Din loc în loc, realitatea lasă puțină Magie să iasă la suprafață. Ca apa unui izvor de munte după o călătorie lungă printr-un labirint de piatră. Ca un pește ce străpunge cu spinarea argintie oglinda unui lac.

Alteori, Magia se manifestă complet neobișnuit prin cele mai obișnuite întâmplări și transformă banalul în ceva demn de povestit. Magia îndrăgește colțurile bătrâne ale lumii, încărcate până la refuz cu emoție, dramă, conflict, viață, moarte, iubire, violență, întuneric și lumină.

Acolo, în aceste noduri, Magia se opune viguros Obișnuitului. De ajungi vreodată prin preajmă, să știi, cititorule, că te afli la sud de miezul nopții – și crede-mă când îți spun că vei avea ce povesti!

I went to the crossroad
Fell down on my knees
I went to the crossroad
Fell down on my knees

Sunt fascinat de misticul Sud, întins peste Louisiana, Mississippi, Alabama, Georgia și Carolina de Sud, o parte din Texas și un vârf de Florida. Cu blues, jazz și soul food, Sudul Adânc este leagănul unei culturi extraordinare, în care elemente păgâne, vechi de când oamenii își numără zilele, s-au împletit cu creștinismul dezlănțuit, descătușat. Rănit de o istorie cumplită, marcată de barbarie, rasism, sclavie, sărăcie și ură, același Sud a reușit să-și vindece rănile printr-un apel la magie și eleganța pe care aceasta o aduce.

Așa că, atunci când am descoperit South of Midnight, cel mai nou titlu dezvoltat de Compulsion Games și destinat platformelor Xbox și Windows, n-am stat prea mult pe gânduri. Încă de la prima prezentare, am simțit că acest joc vorbește pe limba mea. Avea tot ce îmi doream de la un action-adventure solid: o poveste captivantă, personaje interesante, o direcție artistică unică și un gameplay dispus să îmbine platforming-ul cu un sistem de luptă inedit.

Rare sunt jocurile din 2025 care să mă facă la fel de curios. Dincolo de faptul că South of Midnight este un IP nou (pe care, apropo, am avut ocazia să-l butonez pe consola mea preferată), creația celor de la Compulsion îmi transmitea, cu fiecare minut de prezentare, că vrea să pună suflet. În ce? În tot. De la grafica animată folosind tehnica stop motion și până la muzică. De la personajul principal la lumea în care se desfășoară. De la voice acting la culorile splendide, aproape psihedelice. South of Midnight a trezit în mine ceva rămas inert încă de la Alice: Madness Returns.

Când, în sfârșit, am început să-l joc, n-am mai vrut să las jos din mâini controllerul de Xbox Series S. Timp de câteva zile, programul meu a fost: joc-serviciu-somn-joc-serviciu-somn-joc. Apoi s-a terminat, pentru că acest Alice in the Deep South nu este foarte lung – și asta mă bucură! Este exact atât cât trebuie să fie, nici măcar puțin mai mult. Ca porția perfectă de peach cobbler. Să vă explic.

Asked the Lord above, “Have mercy”
Save poor Momma, if you please
Mmm, standin’ at the crossroad
I tried to flag a ride
Standin’ at the crossroad
I tried to flag a ride

Dar South of Midnight este, mai ales, un tribut adus folclorului afro-american din sudul autentic al Statelor Unite. Reușește să fie un joc în care suma părților depășește întregul și care nu se aventurează în mlaștina narațiunii fără o busolă morală solidă. Aici nu există mesaje aruncate fără respect pentru origini, ci povești cântate impecabil. Destul de simple și previzibile – însă așa stau lucrurile cu folclorul. Șmecheria constă în abilitatea jocului de a împleti multiple fire narative, până când dezvăluie un tablou complex, sprijinit pe șevaletul goticului american.

Personajul principal este Hazel, o fetișcană pregătită să își înceapă viața de studentă, pasionată de sport și născută într-o familie mixtă, cu o mamă de culoare și un tată alb. Nu e ceva rar în universul jocului, dar cu siguranță este un factor decisiv în conturarea personalității eroinei. Hazel și-a pierdut tatăl și trăiește modest alături de Lacey, momma pe care o iubește, dar cu care intră des în conflict.

