STAR WARS: Galactic Racer – Review

INTERGALACTIC HOTROD!

George Lucas a crescut în Modesto în anii 60, profund influențat de cultura hot rod a vremii, în care puteai să iei de la dezasamblări un cadru de Ford și să trântești un motor ultimul răcnet în el, ajungând la viteze amețitoare la volanul unei focoase cu roți neomologabilă. Înainte de Star Wars, a făcut American Graffiti, un film care vorbește despre scena mașinilor artizanale și generația pentru care acestea însemnau totul.

În 1999, în Star Wars Episode I: The Phantom Menace, Lucas avea să își adapteze această pasiune sub forma pod racing-ului, unul din elementele emblematice din trilogia de prequel-uri. Într-atât de popular încât a venit și cu un joc video, Star Wars Episode I: Racer, dedicat exclusiv raliurilor cu nave din film.

Au trecut 27 de ani de atunci. Franciza e în mâinile lui Mickey Mouse, care a hotărât că e vremea să ne reîntâlnim cu legende ale scenei curselor galactice precum Quadinaros sau Gasgano. Produs de către Fuse, un studio nou format de foști membri Criterion, STAR WARS: Galactic Racer nu e un simplu arcade cu mașini plutitoare, căci adaugă acțiunii de mare viteză și structura strategică a unui roguelike. Pe fondul unui turneu galactic, vei acumula componente, upgrade-uri și abilități pe unul dintre cele trei vehicule disponibile și vei face primii pași într-un campionat în care fiecare cursă poate fi și ultima.

Ramjet’s Revenge

Protagonistul poveștii e Shade, un pilot de speeder nou-venit în grupele de amatori ale Turneului Galactic. Inițial, acesta e sponsorizat de Darius Pax, organizatorul competiției, și precum orice poveste clasică cu mașini, ai un rival care se întâmplă să fie și favoritul, Kestar Bool.

Povestea e împărțită în trei acte și cam urmează structura și tropii pe care i-ai aștepta de la un film despre motorsport, evident cu aroma Star Wars. Universul social care orbitează în jurul unei astfel de povești (sponsori, pariuri colaterale, sabotaj și salvatori neașteptați) formează firicelele unei narative de roguelike, adică deblochezi favoruri și explorezi activități secundare între secvențele care constau din subiectul central al jocului, cursele în sine.

Ceilalți participanți la trafic sunt în mare parte figuri pe care le-am văzut în scena de podracing, în frunte cu Sebulba, de care recunosc să îmi era dor. A rămas aceeași moluscă arogantă și plină de dispreț din The Phantom Menace, dar aici preia rolul unui soi de mentor corupt. Prin misiunile pe care le povestește ca pe niște amintiri ale vremurilor de glorie (Tales of Podracing), Sebulba îți face cunoștință cu toate abilitățile la care poți apela ca să-ți nenorocești adversarii pe traseu.

Între planetele pe care le vizitezi în cadrul unui turneu, ai acces la un fel de anticameră cu NPC-uri, cu ajutorul cărora poți repara componente, cumpăra upgrade-uri sau prelua contracte. Totul e foarte minimalist, o componentă necesară și suficientă pentru a lua decizii legate de progresie, însă consecințele acțunilor luate în aceste momente pot fi decisive pentru ceea ce se întâmplă mai departe.

Componentele pe care le cumperi sunt sinergetice și permit niște efecte absolut ridicole în condițiile potrivite, de la boost infinit la reducerea cu până la 200% a tuturor cooldown-urilor. Experimentarea cu bonusuri pasive diferite (Racing Styles), efecte benefice din partea NPC-urilor cărora le-ai deblocat favorurile și diverși arbori de progresie face fiecare turneu să se simtă radical diferit, dar niciodată plictisitor.

This ain’t podracing

La începutul fiecărui run îți alegi vehiculul, una din trei opțiuni. Land speeder-ul e cea mai asemănătoare unei mașini de curse, robustă și relativ ușor de condus, numai bună pentru a te obișnui cu fizica și noțiunile de bază din Galactic Racer. Speeder bike-ul e clasica motocicletă cu repulsor din Star Wars, semnificativ mai fragilă decât celelalte două vehicule dar având abilitatea să se catapulteze după fiecare drift, ca în Mario Kart. Al treilea model este skim speeder-ul, iar posibilitatea de a se roti pe verticală îți permite să iei cele mai strânse curbe dintre toate opțiunile.

