Este prima dată când joc un titlu din seria Super Mario Party…
Sunt din nou în frunte. Zeii norocului mi-au surâs încă o dată — am nimerit 3 zaruri mari consecutive, prin care m-am apropiat amenințător de steluța aurie și strălucitoare de pe hartă. Regula este simplă: jucătorul care adună numărul cel mai mare de corpuri cerești sclipitoare la finalul celor 10 runde va ridica deasupra capului un trofeu virtual și va simți mirosul înmiresmat al coroanelor de flori, transmis sub formă de aer încins emanat de sistemul de ventilație consolei.
Eu am ales să parcurg aventura alături de Donkey Kong. Prietena mea, care stă rezemată de canapea în partea dreaptă, a optat pentru prințesa Daisy — aceeași domniță aflată la ananghie în jocul arcade clasic din 1981, în care mustăciosul Jump Man (devenit mai târziu Mario) încearcă să devină erou. Iar ceilalți doi jucători controlați de inteligența nemărginită a calculatorului sunt reprezentați de omulețul ciupercă Toad și fantoma Boo.
Este prima dată când joc un titlu din seria Super Mario Party… și aparent sunt pe cale să câștig. Atunci când dau cu zarul la început de rundă, numerele afișate pe ecran sunt atât de mari încât prietena mea pufăie și mă întreabă pe care buton apăs. Iar atunci când nimeresc pe căsuțe de pe hartă, de fiecare dată primesc un bonus de bănuți aurii — pesemne, este modul prin care inteligența artificială îmi recunoaște superioritatea intelectuală și anii de excelență în platforming alături de instalatorul cu salopetă roșu-albastră.
Ceea ce am descris mai sus sunt gândurile de la jumătatea rundei 3 din joc. Pentru că deznodământul va urma o cale mult mai sinuoasă și presărată de mici frustrări. De departe, momentul cel mai enervant a fost cel când jucătorul Boo, controlat de AI, a nimerit pe căsuța care declanșează ”Bowser Revolution” — un mecanism prin care bănuții tuturor jucătorilor sunt confiscați și redistribuiți în mod egal. O adevărată revoluție comunistă, îndulcită într-un mod bizar de poligoane drăguțe și zâmbitoare. Un moment de frustrare maximă, când am realizat că nu contează cât de bine performez la mini-jocurile dintre runde și nu are nicio importanță cum nimeresc zarurile. Universul Jamboree este supus hazardului, iar singura constantă este imprevizibilitatea.
Fac această afirmație pentru că revoluția Bowseriană nu este singura experiență de jaf la drumul mare de care am avut parte la primul contact. Ulterior, am descoperit că există inclusiv un sistem prin care alți jucători pot să-ți fure una dintre steluțele agonisite cu sudoarea zarului. Și da, se poate întâmpla să mă aflu și eu în situația de a deposeda alți jucători de bănuți și steluțe… dar evenimentele care s-au desfășurat în fața ochilor mei au luat o întorsătură complet nefavorabilă pentru spiritul meu competitiv.
Însăși harta, delimitată asemenea unui joc de societate precum Monopoly, se află în continuă schimbare și îți poate da planurile peste cap. Cum, îți pusesei la punct cu deosebită atenție o strategie de a ajunge într-un loc anume? Mare atenție, până vei ajunge să dai din nou cu zarul pentru a face mișcări, vei descoperi că anumite porțiuni de lume au fost înghițite de apă sau au devenit acoperite de lavă.
Socoteala de acasă rareori se potrivește cu realitatea de după zar. Iar singurul element care îndulcește amestecul de haos este mini-jocul dintre runde, care chiar îți oferă ocazia de a-ți demonstra abilitățile… înainte ca un alt eveniment nefavorabil să te deposedeze de agoniseală.
Da, am pierdut primul joc. Recunosc, l-am pierdut și pe al doilea. Și pot să recunosc faptul că m-am enervat de fiecare dată și am avut gânduri mai puțin pacifiste, care ar putea viza controllerul din mână și ecranul televizorului. Nu pentru că m-aș fi aflat permanent pe poziții codașe, ci pentru că locul meu din frunte mi-a fost furat în repetate rânduri prin conjuncturi dubioase… pe care le-aș fi contestat dacă ar fi existat vreun arbitru care să mă asculte!
