pre deosebire de jucăriile pe care le atinsesem până atunci, aveam de a face cu un univers vast și interactiv, care îmi afișa aventura într-o ambiguitate sublimă: pe de o parte, grafica îmi arăta exact care este desfășurarea evenimentelor; pe de altă parte, imaginile de pe ecran nu reușeau să îmi răspundă la întrebarea “de ce?” și trebuia să îmi folosesc imaginația pentru a oferi un scop strivitului de goombas. Super Mario Bros, jucat pe omniprezentul Terminator 2 sau Super Design Ending-Man BS-500 AS, m-a făcut gamer și mi-a deschis apetitul pentru mai multe alte lumi digitale.

Dar în timp ce eu și alte câteva milioane de est-europeni ne bucuram de primul contact cu Mario, amicii aflați de partea cealaltă a defunctului Tratat de la Varșovia erau deja familiarizați cu Super Mario 64 de vreo doi ani. Pentru ei, faptul că instalatorul italian fusese introdus în cea de-a treia dimensiune pentru a-l trage de coadă pe maleficul Bowser, era un vis devenit realitate. Pentru noi, era doar un zvon cu nimic diferit de poveștile pe care le spunea Cosmin de la parter despre “betmenii” aduși din SUA, care vin cu telecomandă și zboară la fel ca Arnold Schwarzenegger în filmul “Jingle All the Way” (tradus de ProTV drept “Goana După Cadou”).

Sursele de informare erau puține, accesul la tehnologia care ar fi putut să confirme sau să infirme un zvon era doar o himeră cu nimic diferită de fabulațiile pe care fiecare copil din fața blocului le răspândea pentru a le ține și altora mințile ocupate, iar singurele elemente care îmi alimentau convingerea că Mario înseamnă mai mult decât aventura de pe Terminator erau etichetele mincinoase de pe dischetele galbene cumpărate din bazar (pirații învățaseră să folosească imagini mai recente, pentru a oferi iluzia că sistemul tău pe 8 biți ar putea rula ceva mult mai avansat).

Am pus însă mâna pe Super Mario 64 în anul 2022, după mai bine de 20 de ani de când începusem să-mi imaginez un joc Mario mai “realist”. Deși avusesem șansa de a cumpăra un Nintendo 64 cu Super Mario 64 destul de ieftin prin 2010, m-am temut că opera pe care aveam să o descopăr este prea îmbătrânită și ar putea să mă dezamăgească. În multe clasamente care pun cap la cap câteva dintre cele mai bune jocuri din toate timpurile, Super Mario 64 are un loc de cinste pe podium. Dar este destul de evidentă subiectivitatea redactorilor, care în mod clar apelează la nostalgie și ajung să romanțeze câteva dintre neajunsurile jocului.

Din perspectiva unui copil al anilor 1990 care a crescut în Statele Unite sau Europa de Vest, impactul cauzat de Super Mario 64 a fost uriaș. În fond, intervalul de timp dintre Super Mario World (SNES, 1991) și Super Mario 64 (1996) este de doar cinci ani. Saltul tehnologic, însă, este imens: instalatorul italian nu este doar introdus într-o dimensiune suplimentară, dar are din nou onoarea de a defini un întreg gen și se plasează la avangarda evoluției artei și științei.

Din perspectiva unui copil al anilor 1990 care a crescut în Europa de Est, care nu a avut Nintendo 64 în anii de glorie și s-a aliniat cu ultimele standarde în materie de jocuri abia în a doua jumătate a deceniului următor, Super Mario 64 poate părea un rudiment. Un experiment dintr-o eră cu mult apusă, când limitările tehnice impuneau convenții inutile astăzi.

Dar am decis totuși să-i acord o șansă… în anul 2022.

Chiar dacă știam că voi ajunge să-l compar cu Super Mario Galaxy și Super Mario Odyssey, succesori care duc la nivelul următor absolut fiecare aspect. Imediat ce abonamentul Nintendo Switch Online a inclus și un pachet suplimentar pentru jocuri de N64, am asigurat continuitatea tradiției prin care niponii din Kyoto au acces aproape nelimitat la pușculița mea.

Ceea ce aveam să descopăr m-a surprins într-un mod plăcut. Și nu doar pentru că încercam să mă conving singur că nu am irosit banii închiriind efectiv un joc vechi de 26 de ani. Super Mario 64 este un prototip ceva mai butucănos pentru Super Mario Odyssey, care propune o aventură inedită într-un context ieșit din comun.

