Return to Silent Hill – Review

Am fost la film și nu prea mi-a plăcut…

Încep cu un scurt disclaimer, prin care vreau să subliniez că nu ne-am apucat de făcut recenzii la filme. În continuare, focusul nostru principal rămân jocurile și, din când în când, când ne mai lovește fulgerul pe mine și pe Tudor Sprînceană, mai ciupim și câte un Lego. Pentru segmentul cinematografic, pe care noi îl numim „kino” pe serverul de Discord – GRIND, vă recomandăm să-i citiți pe colegii noștri de la MovieNews.ro, care fac o treabă excelentă. Totuși, mi-am luat inima-n dinți și am decis să aștern câteva gânduri despre experiența mea cu „Întoarcerea în Silent Hill”, cunoscut și drept Silent Hill: Întoarcerea în Iad de către distribuitorii filmului în cinematografele de la noi.

Nu aveam neapărat în plan să-l văd pe marele ecran, dar am avut o zi liberă și, cumva, s-a potrivit perfect în agendă. Am ascultat sfatul domnului V. Ianțu, am sunat un prieten și, hop, m-am trezit în sala de cinema cu un meniu de nachos cu brânză și un Pepsi Twist. Yummix, recomand 10/10, dacă nu sunteți la dietă. Să fiu sincer, nu aveam așteptări prea mari. Încă de la primele imagini am simțit că ceva nu e în regulă cu producția, dar iată că universul m-a adus, totuși, în fața ecranului. Poate a fost blestemul din Silent Hill care mi-a „încețoșat” mintea (get the joke?) și m-a făcut să apăs pe butonul pe care scria „cumpără bilet”. Sau poate că o parte din „vină” ține de faptul că, în 2024, când Bloober Team a lansat Silent Hill 2 Remake, m-am încumetat să scriu despre el în GRIND IV și m-am simțit, într-un fel, responsabil să duc această povară mai departe, inclusiv prin vizionarea filmului.

Așa trebuie să fie un horror?

Acum, nu aș vrea să fac o dramă mai mare decât a lui James din faptul că m-am dus eu la film. N-ar fi drept față de echipa din spatele Return to Silent Hill, care a băgat vreo 23 de milioane de dolari în producție, ca să vin eu cu un text de 500 de rânduri în care să reușesc să transmit mai multă emoție decât au făcut-o cei trei scenariști. Departe de mine gândul acesta… dar adevărul e că, cel puțin din perspectivă personală, acest „minunat” film horror nu m-a sensibilizat în niciun fel. Nici măcar nu m-a speriat prea tare, cu excepția a două jump scares care au avut impact mai degrabă datorită sonorizării bune din sală. De menționat că nu sunt un mare fan al genului, dar pentru Silent Hill am zis să fac o excepție, din respect pentru joc.

Acum, hai să vă povestesc câteva aspecte despre film. Voi încerca să evit pe cât posibil spoilerele, mai ales pentru cei care nu au „butonat” jocul. Pentru restul dintre voi, în primul rând, respect! Sunteți niște domni cu gusturi rafinate. Silent Hill 2 (mai ales remake-ul) este un must-play indiferent de preferințe. Iar, în al doilea rând, nu prea aveți motive de îngrijorare, pentru că deja știți ce se întâmplă în aproximativ 90% din film.

James Sunderland

Personajul principal, James Sunderland, este interpretat de un domn pe nume Jeremy Irvine. Nu-mi amintesc să-l fi văzut prin alte filme, deși, la o scurtă căutare pe IMDb.com, apare că ar fi jucat în War Horse, restul producțiilor din filmografia lui îmi sunt complet necunoscute. Încerc să nu fiu rău, dar, ca o caracterizare rapidă, pot să-l descriu drept un „dude” cu o atitudine ușor arogantă, care poartă o perucă (dacă ăla e părul lui real, înseamnă că tanti de la coafor ar trebui concediată), niște haine „cool” pentru 2004 și conduce un Mustang decapotabil chiar făinuț. Pentru cei din generația mea, acest James din Return to Silent Hill s-ar potrivi perfect în rolul unui rival din Need for Speed: Most Wanted sau Carbon. Pe mine nu m-a convins nici măcar o secundă. Nu l-am putut percepe drept James Sunderland așa cum îl știu eu din joc, mai ales după „performanța” excelentă a lui Luke Roberts. Nu înțeleg de ce nu a fost chemat măcar la casting. Nu știu dacă ar fi salvat filmul, dar cu siguranță ar fi făcut o treabă mult mai bună decât Jeremy.

James din film este un artist plastic, pasionat de alcool, mașini și, evident, de Mary – iubirea vieții lui. Există câteva momente reușite la început, în care chiar simți șocul pe care îl trăiește când vede în ce hal a ajuns orășelul liniștit și boem de altădată, dar și creaturile dubioase care mișună pe străzi. Aici cred că meritul îi revine în mare parte echipei de sunet. Felul în care James respiră atunci când aude pentru prima dată sunetul inconfundabil al radioului fără semnal, urmat de dezvăluirea unei creaturi scuipătoare de acid, este chiar spot-on. Este una dintre puținele clipe autentice de tensiune din film. Din nefericire, după ce personajul „se acomodează” cu ciudățeniile din oraș, elementul surpriză dispare aproape complet. De aici înainte, James cel speriat și disperat se transformă rapid în James cel nervos și plictisitor.