Indiferent de ce vehicul alegi, unealta principală pe care trebuie să o stăpânești pentru a avea o șansă pe nivelurile mai ridicate de dificultate este Ramjet-ul, un propulsor extrem de puternic pe care trebuie să nu uiți să-l dezactivezi înainte să explodeze. Traseele sunt suficient de late încât să îți permită linii în drift la viteze mari, însă pe deasupra trebuie să gestionezi temperatura Ramjet-ului, cooldown-urile abilităților, un al doilea sistem de nitro numit Afterburn și eventuale quick-time events declanșate de erori de bord, ca să nu mai vorbim de adversari, care cel puțin pe Champion încearcă să te omoare în fiecare curbă.

Ca să le poți ține piept, ai și tu armele tale: un tun ionic, mine pe care le poți înșira pe traseu sau un puls electromagnetic sunt doar câteva dintre armele pe care le poți instala (sau primi cadou, în funcție de Racing Style). Jocul încurajează un stil cât mai agresiv, cu linii paralele care converg în spații înguste și, în funcție de build, tot felul de bonusuri declanșate atunci când îți bagi rivalii de pe pistă în parapeți.

Ca orice arcade care se respectă, Galactic Racer încurajează condusul agresiv, tamponările și coliziunile de orice fel. În același timp, ai un număr limitat de vieți pe cursă (sau, pe dificultatea cea mai ridicată, pe planetă), iar dacă te prăbușești de prea multe ori, turneul se încheie instantaneu.

Există și un killcam (pe care l-am dezactivat din meniu, fiindcă uneori revenea la POV-ul meu tocmai la timp pentru a intra frontal într-un perete) și alte artificii care potențează haosul și acțiunea. Remarcabil în acest sens este sound design-ul, care reușește să prioritizeze și să clarifice anumite zgomote și alterte într-un mod foarte distinct și curat, pe un ecran pe care se pot întâmpla și zece lucruri în același timp.

Muzica orchestrală e în același registru cu opera lui John Williams și se umflă în momentele de tensiune fără să-și arate cusăturile. Interpretarea vocală poartă și ea amprenta francizei și îmi lipsea latura asta a socializării cu tot felul de reptile burtoase și dihănii cu personalitate. Chiar dacă povestea e doar o fațadă (care se termină un pic abrupt și anticlimactic, după părerea mea), e o convenție care dă un pic de culoare și context șirului de curse la care participi.

În evenimente speciale și misiunile lui Sebulba, ai ocazia să conduci un pod racer, de altfel cel mai rapid și manevrabil vehicul, ceea ce face de înțeles de ce nu e admis în cursele de speedere. Senzația aceea de viteză și pericol din film e prezentă mai mult ca oricând în aceste segmente, care adeseori au loc chiar pe Mos Espa Speedway, traseul din Episode I: A Phantom Menace. Canioanele conduc șerpuind către deșerturi deschise, iar drift-urile razante, boost-urile folosite în momente-cheie și reflexele rapide sunt absolut critice la vitezele amețitoare pe care le atingi.

Există doar două formaturi de curse, obișnuite și eliminatorii. Într-o cursă obișnuită, nu contează pe ce loc ieși (atâta timp cât nu te prăbușești de prea multe ori), fiindcă nu poți fi eliminat. Singurul lucru care variază e recompensa, primele trei locuri fiind recompensate cu semnificativ mai multe credite decât cele din urmă. Într-o cursă eliminatorie, concurentul de pe ultimul loc e eliminat, pe rând, până când rămân doar trei, moment în care se mai face o tură a traseului pentru a stabili ordinea de pe podium.

În rest, avem un fel de time trial-uri cu vehicule experimentale sau cu pod racer-ul, evenimente aleatoare (tipice roguelike-urilor, cu efecte pozitive sau negative) și vizite la scrap yard, unde putem repara componente stricate sau compăra piese legendare care vin cu un handicap.

În umbra marelui Sebulba

Planetele sunt șapte la număr și vin cu o mână de trasee și variații fiecare. În total, sunt 36 de varietăți diferite, dar formatul de roguelike le face să pară mult mai puține, pur și simplu pentru că repetiția e aproape imposibil de evitat în duzinele de curse din fiecare campionat. 

Fiecare planetă are pericole proprii (acid pe Sentinel I, lavă pe Laanata sau gheață pe Ando Prime) și efectele acestora asupra motorului îți pot face Ramjet-ul să dureze mai mult sau mai puțin, în funcție de temperatura suprafeței pe care o parcurgi. Scurtăturile, spațiile deschise și rampele împrăștiate pe fiecare pistă te forțează să faci constant alegeri, uneori într-o fracțiune de secundă, și rezultă în nenumărate momente în care ți se albesc pumnii de tensiune în timp ce eviți la mustață dezastrul.