Dacă în toate celelalte jocuri Super Mario lansate anterior castelul prințesei Toadstool/Peach era destinația finală, aici devine chiar punctul de pornire. Printr-o întorsătură de situație, Bowser cel malefic a răpit-o pe domnița blondină chiar în interiorul propriei locuințe regale. Iar ceea ce Mario trebuie să facă pentru a-și îndeplini misiunea de cavaler în salopetă este să parcurgă toate încăperile din castel până când îl găsește pe balaur și poate iniția bătălia decisivă. Iar pentru a avea acces la aripa de castel unde Bowser a inițiat răpirea, Mario trebuie să adune suficient de multe stele răspândite prin fiecare nivel.

Prin excelență, seria Super Mario a definit genul 2D sidescroller: te plimbi de la stânga la dreapta, înfrunți obstacolele care îți ies în cale și finalizezi nivelul odată ce se coboară steagul amplasat pe un stâlp. Pentru a progresa, de cele mai multe ori nu este nevoie să reiei același nivel – Super Mario World este singura excepție de la regulă, dar se poate parcurge și finaliza chiar și fără a fi nevoie să cauți ieșirile secrete.

Super Mario 64 elimină însă complet regula de tip “trebuie să ajungi din punctul A în punctul B”. Toate nivelurile din povestea principală, cu excepția celui din urmă, presupun îndeplinirea de mici misiuni care oferă drept recompensă steluțe galbene. Spre exemplu, dacă reușești să aduni toate monedele roșii amplasate pe hartă, atunci vei primi o stea și vei reveni în holul care face legătura dintre niveluri. Dacă explorezi nava scufundată în nivelul “Dire, Dire Docks”, vei fi recompensat cu o altă steluță. Și dacă reușești să returnezi un pui de pinguin către mama aflată la poalele unui munte înghețat în nivelul “Snowman’s Land”, te mai pricopsești cu un corp ceresc miniaturizat. Toate aceste steluțe vor ajuta la deblocarea unor noi niveluri și vor facilita progresia în interiorul castelului prințesei Peach.

Interesant este însă faptul că Super Mario 64 te obligă să găsești minimum 2-3 steluțe în fiecare nivel. Ceea ce înseamnă că va trebui să reiei fiecare stagiu pentru a încerca să îndeplinești o altă misiune dintre cele sugerate. Iar de fiecare dată când te întorci în urma unei operațiuni de succes, vei vedea cum mediul înconjurător a suferit modificări: tunul care te propulsează în norii hărții “Bob-omb Battlefield” apare după ce descoperi minimum o stea; odată ajutat, omul de zăpadă din nivelul “Cool, Cool Mountain” își va păstra capul pe umeri; iar victoriile obținute în cursele care îl au drept adversar pe Koopa the Quick ajung să schimbe amplasamentul țestoasei data viitoare când te întorci.

Într-adevăr, se poate spune că Super Mario 64 este primul joc din serie care permite o abordare non-lineară.

Dincolo de faptul că poți parcurge cele 15 niveluri în aproape orice ordine preferi și poți colecționa cele 6 steluțe din fiecare tărâm în succesiunea care te face fericit, există și mici secrete care așteaptă să fie descoperite în interiorul castelului care substituie harta din iterațiile anterioare. De fapt, poți găsi în total 120 de corpuri cerești luminoase și purtătoare de ochi – dar ai nevoie de minimum 70 pentru a-l înfrunta pe Bowser și pentru a o salva pe prințesă.

Nu contează dacă le aduni pe toatedin 12 niveluri și le ignori pe celelalte. Nu are importanță dacă vânezi secrete din castel care îți permit să eviți anumite provocări apărute ulterior. Cât timp cumulezi numărul corect de stele pentru a debloca secțiunea următoare, ești liber să alegi sarcinile după bunul plac.