Maria Angela Laura Crane

Al doilea personaj principal – sau, ca să facem o glumiță, „prima doamnă” a filmului – este interpretat de Hannah Emily Anderson. Nici ea nu pare să aibă un portofoliu impresionant, dar, spre deosebire de partenerul ei de ecran, mi-a plăcut cum a jucat. Nu știu dacă este mai talentată, mai bine inspirată sau pur și simplu mai carismatică decât domnul care îl interpretează pe James, dar prestația ei funcționează.

Rolul ei este mult mai complex și vine cu un mic twist: Mary din joc este un personaj firav, vulnerabil, de care te atașezi aproape instant. Ajungi să-i înțelegi suferința și, implicit, obsesia lui James pentru ea. Există ceva la acea Mary care te motivează să continui aventura prin infern, doar pentru a ajunge la ea. Versiunea din film este, însă, uneori ciudată, poate chiar creepy. Într-un fel, asta are sens, pentru că această Mary vine la pachet cu niște secrete „oculte”. Frumusețea exterioară este în totală opoziție cu cea interioară, ca o otravă care te ucide lent. Dacă asta și-au dorit scenariștii, atunci direcția este, cel puțin teoretic, de înțeles. Dacă nu, atunci lucrurile nu prea le-au ieșit.

Piramida și restul personajelor

Filmul primește o bilă albă pentru Pyramid Head. Cel puțin din punct de vedere al designului, sau al costumului, dacă vreți, este aproape 1:1 cu personajul din joc. Foarte bine realizat și la fel de impunător precum îl știm din Silent Hill 2. Din păcate, apare de foarte puține ori, dar măcar nu lipsește celebra scenă din șifonier, care este ușor adaptată aici. Avem parte și de un mic reveal inspirat parcă din serialul Obi-Wan Kenobi, atunci când maestrul Jedi se duelează cu Darth Vader și îi vedem masca crăpată a celui care a fost cândva Anakin Skywalker. Mai apare încă o scenă spre finalul filmului în care James cam dă de înțeles cine este, de fapt, Capul de Piramidă.

Nu aveau cum să lipsească domnișoarele asistente, nu-i așa? Spitalul Brookhaven este plin de ele, exact ca în joc. Aici n-am nimic de comentat – spot on. Urmează însă un mare DAR (și nu de nuntă), când vine vorba de personajele pe care James le întâlnește în aventura sa prin Silent Hill. Eddie apare acolo unde nu te-ai aștepta, probabil pentru a nu lungi inutil filmul, iar impactul lui este aproape insesizabil. Avem doar câteva hinturi timide că lumea a luat-o razna și că, vezi Doamne, e cenușă prin oraș. No shit, Sherlock!

Tânăra Laura apare și ea, însă transformarea este… discutabilă. Din fetița ușor ciudățică, dar aparent lipsită de frică, care aleargă nestingherită pe coridoarele „ruginite” ale spitalului din joc, ajungem la o variantă aproape posedată. Mai rămânea să-și întoarcă capul la 360 de grade și să-l stropească pe James cu niște agheasmă. Iar ca să nu uităm de Angela, nu mai e deloc personajul misterios pe care îl cunoaștem din joc. La cum arată, parcă e desprinsă dintr-un Scary Movie. Pe bune!?

Când viața jocul bate filmul

Revenind puțin la aspectele generale ale filmului, parcă ceva nu se leagă. Christophe Gans, regizorul lui Return to Silent Hill, face un soi de fan service prin copierea multor scene din joc. Fără discuție, unele dintre ele sunt excelent ecranizate. Problemele apar însă în momentul în care filmul încearcă să capete personalitate și intră într-o zonă de creație proprie. Mai pe scurt: atunci când urmărește firul narativ din joc, e ce trebuie; când vine cu invenții și schimbări de scenariu, lucrurile încep să scârțâie și devin confuze.

Vă dau doar câteva exemple, fără să cad în greșeala de a vă povesti filmul cap-coadă. Celebra ceață, devenită între timp un simbol al seriei Silent Hill, nu există aici. A fost înlocuită cu o cenușă care se așterne peste oraș, o atmosferă ce aduce mai degrabă cu Stranger Things în momentele petrecute în The Upside Down. Explicația? O aflați voi în film. Orașul arată în continuare dubios (în sensul bun), iar atmosfera apăsătoare este prezentă, însă rămâne întrebarea: de ce a fost nevoie să „reinventeze” ceața din joc, un element atât de important și emblematic?

Un alt exemplu este introducerea unui soi de cult malefic. Nu știu dacă e cazul să intru prea mult în detalii sau să vă las pe voi să descoperiți, în cazul în care filmul vă stârnește curiozitatea. Vă spun doar atât: Mary are niște legături de sânge cu un cult secret, format din câțiva locuitori ai orașului. Până aici, totul sună foarte Silent Hill. Problema apare când filmul introduce această ramură narativă, aparent importantă, te duce până într-un punct culminant, după care te lasă pur și simplu în aer. E confuz? Nicio problemă. Trage tu concluzia, doar ești isteț, măi spectatorule.