Însă Super Mario Jamboree este un memento permanent pentru una dintre cele mai crude realități ale vieții: nimic pe lumea asta nu este just sau corect. Meritocrația nu există. Excelența nu este întotdeauna recompensată. Iar uneori, deși ești mediocru și lipsit de calități relevante în context, poate apărea un balaur fioros care să confiște agoniselile jucătorilor de succes pentru a te împroprietări din senin. Dar nici măcar acest comunism nu poate rezista prea mult, pentru că mai devreme sau mai târziu strădania și excelența vor ajunge să triumfe. Cel puțin, așa îmi place să cred înainte de a mă aventura din nou în haosul colorat din Jamboree.
Cu toate acestea, trebuie să laud accesibilitatea întregii experiențe. Prietena mea, deși este novice în ceea ce privește jocurile video și deseori are probleme în a identifica butoanele de pe controller, a învățat imediat ce are de făcut și cum trebuie să acționeze. Fiecare mini-joc dintre runde oferă posibilitatea de a te acomoda cu regulile și cerințele — iar adevărata provocare poate începe doar atunci când toți jucătorii confirmă prin apăsarea unui buton că sunt gata. În plus, există multiple momente când trebuie să folosești senzorii de mișcare din controller. Astfel, acomodarea este uneori asemănătoare aceleia de la jocul de tenis de pe Nintendo Wii — instinctiv, vei ști exact ce ai de făcut.
Mai trebuie să menționez și personajele care apar aleatoriu pe hartă — de obicei, de 2-3 ori în fiecare joc. Astfel, ai un timp limitat pentru a întâlni un potențial prieten care-ți oferă diverse bonusuri: zaruri mai mari, recompense generoase în bănuți și facilități în a ataca alți jucători. Uneori efectul este pozitiv asupra personajului controlat de tine, alteori vei vedea cum un blestem îi cotropește pe ceilalți participanți… fie ei umani sau manevrați de inteligență artificială.
Pe parcursul partidelor, vei găsi și un magazin de obiecte unde poți să-ți cheltui monedele. Poți opta pentru un mic bonus pentru zar, astfel încât să parcurgi distanțe mai lungi. Sau ai posibilitatea de a alege o conductă de scurgere dintre cele popularizate în universul Mario: cea verde te va teleporta într-un alt loc aleatoriu de pe hartă, în timp ce varianta aurie te va aduce la doar o căsuță distanță de steluța strălucitoare mult-râvnită. Ai parte și de căsuțe care te ajută să ajungi mai aproape de alți jucători pentru a le sufla în ceafă, sau te aduc în proximitatea unui magazin pentru a cumpăra și mai multe obiecte. Toate acestea pot fi folosite strategic la începutul fiecărei runde, înainte de a da cu zarul. Dar să fim serioși, toate planurile și strategiile sunt o iluzie în fața haosului care domnește asupra întregului regat.
Dacă ar fi să-i descriu Super Mario Bros Jamboree tatălui meu, care nu a jucat prea multe titluri Nintendo dar are o experiență mult mai vastă decât mine cu jocurile de societate, i-aș spune că este o variantă digitală de ”Nu Te Supăra, Frate!”, care conține și elemente din clasicul Monopoly. Trebuie să aduni bani pentru a achiziționa proprietăți (reprezentate de steluțe aurii), dar în același timp competiția nu este în totalitate corectă și pot interveni diverse evenimente sau fenomene care înclină balanța în favoarea unui jucător anume (și în defavoarea celorlalți). Însă niciun astfel de joc de societate nu poate avea parte de o tablă de joc la fel de dinamică, plină de schimbări imprevizibile care uneori pot rescrie regulile din temelii. Haosul este un factor primordial care uneori te va ajuta, dar de cele mai multe ori îți va reaminti că viața este nedreaptă.
