearcă să te ucidă. O să fii iradiat, scuipat cu acid, electrocutat, aruncat în aer (la propriu), implicat în explozii, și fulgere, târât de chestii care te răpesc cu tot cu mașină, atacat de chestii care se lipesc de mașină și electrocutează, compleșit de chestii care se lipesc de mașină și bubuie cu acid, înconjurat de chestii care se lipesc de mașină și explodează, topit de fucking LAVĂ MIȘCĂTOARE, provocat de chestii care or să încerce să taie mașina în două, picurat de nori întregi de radiații, surprins de chestii care îți accelerează mașina (dar te cam lasă fără control în momentele alea, deci ai grijă în ce direcție ești când folosești anomalia respectivă, că poate accelerezi maxim fix într-un copac – pățit), iritat de chestii care îți sparg cauciucurile, exasperat de chestii care îți smulg direct părți din mașină, de ce nu, preocupat de chestii care îți omoară bateria sau chestii care îți activează anumite quirks permanente – se apasă claxonul când închizi portbagajul – sau se închid ușile când pornesc ștergătoarele – sau ștergătoarele se mișcă încet dacă n-am radioul pornit.

Și în tot haosul ăsta, mai ales la început, tu ești cu o rablă ale cărei uși/aripi se dezintegrează dacă tragi o bășină mai tare lângă ele, farurile se sparg mai ceva ca vesela lu’ bunica, cauciucurile la fel, ți se termină benzina relativ rapid, nu prea ești încă obișnuit cu interfața care nu e prea prietenoasă – apropo de asta, eu am jucat cu un controller și am simțit că mi-a ușurat mult viața versus grămezile de butoane de pe tastatură. Mi s-a părut și mai intuitiv (deși și aici e un pic amețitor – ai acțiuni diferite, de exemplu, dacă ții butonul apăsat vs dacă-l apeși o singură dată, durează un pic să te obișnuiești). De asemenea, este mai ușor de virat folosing un controller. Dincolo de lipsa de interfața deloc intuitivă, controalele sunt și ele un pic janky – am impresia totuși că e și un pic intenționat, să adauge la factorul ăla de Dark Souls.

Eh, Zona nu ține cont că nu ești tu obișnuit cu interfața/controalele încă. Zona știe că dacă ai activat portalul să te întorci la garaj, e timpul să colapseze, chiar dacă tu încă nu conștientizezi asta și ești la mama naibii distanță de portal. Și în timp ce orice urmă de stabilitate se prăbușește în jurul tău, plouă efectiv cu radiații, se activează toate anomaliile peste tot, efectiv aerul încearcă să te omoare… și tu te chinui să intri în mașină, uiți să bagi în viteză, activezi ștergătoarele în loc de faruri, nimerești și farurile (dar e ok, că tocmai s-au spart și e complet beznă), accelerezi în gol, bagi în sfârșit și în viteză, pornești, tu ești undeva în afara drumului și încerci să te îndrepți spre el, dar nu vezi nimic… așa că iei toți copacii la rând, panourile pică, roțile sunt sparte de mult, nu mai ai ușă, reușești cumva cu chiu cu vai să ajungi în portal și… cumva, ai ajuns, cu 3% viață și 90% din mașină distrusă, dar te afli la garaj. Nu cu destule resurse, că nici nu știi la început ce și cum să strângi, dar ai ajuns.

A fost fun? Nu chiar, nu știu dacă aș numi asta fun, poate doar în sensul în care un infarct ți s-ar părea fun. Chinuitor? Da. Intens? Oho, absolut, o bucurie să-ți mai trântești și ușa de la portbagaj în cap și să facă ȘI AIA damage pe lângă 5.0k radiații, ce-are. Dar e așa de satisfăcător când ajungi cu viață. Niciodată n-am simțit însă că am cucerit cu adevărat Zona sau că a devenit mai puțin periculoasă, doar că am avut mai mult sau mai puțin noroc. Relaxant? Are momente, mai ales când ești în garaj și repari și asculți radioul. Sau când prinzi vreo intersecție mai calmă, mergi alene pe lângă păduri, te mai oprești să mai culegi una alta, asculți radioul cu un soundtrack excelent, prinzi un apus sau un răsărit și lumina are nuanțele alea portocalii. După care vine furtuna și dă-i și fugi din nou.