Am apreciat detaliile, precum cimitirul de Star Destroyers de pe Jakku sau tunelurile întortocheate pline de cristale roșii de pe Crait, dar parcă lipsește un mic ceva care să producă varietate, evenimente aleatoare care să complice treaba. După cateva zeci de curse, simțeam un fel de sevraj al pericolului. Odată ce înveți să rezolvi curbele fără să pierzi timp sau să te faci muci, nu prea mai ai dealuri de cucerit și lupta se duce de fapt în cat de eficient îți gestionezi Ramjet-ul și cum faci uz de build, adică în perfecționarea rutinei. 

Dificultatea crește, desigur, odată cu upgrade-urile, fiindcă aceeași curbă pe care o luai fluierând cu 500 la oră devine aproape imposibil de nimerit atunci când îți dublezi viteza, dar la un moment dat ai luat de atâtea ori aceeași curbă încât știi exact cadrul în care să începi un drift ca să ieși unde trebuie. E foarte satisfăcător, după ce înveți hărțile, să gonești prin ele la viteză maximă și să cauți linia perfectă, mai ales dacă la ieșirea dintr-un tunel i-ai dat un brânci lui Bool într-o stalagmită. Probabil de asta mi-aș fi dorit mai mult, cum erau tusken raiderii care trăgeau după pod raceri pe Tatooine sau ca unele scurtături să fie blocate, mici permutări care ar fi făcut selecția de hărți să pară mai consistentă.

Pentru un arcade, treizeci și șase de trasee pare un volum mai mult decât decent, dar sincer vă spun că în formatul acesta de roguelike, în trei campionate veți fi văzut toate traseele. Mai mult decât atât, Tatooine nu face parte din rotația obișnuită de planete, ci doar în evenimentele speciale legate de pod racing.

În afara campaniei, mai avem o serie de scenarii (mini-campanii) și 50 de time trial-uri care testează la limită înțelegerea sistemelor, fizicii și tehnicilor de pilotaj ale jucătorului, și câteva moduri multiplayer cu sau fără upgrade-uri. În clipa de față, durează câteva secunde să găsești un joc, include crossplay și e mai brutal și intens decât orice cursă single-player.

Parcurgerea cu succes a tuturor curselor de pe o planetă îți acordă puncte de cosmetice, pe care le poți cheltui pe modele, palete de culori sau livery-uri noi. Cele dintâi sunt în mare parte interesante, pline de detalii și elemente de design inteligente, însă cele din urmă mi s-au părut anoste și lipsite de orice formă de creativitate, iar pe unele modele de vehicul nu se potrivesc deloc.

The Most Dangerous Racing in the Galaxy

STAR WARS: Galactic Racer e un arcade deosebit și aparte, chiar dacă partea de roguelike nu beneficiază de suficient conținut încât să fie desăvârșită. De la rutina pre-check-urilor cu care îți activezi sistemele înainte de fiecare început de cursă și până la momentele în care îți transformi rivalii în acordeoane care urlă în timp ce treci prin ei ca prin popice, jocul e făcut să te țină într-o stare de tensiune constantă și reușește asta fără să apeleze la tertipuri ieftine precum rubberbanding sau AI care trișează.

Aș fi vrut poate mai mult conținut, mai multe build-uri și abilități mai exotice, poate de două ori mai multe planete care să justifice prețul de achiziție, însă chiar și în forma actuală, turneul galactic oferă un grad mare de rejucabilitate și fuzionează cele două genuri mai convingător decât jocurile de racing care au încercat experimentul ăsta înainte (la tine mă uit, Rogue Shift).

În timp ce nu e cel mai ambițios titlu din franciză, reprezintă o aventură de sine stătătoare în care reflexele și gândirea strategică conlucrează poate mai mult decât în orice alt joc de curse. Design-ul traseelor e intuitiv și clar și varietatea efectelor secundare te împinge să experimentezi abordări diferite în fiecare campionat. 

▶ Pornește video (YouTube)Deschide pe YouTube

Disponibil pe: PlayStation 5, Xbox Series X/S, PC
Jucat pe: PC
Lansare: 6 octombrie 2026
Developer: Fuse Games
Publisher: Secret Mode

În timp ce nu e cel mai ambițios titlu din franciză, reprezintă o aventură de sine stătătoare în care reflexele și gândirea strategică conlucrează poate mai mult decât în orice alt joc de curse.

✅Arcade antrenant, care îmbină viteza cu brutalitatea pe traseu;
✅Grafica detaliată și optimizarea eficientă;
✅Fiecare run e o experiență nouă;

❌ Roguelike-ul e compus din puține permutații și sunt doar șapte planete;
❌ Pod racing-ul are o secțiune de sine stătătoare, mai modestă decât ocaziile de a conduce celelalte tipuri de vehicule;
❌ Volum de conținut sub prețul de achiziție.