Viața este grea în micul oraș Prospero, mai ales atunci când lucrezi ca asistent social – exact ceea ce face Lacey pentru a-și susține familia. Îmi dau seama de ce între cele două ies scântei, deși, încă de la început, se simte că Hazel și Lacey au o relație bazată pe dragostea sinceră dintre mamă și fiică. Certurile lor sunt răbufniri, tatonări, nu bătălii într-un război mai mare.

Sub amenințarea unui uragan puternic, legătura dintre cele două este pusă din nou la încercare, iar în momentul în care Hazel își vede casa înghițită de ape, cu Lacey captivă înăuntru, acțiunea din South of Midnight se declanșează brusc. Aproape ca un bliț. Cu fiecare salt pe care Hazel îl face încercând să o prindă din urmă, realitatea cotidiană se transformă în ceva întunecat, inexplicabil și, cu certitudine – ați ghicit – magic.

Didn’t nobody seem to know me?
Everybody pass me by
Mmm, the sun goin’ down, boy
Dark gon’ catch me here

Dacă cele două jocuri Alice puneau o oglindă în fața celor mai întunecate părți ale psihicului, South of Midnight este despre suflet și despre felul în care rănile se pot vindeca. Hazel pornește într-o călătorie adesea înspăimântătoare, încercând să își salveze mama. Însă, uneori, îi este dificil să distingă prietenii de dușmani, căci, în Sudul Adânc, monștrii sunt de multe ori “more human than human.”

În mitologia din South of Midnight, universul material este o tapiserie uriașă – The Grand Tapestry – iar dezastrele naturale, ororile provocate de oameni sau accidentele nefericite zgârie această țesătură. Acolo unde firele se rup, apare Stigma – literalmente o rană care se întinde precum cancerul. Împinsă de situația în care se află să călătorească tot mai adânc în locuri de mult uitate, Hazel descoperă că este aleasă să repare aceste rupturi și devine Weaver, o Țesătoare.

Înzestrată cu o vârtelniță magică, două cârlige de țesut și un arsenal de abilități speciale, eroina creației Compulsion descoperă că viața din Deep South este ceva mai complicată. Bunny, bunica ei pe linie paternă, ascunde un secret uriaș, Lacey este copleșită de rigiditatea sistemului și caută să-l eludeze prin mijloace mai puțin ortodoxe, iar ea – Hazel – trebuie să repare dezastrul provocat de uraganul Lulu, nu doar în mediul înconjurător, ci și în sufletele locuitorilor din Prospero – prezenți, trecuți și viitori.

Girl, dark gon’ catch me here
You can run, you can run
Tell my friend Willie Catfish Brown

Pe parcursul călătoriei, Hazel învață să lupte împotriva duhurilor Haints, spirite ce pătează tapiseria cu Stigma. Inamicii nu sunt foarte variați, dar atacă cu putere de aproape sau de la distanță și pot pune probleme dacă nu sunt eliminați repede. Cum? Ei bine, cu ajutorul puterilor disponibile unei Weaver.

În mecanicile jocului, abilitățile sunt reprezentate într-un arbore simplu, care deschide noi atacuri cu cârligele ori le îmbunătățește pe cele existente. În paralel, Hazel poate upgrada “vrăjile” pe care le are la dispoziție, în lipsa unui termen mai potrivit. Nu-s multe, dar South of Midnight se folosește fix cum trebuie de ele. De exemplu, poți să “țeși” un stun în jurul unui Haint, apoi îi aplici niște bucăți cu bonus damage.

Probabil că elementul care m-a atras cel mai mult la South of Midnight este direcția artistică, inspirată vizual și motric din tehnica stop motion. Personajele se mișcă de parcă ar fi animate cadru cu cadru folosind plastilină, iar asta contribuie la estetica generală de basm întunecat. În combinație cu gameplay-ul care excelează la nivel de platforming precis, jocul devine blues în mișcare, jazz viu, întrerupt numai de momentele de arenă.

Hazel luptă doar în zone clar desemnate de Stigma, unde țese inamicii unul câte unul, apoi descoase nodul traumatic, îl bagă la sticluța de Mona și restaurează natura. Asta atrage atenția unor forțe malefice superioare și imediat începe o cursă nebună peste obstacole, până la siguranța oferită de un Bottle Tree, copacul care absoarbe păcatele și minciunile „îmbuteliate.”