Așa că, cel puțin la început, o să treceți prin ceva nervi și frustrări și o să înjurați un pic interfața. Și cu toate astea, iar mă întorc, iar dau dublu click, iar încep rutina. Mă asigur că mașina e reparată, văd ce upgrades mai sunt disponibile, ce resurse am, ce am nevoie, ce anomalii mai trebuie să scanez, cât mai rezistă uneltele pe care le folosesc să adun resursele alea, dacă am resurse de rezervă, ce mai pot să pun mai bun pe mașină pentru a o face mai rezistentă, etc.

You might have to hang behind
These lies
On the highway

Zona e împărțită în 3 – The Outer Zone, The Mid Zone și The Deep Zone. Ca să te miști între ele, trebuie să treci prin așa numitele Junctions (Intersecții) acestea sunt nivelurile propriu-zise și se schimbă la fiecare incursiune. Drumurile rămân aceleași, dar așezările umane (fie benzinării, case, sau foste laboratoare științifice și zone de cercetare) își schimbă poziția la fiecare ieșire. De asemenea, aceste intersecții pot fi foarte des afectate de fenomene meteo extreme care cauzează și mai multă instabilitate. Când vedeți extreme conditions, fiți pregătiți: pentru că nu e deloc exagerat termenul „Extrem”. Abia abia am scăpat dintr-o intersecție din Mid Zone cu instabilitate extremă, avea o furtună permanentă fix în mijlocul hărții, unde erau și toate ancorele de energie de care aveam nevoie ca să activez portalul care îmi permitea să a jung în siguranță la garaj. Efectiv la fiecare 2 metri era câte o anomalie care încerca să mă omoare, mașina era aproape de necontrolat în interiorul furtunii, datorită vântului, era plin de radiații extreme peste tot, ploua cu găleata, haos complet. Și nu mai eram la început, deja modificasem bine de tot mașina, aveam uși acoperite cu plumb, cauciucuri de off road, faruri izolate, rezervor adițional, abia am ajuns cu ea înapoi la garaj.

Apropo de customizarea mașinii – sunt o grămadă de posibilități de deblocat, atât mecanice, cât și cosmetice. Dacă vrei să ai o chestie ca ieșită din Ghostbusters, ba chiar mai mișto, poți să o faci. Poți schimba tot de la motor, uși, capotă, portbagaj, roți, cauciucuri, rack-uri adiționale pe laterale și pe banchetă, rezervoare externe, portbagaj extern, convertor de apă de ploaie în curent, panouri solare sau chiar scuturi care te protejează de diferite elemente din zonă, diferite abilități. Poți avea motor simplu pe benzină, cel mai de bază, cu care începi, sau poți avea un monstru cu Turbo, sau full electric sau hybrid.

Vrei să ai o mașină electrică pe care să o porți încărca în zonă folosind diferite generatoare de curent, de la cel care strânge apa de ploaie și o transformă, la o turbină care generează curent capturând vântul, sau cel care capturează fulgere – sau panouri solare, pentru rarele momente când conduci și e lumină și nu e nici furtună? O poți construi și poți uita de benzină. Poți avea aripi și uși blindate, sau bare active cu un fel de suspensii integrate cărora nu le pasă de orice impact frontal. Poți să construiești cam tot ce îți trece prin cap și să faci mașina să pară indestructibilă – nu va fi, dar cu siguranță va deveni mai ușor să navighezi prin Zonă.

Cât despre Zonă, e de o frumusețe rară. Pe cât de frumos era Stalker, pe atât de frumos e și Pacific Drive. Fiecare din cele 3 secțiuni ale Zonei are biomul ei, cu tipuri diferite de anomalii, resurse, mediu, faună, paletă de culori… și e o plăcere să le explorezi. După cum bănuiți, pe măsură ce mergeți mai adânc în Zonă, cu atât mai periculoasă devine și cu atât mai extreme devin anomaliile.