Super Mario 64 aduce două inovații majore pentru vremea când a fost lansat: posibilitatea de a sări și turti inamici într-un mediu 3D, precum și acțiunea de a roti camera. Dacă vrei să fii pregătit pentru provocările care te așteaptă înainte, trebuie să te orientezi în spațiu pentru a înțelege natura pericolelor și pentru a-ți asigura un unghi optim pentru a face sărituri. Dar dacă astăzi am standardizat sistemul de cameră plasată în spatele eroului, Super Mario 64 te obligă să folosești un unghi favorabil pentru a îndeplini sarcina cu o precizie cât mai bună. Astfel, abordarea corectă nu este de a roti camera după fiecare mișcare – ci de a fixa camera într-un unghi adecvat fiecărei scene. Odată ce ai stabilit perspectiva, poți înfrunta toate provocările care-ți ies în cale.

Deși sistemul de fixare (în loc de rotire permanentă) a camerei poate părea un rudiment, el nu este nici pe jumătate la fel de rău sau depășit cum este controlul din primele trei jocuri Resident Evil de pe PlayStation (așa-zisul “tank control” poate deveni un coșmar). Mario este mult mai agil și atletic decât Lara Croft, poate executa mai multe manevre decât Crash Bandicoot și are parte de o aventură mai puțin liniară decât Spyro the Dra

gon. Rivalul principal al lui Mario din anii 1990, ariciul Sonic, avea să mai aștepte încă 2 ani până când primea darul celei de-a treia dimensiuni în Sonic Adventure. Din nou, Nintendo se afla la avangarda inovației în ceea ce privește jocurile pe consolă și decidea tendințele în care se îndreaptă industria.

Chiar și în anul 2023, Nintendo caută să eficientizeze stocarea pentru a accelera (sau elimina în întregime) timpii de încărcare – Legend of Zelda: Tears of the Kingdom încape pe un card de 16 GB, ceea ce permite unor porțiuni largi de joc să fie stocate în memoria RAM a consolei Switch. O singură actualizare pentru Call of Duty: Warzone poate ocupa de 10 ori mai mult spațiu pe hard disk și uneori necesită descărcare peste noapte. Ar fi multe de spus despre importanța optimizării software-ului, dar mă voi opri înainte să fiu acuzat de partizanat dus la extrem.

Super Mario 64 este în continuare un joc excelent care se poate bate umăr la umăr cu platformerele 3D lansate astăzi în spațiul indie. Lansările ulterioare din serie, de la Sunshine și până la Odyssey, au rafinat fiecare aspect legat de control, grafică și sunet. Dar este în continuare ceva special de descoperit în prima incursiune a instalatorului mustăcios în lumea poligoanelor. Designul nivelurilor este incredibil de bun, iar toate celelalte elemente au un farmec propriu. Dacă Nintendo ar decide să refacă întreaga experiență din Super Mario 64 folosind motorul grafic și fizica din Odyssey, atunci cu siguranță ar vinde milioane de exemplare și ar fi nominalizați pentru diverse premii. Însă nu pot decât să respect încăpățânarea echipei din spatele jocurilor Mario de a reinventa și reimagina o poveste atât de simplă.

Odată ce vă veți întoarce la Super Mario Galaxy, Super Mario Odyssey, sau oricare alt joc 3D din serie, veți observa că de fapt genul a evoluat foarte puțin din 1996 și până astăzi. Într-adevăr, au apărut noi mecanici de joc, noi idei și noi îmbunătățiri care țin de optimizarea și fluidizarea gameplay-ului. Dar foarte multe elemente au rămas neschimbate în ultimii 27 de ani. Prin Super Mario 64, Nintendo a stabilit o sumedenie de convenții care la vremea lor erau revoluționare, dar pe care astăzi le luăm ca atare.

Dacă nu v-am convins încă să cumpărați discheta de N64 pentru colecție, să vă abonați la Nintendo Switch Online și/sau să descărcați un fișier de 6 MB din alte surse, atunci vă recomand să ascultați piesele “Dire, Dire Docks” și “Piranha Plant’s Lullaby” din coloana sonoră a jocului. Vă vor ajuta să înțelegeți mai bine de ce Super Mario 64 este atât de iubit, de ce atmosfera pe care o oferă este în continuare greu de bătut și de ce un copil al anilor 1990 care nu a crescut cu Mario în 3 dimensiuni a ales să își imagineze o realitate paralelă în care griul post-comunist este substituit de un optimism cu salopetă colorată în roșu și albastru.

Mamma mia!

Apărut pe: Nintendo 64
Lansare: 23 Iunie 1996
Developer: Nintendo
Publisher: Nintendo