Ceața se așterne peste orașul Silent Hill...
James privește mâinile sale tremurânde, de parcă adevărul s-ar fi scurs printre degete odată cu sudoarea care îi brăzdează fața. Aerul greu, încărcat de umezeala ce pătrunde până în plămâni, îi apasă pieptul. Înghite în sec, dar nodul din gât nu dispare. Mâna stângă pare să aibă o voință proprie, un tremur pe care nu-l poate controla, ca și cum ar încerca să-i reamintească ceva. Se apropie încet de oglindă, iar reflexia sa îi apare distorsionată în lumina slabă a încăperii. Mirosul înțepător de mucegai îl învăluie, o prezență invizibilă care-i intensifică anxietatea. În ochii lui se citește o povară, un ecou al unui trecut care refuză să fie uitat. Respirația devine tot mai grea. Inspiră adânc, încercând să găsească firul curajului necesar pentru a păși dincolo de ușa scorojită. Dar ceva îl reține. O vinovăție adâncă îi brăzdează trăsăturile. Știe că trebuie să meargă înainte, dar nu poate scăpa de sentimentul că locul acesta întunecat îi reflectă propria conștiință.
Își bagă mâna în buzunarul jachetei kaki și scoate încet o hârtie mototolită. Este scrisoarea. Cu voce tremurată, începe să citească rândurile, șoptindu-le ca pe o incantație, încercând să găsească sens în confuzia care-l macină… “În visele mele neliniștite, văd acel oraș. Silent Hill. Mi-ai promis că mă vei duce din nou acolo într-o zi. Dar nu ai făcut-o niciodată…”. Semnătura de la finalul scrisorii este a lui Mary, soția sa, dar cum e posibil!? Mary a murit acum 3 ani, din cauza unei boli incurabile… Ar putea Mary fi în Silent Hill, locul lor „special”? Este Mary încă în viață, așteptând pe James?
Un adevărat master-class despre cum să faci un Remake superb
M-am gândit să încep recenzia cu un scurt text care descrie începutul jocului, pentru a vă transpune în atmosfera tristă, întunecată, dar mai ales apăsătoare din Silent Hill 2 Remake. În articolul despre Indiana Jones and the Great Circle am scris în concluzii faptul că este game of the year pentru mine, fără discuții. Ei bine, Silent Hill ocupă locul 2 în lista preferințelor în materie de gaming, pentru anul 2024. Este cel mai intens joc pe care l-am butonat până acum, un titlu pe care nu îl voi uita prea curând… Silent Hill nici măcar nu este un joc. Dacă ar exista un mix între un film, un joc, o coloană sonoră și o carte, atunci ar ieși un mediu nou, hibrid, iar Silent Hill 2 ar putea fi titlul de lansare. De ce spun asta? Pentru că jocul ăsta are câte ceva din toate – este un joc bun, challenging pe alocuri, cu puzzle-uri care îți pun mintea la contribuție, are o poveste incredibil de complexă și de intensă, are o coloană sonoră excepțională ce nu doar se potrivește mănușă în joc, dar o poți asculta lejer și în mașină sau atunci când lucrezi (sau faci revista GRIND), scenele și episoadele din joc curg la fel de lin ca o poveste dintr-u film sau chiar un serial bine regizat, iar totul e atât de bine împachetat de parcă ar fi scris pentru o carte.
Recunosc că îmi este puțin rușine că până în octombrie, anul acesta, nu am jucat nici un titlu Silent Hill… și nici nu am avut interes sau înclinație spre această superbă serie. Am și o scuză: nu îmi plac jocurile și filmele horror. Sunt genul de persoană care empatizează foarte ușor și mă încarc rapid cu energia aia negativă… plus că având o imaginație mai nebună, e de ajuns să văd într-un film sau joc câteva scene mai dubioase, ca mai apoi creierul meu să amplifice acele imagini și să le facă de 10x mai nașpa. Jocurile horror parcă sunt ceva mai „digerabile”… dar filmele, mai ales cele care nu au jump scares ci se focusează mai mult pe partea psihologică (Bau Bau-ul pe care nu-l vezi), sunt cele mai mind-fuck. Nu mai intru în detalii, dar ideea e că încerc să mă feresc de zona asta mai dark din entertainment. În același timp, de când m-am alăturat proiectului GRIND, am învățat să fiu mai permisiv și mai deschis cu tot ce se întâmplă în industria de gaming (în mod special). După ce am citit articolele semnate de Vlad, am început să experimentez primele titluri JRPG, și mai ales minunatele serii Final Fantasy și Octopath Traveler. De la Aidan m-am molipsit de titlurile retro, majoritatea dintre ele fiind adevărate comori ascunse, ce trebuie neapărat salvate pe un hard disk extern și păstrate cu sfințenie ca viitoarele generații de gameri să se bucure de ele și să guste din istoria jocurilor video. De la Darky am început să prind drag de jocurile fizice și să-mi fac o mică bibliotecă plină de titluri Nintendo, PlayStation și Xbox. Lista e lungă, dar ca să nu vă plictisesc prea tare, voi sări la ideea titlului despre care vorbim astăzi și care îi are vinovați pe Tudor și Klamath. Ei sunt cei care mi-au stârnit interesul pentru Silent Hill, în special cel de al doilea titlu, în ediția remake. Așadar, în octombrie, la câteva zile după lansare, am primit un cod de recenzie de la CD Media (mulțumesc, Bogdan!), și fără să stau pe gânduri am trecut prin peretele de ceață și am aterizat direct la periferia orașului Silent Hill, în persoana lui James Sunderland – protagonistul jocului. Încă din primele secunde, m-am îndrăgostit de muzica din joc. Compozitorul Akira Yamaoka a făcut o treabă genială. Piesa mea preferată se numește „Promise”, dar tot soundtrack-ul este excepțional, poate unul dintre cele mai bune din gaming. Nu vă mai zic de efectele sonore din joc… Uneori ai impresia că, de fapt, nu ciudățeniile de monștri din joc sunt băieții răi, ci sunetul: care e de zece ori mai înspăimântător. Vă recomand să-l jucați folosind cea mai bună pereche de căști pe care o aveți în casă, seara, cu becul stins. „Thank me later”, sau mai bine spus, „hate me later”, hehe. Știu că e greu, dar cam asta ar fi experiența ideală pentru un asemenea joc. Vezi, de asta nu îmi plac mie jocurile horror… Glumesc, glumesc.