Ar mai fi și alte exemple care se abat serios de la firul narativ al jocului, dar nu vreau să lungesc și mai mult textul. Oricum, a ajuns deja mai mare decât mi-aș fi dorit.

Pentru cine e Return to Silent Hill?

Bună întrebare. La asta m-am gândit și eu aseară, în timp ce mergeam spre casă. În teorie, un film care se inspiră dintr-o altă sursă, cum e cazul de față, ar trebui să fie gândit și optimizat astfel încât consumatorul să poată înțelege povestea fără să fi citit sau jucat materialul original. Eu am jucat Silent Hill 2 Remake, însă amicul cu care am fost la film nu. Ei bine, el a plecat complet confuz, iar eu doar pe jumătate, pentru că știam deja ideea de bază. Numai din acest motiv, filmul ar trebui să piardă cel puțin 3–4 puncte din nota finală.

În cazul meu, ce știam din joc era deja clar. Ce a încercat însă regizorul să adauge nou nu prea a funcționat. Iar asta e frustrant, pentru că unele idei nu erau neapărat rele și, pe hârtie, ar fi putut justifica comprimarea unei povești de 6–8 ore într-un film de o oră și jumătate. Evident, asta doar dacă erau spuse bine. Concluzia? Oricât ai încerca să adaptezi o poveste atât de bună și unică precum Silent Hill 2, pare că nu prea ai cum. O fi de vină timpul limitat? Poate că o miniserie sau un serial, în stilul The Last of Us sau Fallout, ar fi fost o soluție mai inspirată. Nu cred că vom afla răspunsul prea curând, având în vedere cât de „reușită” a fost și această încercare de a face un film Silent Hill.

Recomand filmul? Nu e neapărat un „nu” categoric. Aș pune problema altfel. Dacă ești fan Silent Hill, în special al celui de-al doilea joc, și vrei să mai consumi conținut din univers, mergi să-l vezi. Nu este cel mai prost film pe care l-am văzut. Dacă însă nu ești gamer, sau horror-ul psihologic de tip Silent Hill 2 nu e genul tău, dar te gândești că poate un film ar merge, atunci aș înclina spre nu. Nu-ți irosi banii. Riști să-ți faci o părere foarte proastă despre ce este, de fapt, Silent Hill 2, crezând că așa e și jocul. Dacă totuși te roade curiozitatea, mai ai puțină răbdare și vezi-l acasă, de pe canapea.

Apropo, nici nu am mai adus în discuție efectele speciale, destul de slăbuțe, sau alte aspecte vizuale, pentru că problemele filmului sunt mult mai fundamentale. Mi-ar fi plăcut ca Return to Silent Hill să fie un horror bun, care să mă bage în ceață. În schimb, am primit doar cenușă pe ghete și o ecranizare care pare mai degrabă un fan-made cu buget ceva mai mare. Face cinste jocului? În niciun caz. Așa cum James a trăit cu speranța că Mary este încă în viață, trăiesc și eu cu speranța că, la un moment dat, niște oameni talentați și, mai ales, pasionați vor face dreptate și vor realiza un Silent Hill cinstit. Poate că soluția nu a fost niciodată adaptarea directă a jocurilor pe marele ecran, ci o poveste nouă, cu ADN de Silent Hill, exact cum a fost cazul Silent Hill f.

▶ Pornește video (YouTube)Deschide pe YouTube

Titlu localizat: Silent Hill: Întoarcerea în Iad
Lansare: 23 ianuarie 2026
Durata: 1h 46m
Rating: +15 ani
Distribuție: Jeremy Irvine, Hannah Anderson, Evie Templeton, Robert Nairne
Regizor: Christophe Gans
Distribuitor: Bloody Disgusting

Mi-ar fi plăcut ca Return to Silent Hill să fie un horror bun, care să mă bage în ceață. În schimb, am primit doar cenușă pe ghete și o ecranizare care pare mai degrabă un fan-made cu buget ceva mai mare. Face cinste jocului? În niciun caz. Așa cum James a trăit cu speranța că Mary este încă în viață, trăiesc și eu cu speranța că, la un moment dat, niște oameni talentați și, mai ales, pasionați vor face dreptate și vor filma un Silent Hill cinstit. Poate că soluția nu a fost niciodată adaptarea directă a jocurilor pe marele ecran, ci o poveste nouă, cu ADN de Silent Hill, așa cum a fost cea din Silent Hill f.

✅ Sunet deranjant de bun;
✅ Scenele recreate din joc;
✅ Mustang-ul lui James;
✅ Felul în care arată Pyramid Head;
✅ Atmosfera din orașul Silent Hill;

❌ Casting nepotrivit;
❌ Poveste grăbită;
❌ Efecte speciale;
❌ Schimbările față de povestea din joc;
❌ Angela, Laura și Eddie;
❌ Îți lasă impresia de film ieftin.