Și înapoi în rutină. Ieși, explorezi, treci prin câteva Intersecții… și fie îndeplinești ceva obiectiv al vreunei misiuni, fie pur și simplu strângi toate resursele peste care dai, cât ai timp. Că dacă e ceva furtună, nu e indicat să ieși în mașină. Resursele sunt împărțite în două – fie materie primă (plasmă, cauciuc, fier, oțel, plumb, diverse materii de la anomalii) și Energie – care vine stocată în forma unor globuri numite Ancore. Ancorele conțin 3 feluri de energie – stabilă, instabilă și coruptă. Cu ajutorul Fabrication Station vom debloca vreo 200 de upgrades – atât pentru unelte, cât și pentru mașină și pentru service-ul auto. Fiecare dintre ele cere anumite materiale ca și materie primă – plus Energie. Ancorele practic stabilizează regiunile din Zonă pe care le traversezi – odată ce le-ai luat, trebuie să te pregătești de evadare, fie în următoarea intersecție, fie înapoi la garaj, la siguranță, pentru că Zona va deveni mai imprevizibilă și e posibil să apară furtuna similară celor din Battle Royales – cu un cerc care se restrânge. Iar dacă rămâi în afară, ești practic mâncat de radiații.

La început, n-o să supraviețuiești la o tură mai lungă de două intersecții. După care începi să mai pui una-alta pe mașină, piese ceva mai rezistente, poate un pic blindate, poate cu un pic de plumb pe ele. Poate niște faruri mai de doamne ajută care nu se sparg instant. Poate niște cauciucuri care te ajută să traversezi mai rapid prin noroi și să urci un deal. Și o să supraviețuiești și la 3 intersecții. Și la 4. Și la 5.

Și e ok – și dacă mori, și sigur se va întâmpla, pierzi loot-ul, deși se poate dezactiva din setări această opțiune. Important de menționat: jocul are multe setări care îl fac mai accesibil – eu am preferat să păstrez experiența cât mai apropiată de intenția producătorilor și am lăsat dificultatea ceva mai ridicată. Vei fi întors la garaj, unde Tomberonul Prietenos îți va fi mereu de folos cu câteva extra resurse – inclusiv componente de mașină, deci nu e chiar sfârșitul lumii. Important de știut că nu puteți salva pe parcursul unei rute: odată ce ați plecat, trebuie să ajungeți înapoi la garaj ca să salvați, altfel pierdeți loot-ul. Alt element roguelike după care nu mă omor, dar are cumva sens în contextul jocului. Și sesiunile nu sunt extrem de lungi, aș zice între 45 de minute și 1h 30 pentru misiunile mai lungi de poveste.

Rivers for spines
Between the dry pines
Over bones unbecoming

Vreau să vorbesc un pic despre adevăratele personaje ale jocului – Mașina și Zona. Pentru că Pacific Drive nu e neapărat despre tine, tu ești doar un element ajuns accidental în lumea aia. Jocul e parțial despre Zonă și secretele ei, pe care le dezvălui de-a lungul misiunilor, despre frumusețea ei și respectul pe care ajungi să i-l acorzi, ajungând cumva să trăiți într-o simbioză. Mereu ți-e frică de Zonă și de ce îți poate face, chiar și atunci când pare liniștită.

Cum ar fi atunci când iei ancora aia și BINEÎNȚELES că se activează o anomalie care te aruncă în sus fix lângă ușa pasagerului, pe care trebuie să o deschizi ca să poți băga ancora în ARC device-ul care le consumă de pe scaunul pasagerului. Și bineînțeles că deschizi ușa și ești catapultat câțiva metri în sus și scapi ancora și cazi și iei damage și fugi după ancoră și faci FIX ACELAȘI LUCRU următoarele 3 dăți la rând, ca într-un sketch comedic cu Stan și Bran, până îți vine geniala idee de a MUTA ÎN PLM MAȘINA DE ACOLO undeva unde nu ești catapultat 5 metri în aer. OF ZONĂ.