Silent Hill 2 e un joc tare ciudat. Vorbim despre remake-ul unei lansări de acum 23 de ani, dar care este incredibil de actual și relevant până astăzi. Dezvoltatorii de la Blooper Team au reușit aproape imposibilul cu acest joc. Nu e doar vorba de un aspect tehnic, până la urmă cât de greu e să refaci în 2024 un joc care a apărut pe PlayStation 2? Măiestria însă nu constă în partea de implementare, ci în faptul că au reușit să traducă perfect atmosfera, personajele, muzica și tot ce înseamnă într-un cuvânt Silent Hill 2. Vorbim despre actori diferiți, dar care fac o treabă chiar mai bună decât cei din jocul original. Aș spune că Luke Roberts – actorul care-i face vocea lui James, e preferatul meu… dar absolut toți actorii noi își joacă rolul admirabil și parcă revitalizează personajele din Silent Hill 2.
Apropo de personaje, spuneam mai sus că inclusiv muzica și sunetul din joc au propriul caracter. Ei bine, stați să vedeți orașul și împrejurimile. Încă din primele momente din joc, scenele sunt atent realizate și fiecare detaliu este bine pus la punct. Personal, am fost în aproape orice colțișor de hartă (tip: când începeți jocul, să mergeți în direcția opusă, pe strada înconjurată de copci) , mai mult din curiozitate și să admir detaliile (cel puțin atunci când nu e totul prea întunecat), lucru pe care recomand să-l faceți și voi când îl jucați. În felul acesta veți găsi mai multe resurse ascunse și jocul va fi mai iertător cu voi. Fiind vorba de un survival horror, veți învăța foarte repede să apreciați fiecare glonț și mai ales seringă pe care le găsiți. Armele de foc poate că sunt opționale, mai ales că veți avea mereu o bucată de gard sau mai târziu o țeavă pe care să le folosiți ca să vă apărați, dar cu siguranță veți aprecia trusele medicale și seringile care vă vor ajuta să supraviețuiți luptelor intense. Silent Hill 2 este cât se poate de linear, dar grație sistemului care produce ceață, ai impresia că harta e imensă și totodată, sentimentul acela de mister. Chiar, uite un alt personaj important din joc – ceața. Acest element a devenit atât de iconic între gameri, fie că au văzut filmele sau au jucat titlurile mai vechi din serie: atunci când e ceață afară, apare uneori gluma cu: “uite, ceața, zici că suntem în Silent Hill”. Apropo de glume, vă mai zic una: ”fără ceață, viața e pustiu”. La scurt timp după lansarea remake-ului, au circulat poze pe social media și pe grupurile de gaming cu jocul modat, în care ceața a fost dezactivată. Pur și simplu spui că e alt joc. E ca și cum ai avea un joc Batman, unde Batman nu e prezent… da, mă uit la tine Suicide Squad: Kill the Justice League. Sunt foarte multe de zis despre Silent Hill 2, dar ca să evit spoilere și totodată, să nu vă plictisesc, aș vrea să mai aduc în discuție câteva aspecte despre unele locații din joc, dar și despre câteva puncte pe care eu le consider slabe. Ei bine, spuneam mai sus despre liniaritate și despre faptul că nu e un aspect negativ. Jocul te „plimbă” în mod voit prin anumite zone în căutarea lui Mary. Toate aceste locații sunt atent realizate și dau sens poveștii, mai ales prin micile puncte cheie, marcate prin cut scene-uri. Acestea se activează atunci când găsești un obiect special ce poate fi activat prin rezolvarea unui puzzle, sau în momentul în care te întâlnești cu un personaj. Apropo de asta, poate o să vi se pară și vouă ciudat la început, felul în care James reușește să fie extrem de calm atunci când se întâlnește cu un personaj în oraș, chiar dacă în urmă cu 5 secunde s-a luptat cu o cohortă de monștri. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat… Dar ce e normal în Silent Hill, nu!? Revenind la zonele din joc, începutul nu e foarte greu, e mai mult ca un tutorial în care te familiarizezi cu mediul înconjurător și mai ales cu povestea. Există mereu puncte de salvare, marcare de un pătrat roșu în care se oglindește fața lui James, ca și cum s-ar uita insistent „în sufletul tău”. Mai ales când intri într-un boss fight, jocul nu te întoarce la ultima salvare manuală ci există anumite checkpoint-uri înregistrate automat. Din punctul meu de vedere, un mare plus și un time saver. Acum, ce nu prea mi-a plăcut la Silent Hill 2, e faptul că unele locații sau mai bine zis episoade, sunt lungite prea mult. Nu vreau să dezvălui povestea, dar probabil o să simțiți ce spun atunci când ajungeți în nivelul cu spitalul. Am avut pentru prima oară sentimentul că jocul se lungește cam mult. În afară de asta, nu îmi vine acum în minte nimic altceva care să mă fi deranjat în mod deosebit.