Această mecanică ar putea părea repetitivă dacă jocul ar fi un metroidvania, însă South of Midnight este 100% liniar. Nu există zone în care Hazel se poate întoarce, iar orice obiect colecționabil, ori bumbacul magic folosit pentru upgrades, trebuie culese din prima tură. Unele necesită puțină creativitate, căci puzzle-urile sunt simple și se bazează pe abilitățile de parkour ale eroinei, suplimentate de puterile de Weaver – Hazel poate pluti pe distanțe scurte, știe să facă double jumps și se agață cu cârligul de pereții verticali. Bine că nu există inerție, altfel l-aș fi abandonat repede, fiindcă sunt cizmă în orice joc de platformă unde personajul are masă și urmează legile fizicii.

Ok, ce vreau să zic este că South of Midnight se simte ca un AAA action-adventure clasic, unde povestea și gameplay-ul sunt ușor de urmărit și stăpânit, iar acțiunea te prinde imediat și nu-ți mai dă drumul – tocmai pentru că este atât de simplă, redusă la elementele de bază. Eu tânjeam după un astfel de joc, aveam nevoie de ceva care să mă facă atent, dar să mă relaxeze în același timp. Lipsa misiunilor secundare și absența unei hărți open-world sunt plusuri în South of Midnight și țin mereu obiectivul principal sub lupă. Pas cu pas, începi să înțelegi universul, să te uiți cu alți ochi la Bunny, Lacey, Catfish sau Huggin’ Molly… ups! Am zis cumva Catfish și Huggin’ Molly?

Born on the Bayou

Creaturile din South of Midnight nu există fără muzică, iar muzica nu ar suna la fel de bine fără ele. Fiecare capitol din joc o confruntă pe Hazel cu o traumă profundă, parte din trecutul zonelor pe care le traversează. Un aligator gigantic în mlaștini, un băiat transformat într-un piersic uriaș, teribila Huggin’ Molly în munți… genul ăsta de creaturi specifice mitologiei Sudului, boss fights pentru noi, gamerii. Toate ascund secrete și niciuna nu este ce pare la prima vedere.

Prin episoade muzicale absolut fantastice, BĂ DAR ABSOLUT FANTASTICE, South of Midnight îți zice exact la ce asiști. Muzică ce îți vorbește în inimă, muzică din aia de la momma ei. Adică efectiv îți cântă o populară americană despre următorul boss și adaugă storfe noi, pe măsură ce explorezi. Îți mai dă o firimitură de cunoaștere. Pune degetul pe rană. Hazel, biata de ea, trebuie să refacă țesătura și să repare traumele, însă pentru asta are nevoie de ajutor: pe scenă intră Catfish și Crouton.

Catfish este un somn colosal. Aproape la fel de mare ca Burtă-Lucioasă, somnul pe care îl tot prinde de 10 ani un prieten din satul meu natal, dar care fuge mereu cu jumătate de undiță. True story. În orice caz, Catfish este personajul meu preferat și un ajutor fără de care Hazel ar fi complet pierdută, măcar până când devine o adevărată Weaver. Cool & smooth, Catfish spune povești și o face cu un voice acting demențial. Dar ce zic eu? Voice acting-ul din South of Midnight este splendid, autentic, de la primul la ultimul cuvânt rostit.

Fără poveștile și indiciile oferite de Catfish, Hazel ar înțelege cu greu Marea Tapiserie și totul ar părea cusut cu ață albă. Fix așa cum este peticit Crouton, o păpușă din cârpe care poate ajunge acolo unde Hazel nu încape și cu ajutorul căruia explorezi vizuini locuite de iepurași și vulpi, oarecum deranjate de la micul dejun cu ceai și biscuiți. Yup, am adorat micile incursiuni în lumea secretă a necuvântătoarelor cu Crouton, sensibil doar la țepii răspândiți peste tot după uragan.

Soul Food

Finalul poveștii este cea mai intensă secvență din întreaga campanie și vă îndemn să ajungeți până acolo, pentru că merită! South of Midnight este o surpriză plăcută și un titlu de care Xbox avea nevoie acum. Cu bun gust, atent cu subiectele delicate pe care le atinge și realizat de oameni care au pus suflet în creația lor. Da, pe alocuri riscă PERICULOS să pară repetitiv, însă schimbările de peisaj dintre capitole, dialogurile cu Catfish, coloana sonoră dinamică și platforming-ul creativ merită timpul investit. Nu-i doar un joc. Este soul food.

Jucat pe: Xbox Series X
Lansare: 03 Aprilie 2025
Developer: Compulsion Games
Publisher: Xbox Game Studios