Și tot aici intră și benzinriile abandonate, în stilul ăla de benzinărie de oraș mic american construită în anii 50-60… un pic de art deco, un pic de Fallout. Și pădurile cu copacii ăia înalți și superbi de care s-a îndrăgostit și Lynch, cu dealuri și râpe și tuneluri și ploaie și vânt și beznă, oriunde ai fi, oriunde te uiți, e ceva frumos și tensionant. Cum se face totul galben în jurul tău când ești într-un câmp de radiații, ceață, poduri, râuri, tuneluri.

Dar ziceam că nici despre asta nu e jocul, nu neapărat. Pacific Drive m-a cucerit pentru că surprinde perfect relația de dependență dintre om și mașină, așa cum doar un petrolhead o înțelege. E esența fix acolo.

Pentru că în jocul ăsta nu conduci un bolid lucios cu sute de cai putere, ci o rablă pe care ai lua-o la mâna a 12-a cu 300 de dolari când ai 20 de ani, că nu-ți permiți mai mult. Nu sună tocmai atractiv, dar credeți-mă pe cuvânt când vă spun că fix alături de genul ăsta de mașini creezi legături emoționale mai puternice decât cu orice Ferrari la care ai putea visa. Să explic. Când ai o rablă, până și un drum până la cumpărături poate deveni o aventură. Pică ceva, se întâmplă ceva, cunoști pe cineva care te scoate din căcat, ai o poveste de spus. Cu mașini de genul ăsta te duci prin coclauri și îți creezi cele mai frumoase amintiri. Plus că, din nou, producătorii au reușit din plin să îi dea și personalitate, cu diferite abilități și sistemul de Quirks pe care mașina le capătă în zonă – schimbi postul de radio, se deschide ușa stângă – pornești motorul, claxonează – închizi ușa din dreapta, se deschide aia din stânga – quirks care pot fi apoi remediate folosind aparatura din garaj.

Din punctul ăsta de vedere, mașina din Pacific Drive a devenit unul dintre automobilele mele preferate din orice joc video, pentru că mi-a dat o groază de experiențe la limită și multe amintiri ale unor momente din care abia abia am scăpat. Producătorii au știut să transmită perfect chestia asta, iar aventurile prin care treci te fac să dezvolți o puternică relație emoțională cu mașina aia – până la urmă, e singura chestie care te ține în viață. Ca să facă asta, trebuie și tu să o ții pe ea în viață – depindeți unul de altul și e singurul tău companion într-o Zonă care încearcă să vă omoare pe amândoi la fiecare pas.

De altfel, Mașina e la rândul ei un fel de anomalie – pentru că în Zonă, orice obiect material își pierde complet proprietățile fizice. Faptul că Mașina a rămas întreagă – printre ultimele obiecte rămase așa, o relicvă a trecutului – e cumva permis de Zonă. Apare simbioza asta între jucător – Mașină – Zonă care mă tot cheamă înapoi în joc – Mașina aia care a avut toate piesele înlocuite de nenumărate ori, care m-a adus înapoi la garaj după ce a trecut prin furtuni de radiații, electrocutări, explozii, foc, zburat prin aer, răsturnat pe stânci, efectiv orice tortură groaznică ți-ai putea imagina, totul ca să mă țină în viață.

De-aia nu mă plictisește să petrec iarăși o oră în garaj reparând la ea. Și nu mă plictisește să ies și să o distrug iar doar ca să strâng suficiente materiale și energie cât să-i pun și un scut, încă un rezervor, o baterie mai mare, o vopsea mai mișto, dar și un volan de raliu. Și să ies iar și să o chinui iar și să o torturez iar și să o repar iar. Și tot nu reușesc să mă satur.