Mai mult de atât, micile jocuri competitive dintre rundele de aruncat zarul au rolul de a testa reflexele și orientarea în spațiu ale tuturor participanților. Uneori bătălia este de tip ”unul împotriva tuturor”, alteori sunt desemnate aleatoriu echipe de câte 2 pentru a concura spontan în îndeplinirea unui obiectiv. Aceste provocări pot fi accesate și separat, într-un context diferit față de clasicul mod de joc ”Mario Party”. Iar această opțiune reprezintă un prilej util de a exersa pentru momentele decisive — dar și de a te bucura de partea cea mai bună din întreaga experiență Jamboree, care încurajează cultivarea abilităților și răsplătește meritele.
Dacă ești abonat la serviciul Nintendo Switch Online, atunci te poți bucura de Super Mario Party Jamboree și în prezența unor jucători aflați la distanță. Vei concura împotriva unor alți entuziaști de pe tot globul, având chiar posibilitatea de a alege să-ți confrunți prietenii care, din varii motive, nu au putut să se deplaseze până la tine. Însă distracția adevărată apare atunci când ai pe altcineva în aceeași cameră, pentru ca frustrările să fie împărtășite și transformate într-o sursă memorabilă de umor.
Așa cum am menționat anterior, Jamboree este primul joc din seria Mario Party pe care îl încerc. Însă mai există o premieră care merită consemnată: este întâia dată când accept să primesc un cod de review pentru un joc de Nintendo Switch, din ipostaza de redactor pentru revista GRIND. Iar pe această cale, trebuie să le mulțumesc celor de la CD Media și lui Leo — pentru că el m-a surprins cu un apel telefonic și ulterior a intermediat operațiunea. Anterior, s-au mai ivit și alte oportunități… însă am preferat să le acord altor redactori bucuria de a primi un joc gratis, alegând să scriu doar despre lansările pe care le cumpăr de unul singur… pentru că oricum achiziționez mai multe titluri decât apuc să butonez.
Dar acum am o prietenă care îmi poate deveni partener de joacă… și cel mai probabil nu aș fi ajuns să plătesc 250 de lei doar pentru a testa o experiență multiplayer care s-ar fi putut dovedi a fi o dezamăgire pentru mine și/sau persoana dragă. Prin urmare, am acceptat codul și mi-am propus să relatez evenimentele din perspectiva unui profan care descoperă fenomenul Mario Party pentru prima dată.
M-am abținut în mod intenționat din a citi opiniile altora înainte de a fi finalizat măcar un joc complet. Nu m-am uitat la scorurile de pe Metacritic, am ignorat rapoartele legate de vânzări și m-am izolat pe cât posibil într-o bulă care să-mi permită să am parte de o experiență pură. Acum că am citit și opiniile altor redactori mai experimentați în seria Mario Party, realizez că Jamboree este un triumf în toată regula — genul de joc în care veteranii regăsesc elementele cele mai reușite, în timp ce novicii se bucură de un parcurs lin și presărat de mici surprize. Iar aici trebuie să fac o remarcă importantă: micile mele frustrări descrise la începutul articolului sunt legate de natura haotică a jocului și nu de probleme tehnice.
Super Mario Party Jamboree își îndeplinește scopul cu brio: este exact ceea ce ți-ai dori să ai la o petrecere alături de prieteni care nu sunt neapărat gameri înrăiți. Este ceva ce ai putea la fel de bine să pornești la finalul unei reuniuni de familie, sau genul de joc pe care îl poți folosi pentru a-ți face noi prieteni de pe internet. Merită însă să plătești 250-300 de lei pentru această distracție ocazională? Depinde doar de calitatea prietenilor tăi. Ar putea fi noul subiect de discuție de pe grupul de WhatsApp și activitatea mult-așteptată de la finalul aniversărilor și reuniunilor, sau ar putea la fel de bine să se transforme într-o cheltuială stânjenitoare care atrage frunți încruntate înainte ca altcineva mai popular decât tine să spună ”hai să jucăm poker!”. În orice caz, recomand Jamboree exclusiv pentru joaca în aceeași cameră, alături de cineva pe care îl cunoști destul de bine — te va ajuta să descoperi noi laturi ale personalității sale, dar și elemente de chimie care nu interacționaseră anterior.
Jucat pe: Nintendo Switch
Lansare: 17 Octombrie 2024
Developer: Nintendo Cube
Publisher: Nintendo

Review scris de Vlad Costea