Eram cât pe ce să termin articolul fără să-l fi menționat pe Cap de piramidă. Da, este vorba despre celebrul Pyramid Head, acel bad guy care are efectiv o piramidă de fier pe cap, este îmbrăcat într-o salopetă de măcelar, cu cizme de cauciuc și cară după el o sabie exagerat de mare și probabil că și foarte ascuțită. Este probabil unul dintre cei mai cunoscuți boși din jocurile video. Prima confruntare cu el nu mi s-a părut chiar așa grea, mai ales după ce am descărcat în el câteva încărcătoare bune. Mult mai înfricoșătoare a fost prima întâlnire cu acesta și faptul că mereu te vânează, sau tu îl vânezi pe el!? Un ultim aspect pe care aș vrea să-l menționez este faptul că spre deosebire de Resident Evil, unde Leon este un meseriaș în bătaie și un cunoscător în tehnică militară, James al nostru e doar un sim – plu gestionar de magazin. Nu știe bătaie prea bine și nici să tragă cu arma. Partea bună e că învață repede din nevoia de supraviețuire. Aceste aspecte dau o notă unică combat-ului din joc, care am înțeles că față de titlul original, este mult mai bine realizat. Stângăcia sau lipsa de îndemânare a lui James fac din Silent Hill 2 un joc destul de greu, în care te simți mereu vulnerabil chiar și atunci când ai adunat 10 seringi de viață și 40 de gloanțe. Poate shotgun-ul double-barreled să te mai salveze, dar nu m-aș baza doar pe asta…
Un labirint al regretelor și al iertării…
Ar fi trebuit să încep articolul prin a recunoaște efortul și mai ales pasiunea dezvoltatorilor de la Bloober Team. Vorba românului, se vede de la o poștă că avem în față un titlu atent lucrat, studiat, și montat – un adevărat masterclass despre cum să faci un remake corect în 2024. De ce pun accentul pe 2024? Pentru că, știți și voi că în industrie plutește moda asta a remake-ului făcut pe grabă, cu un minim de optimizare și rafinament, dar care să producă bani mulți și în timp scurt. Visul oricărui studio în care creativitatea și inovația ocupă ultimele poziții, nu-i așa!? Poți număra pe degetele de la o mână remake-urile care sunt cu adevărat remake- uri… Dar, într-o notă pozitivă, putem spune că Silent Hill 2 se alătură cu fruntea sus și pieptul înainte, în topul titlurilor de admirat și colecționat: Resident Evil 4 Remake, Final Fantasy VII Remake și Dead Space Remake. Astea sunt doar jocurile care îmi vin în minte acum, mai adăugați voi preferințele personale. Încă un lucru despre Bloober Team. Abia aștept să aflu mai multe despre noul lor titlu Cronos: The New Dawn. Trailer-ul dezvăluit acum ceva vreme arată demențial și sper că vor presăra în noul titlu și puțin din magia învățată din remake-ul lui Silent Hill 2.
Ca non-fan al genului survival horror, vă recomand cu mare căldură să încercați Silent Hill 2 Remake. Este tipul acela de achiziție „must-have” dacă ești fericitul deținător a unui PlayStation 5. Dacă ai starea necesară, și mai e ceață afară, pfff… e ceva de nedescris. Fără dar și poate unul dintre cele mai bune jocuri din 2024, poate chiar și din ultimii ani, ce sunt sigur că va fi jucat o bună vreme de acum încolo. E unul dintre acele jocuri care îți rămân întipărite în minte, iar în momente cheie îți aduci aminte de el. Nu ai cum să nu te regăsești măcar puțin în unul din personajele pe care le întâlnești în Silent Hill 2 Remake și să nu fii marcat de povestea lui James și Mary… O istorisi – re tristă, crudă, nedreaptă, la fel ca viața uneori… sfârșit.
Jucat pe: PlayStation 5
Lansare: 07 Octombrie 2024
Developer: Bloober Team
Publisher: Konami

Review scris de Leo Luția