You might have to hang behind
These lives on the highway

E un joc tare ciudat Pacific Drive. Are o grămadă de chestii care, în teorie, ar fi trebuit să mă deranjeze. Gameplay-ul e repetitiv – practic un loop: ieși – culege – ajungi înapoi – upgradează – ieși iar. Nu e cel mai bine optimizat joc din univers. UI-ul e complex și neintuitiv. Controalele sunt dubioase și janky. Se inspiră din niște universuri complet diferite și lipește inspirațiile alea cu scuipat și cumva le face să meargă. Așa, legate cu sârmă, ca reparațiile pe care le faci tu mașinii.

Stalker, Twin Peaks, Ghostbusters, Firewatch, Dark Souls, Car Mechanic Simulator chiar și un pic de Christine a lui Stephen King. Toate chestiile astea n-ar trebui să meargă împreună, dar totuși… merg. Merg bine de tot. Peste care adăugăm muzica, n-am mai întâlnit un radio atât de mișto într-un joc de la GTA încoace. Fiecare piesă aleasă se potrivește perfect peste atmosfera aia, cu toate anomaliile și radiațiile. Începând cu A Shell in The Pit – Ghost on The Road, creată special de directorul audio pentru joc – fuga pe youtube la ascultat.

Tot playlist-ul cu melodii licențiate e fenomenal și sună foarte mișto, iar soundtrack-ul compus special pentru joc, cu melodii ambientale, complementează perfect atmosfera jocului.

Atmosfera… din tot Pacific Drive, asta mă aduce înapoi de fiecare dată. Atmosfera de acolo. E admirabil efortul depus de oamenii ăștia, iar chestia asta le-a ieșit cel mai bine. Atmosfera de Pacific Northwest, cu copacii ăia uriași și frumoși, drumuri printre păduri, dealuri, ploaia care bate în parbriz, sunetele pe care le auzi, grafica super reușită. Situația aia când jocul e mult mai mult decât suma componentelor sale și magia se întâmplă. Nu știu cum, dar le-a ieșit. Nu știu de ce, dar nu mă plictisesc. Până la apariția lui Kingdom Come Deliverance 2, Pacific Drive e Jocul Anului 2024 pentru mine. Serios, dacă nu mai apare nimic notabil anul ăsta, eu unul sunt ok. Am ce juca.

Au trecut mulți ani de când nu am mai fost atât de plăcut surprins de un joc. Pentru că, deși combină genuri și concepte familiare, Pacific Drive reușește să fie ceva proaspăt – ceva original și ceva care chiar nu s-a mai făcut înainte – nu în formula asta. Într-o industrie sufocată, e un suflu de aer proaspăt de care aveam nevoie. De la un studio nou, după 5 ani de muncă, se vede pasiunea pentru inspirații și pasiunea pe care au avut-o să își realizeze viziunea.

Ah, și fără microtranzacții, fără dlcuri… cumperi jocul cu 25 de euro și atât. Fără live service și mai știu eu ce mizerii. Ba chiar au mai adăugat ceva cosmetice prin patch-uri, complet gratuit desigur. Și au avut și demo. În 2024 da, că așa mi-am dat seama că vreau să-l cumpăr, am încercat demo-ul înainte de lansare și m-am convins că îmi place.

Dacă vă jucați doar pentru relaxare, sau ca să vă odihniți, probabil n-o să vă placă. Nu e genul ăla de joc. E fix opusul, devine obositor câteodată. Intens. Te pedepsește. Pacific Drive e S&M ca joc video. Iar acum, că am terminat review-ul, o să mă întorc să mai fac niște ture prin Deep Zone. Se pare că îmi place când mă pedepsește, de mă tot întorc. Dar sunt pregătit acum, am mașina blindată, uși izolate, faruri blindate, Turbo și o grămadă de benzină. Și scut care mă apără de radiații. Și extra baterie. Altă viață. Nu zic că n-o să mă mai omoare Zona, doar că o să mă omoare mai încet. Și o să merite de fiecare dată.

Jucat pe: PC (Steam)
Lansare: 22 Februarie 2024
Developer: Ironwood Studios
Publisher: Kepler Interactive