Terminator 2D: No Fate – Review

Hasta la GRIND, baby!

Veniți cu mine dacă vreți să supraviețuiți. Pentru că anul 2029 se apropie amenințător, Skynet ne suflă în ceafă cu fiecare nou progres făcut în domeniul inteligenței artificiale, iar Bitmap Bureau ne propune un scurt antrenament alături de Sarah și John Connor, împreună cu androidul non-paranoic și musculos T-800. Întrebarea fundamentală este: merită acest stagiu de cizelare a reflexelor și timpilor de reacție suma de $30, sau ar trebui să ne îndreptăm atenția către un alt antrenor?

Pentru că Terminator 2D: No Fate reușește să îndeplinească o sarcină aparent imposibilă în anii 1990: să ne ofere un joc excelent, care reproduce fidel acțiunea de pe mările ecrane fără a submina în vreun fel clipele de distracție. Grafica este superbă, pictând cu pixeli fidelitatea la care te-ai fi putut aștepta acum 30 de ani în sălile de arcade sau pe console precum PlayStation și Sega 32X. Gameplay-ul este și el antrenant, alternând între răfuieli armate în stilul Contra și Metal Slug, secțiuni de furișat cum nu am mai văzut de la Codename Viper/Rolling Thunder (cunoscut și ca Dead Fox pentru amatorii de Terminator cu dischete galbene) încoace, dar și urmăriri pline de adrenalină care mi-au amintit de vehiculele blestemate din Battletoads.

De fapt, pe parcursul celor 3 ore pe care le-am petrecut alături de Terminator 2D: No Fate, am redescoperit scene și referințe la câteva dintre jocurile mele preferate din perioada NES/SNES/Sega MegaDrive. Felul cum este răpit John Connor la începutul primei misiuni este în mod clar o trimitere către Double Dragon. Scena în care Arno… T-800 (pentru că studioul Bitmap Bureau nu a reușit să obțină dreptul de folosire a imaginii actorului, așa că l-a făcut să arate atât de generic încât Dan Ciotoi sigur le dă târcoale) îi caftește pe toți motocicliștii din bar arată de parcă ar fi desprinsă din Final Fight II. Momentele când copilul John Connor încearcă să scape de T-1000 călare pe o motocicletă mi-au reamintit de Excite Bike. Și nu în ultimul rând, lifturile din diverse niveluri m-au făcut să mă gândesc la mândria noastră națională Door Kickers.

Cealaltă parte bună a jocului, care ar putea la fel de bine să fie cel mai legitim motiv pentru care merită să îl cumpărați, este coloana sonoră. Într-adevăr, compozițiile lui Brad Fiedel sunt deja înălțătoare, maiestuoase și memorabile: cu aranjamente care inspiră atât tensiunea și incertitudinea zilei de mâine, cât și un optimism militant. Însă ceea ce au făcut băieții de la Bitmap Bureau cu piesele și felul cum au adăugat compoziții originale pentru a amplifica sentimentele trăite de personaje în fiecare scenă este în egală măsură admirabil. După finalizarea poveștii, veți găsi în meniul jocului fiecare piesă în parte: de la Bad to the Bone (melodia licențiată pentru scena în care T-800 împarte pumnii dreptății prin barul de motocicliști) și până la sintetizatoarele care pulsează grav în oțelăria unde T-1000 își găsește sfârșitul.

Dar haideți să vorbim și despre părțile mai puțin bune, care mă fac să ezit puțin înainte de a recomanda Terminator 2D: No Fate. Și nu, nu mă voi plânge despre durata de o oră… cel puțin, nu în mod direct. Problema mea principală cu jocul este că nivelurile se termină exact atunci când începi să te obișnuiești cu noile mecanici. Da, ai la dispoziție 12 stagii diferite care reprezintă destul de fidel scene din film. Și da, lungimea medie a unui astfel de nivel este de 5 minute… ceea ce este dezamăgitor, m-aș fi mulțumit cu 7-8 mai bine închegate și extinse pentru a fluidiza acțiunea. În mod clar, No Fate a fost conceput spre a fi jucat la nivelul de dificultate cel mai ridicat. Pentru că în oricare altă situație, progresia este dezamăgitor de facilă. În lipsa unei provocări reale, jocul se transformă într-o plimbare prea lejeră printr-o lume care ar trebui să fie apocaliptică și plină de incertitudine.

Țin să mă plâng puțin și de control — mai ales de partea care presupune sărituri. Poate că am în față un omagiu adus jocurilor de la începutul anilor 1990. Cu bune și cu rele. Însă ai spera că un titlu lansat în zilele noastre știe cum să integreze un control fluid și lipsit de frustrări. Au fost momente când m-am simțit aproape la fel ca în primul Double Dragon sau Castlevania 1 de pe NES atunci când personajul meu trebuia să execute sărituri de precizie. Deși situația nu a fost atât de rea, aveam așteptări ceva mai mari.

Sunt dezamăgit și de final: după ce fugi de T-1000 ca de râie, nu ți se oferă ocazia de a avea o bătălie finală satisfăcătoare. O ultimă încleștare a forțelor înainte ca el să cadă în lavă. Înțeleg dorința de a rămâne fidel evenimentelor din film, dar în același timp fiecare joc bun are nevoie de un boss de final memorabil. Iar Terminator 2D: No Fate stă cam prost la capitolul lupte decisive. Efectiv termini jocul și ridici din umeri întrebându-te ”asta a fost tot?”. Sentimentul nu ține neapărat de durata experienței, cât de calitatea punctului culminant: ești ținut în priză anticipând un apogeu care nu își face apariția în măsura în care te-ai fi așteptat.

Și da, sunt conștient că există două momente din poveste când poți lua decizii ce influențează succesiunea dintre scene. Dar ele nu schimbă nimic semnificativ: indiferent dacă alegi să îi reprogramezi cipul lui T-800 sau îl lași așa cum este, vei ajunge în același combinat siderurgic pentru a înfrunta aceeași provocare. Mai este implicat în ecuație și savantul care a produs primul chip folosit de Skynet pentru a produce androizi violenți: îi poți cruța viața sau îl poți ucide cu sânge rece în propria casă. Dar diferența este făcută de o singură scenă suplimentară. Indiferent de gândurile pe care le ai față de Dr. Miles Dyson, el va ajunge să moară. Diferența este făcută doar de conceptul de vinovăție: cel care îl ucide va ajunge să îi afecteze viitorul lui John Connor.

Fanii înrăiți ai filmului Terminator 2 vor aprecia cu siguranță aceste nuanțe. Însă percepția mea a fost mai degrabă că Bitmap Bureau au încercat să prelungească artificial timpul de joacă. Pentru a explora toate ramurile decizionale, care la rândul lor deblochează câteva scene specifice, este necesar să parcurgeți povestea de 3 ori: o dată să refuzați să modificați chipul lui T-800 și să îi cruțați viața lui Dr. Dyson, a doua oară să resetați chipul pentru ca T-800 să comită o crimă cu sânge rece, iar a treia oară să lăsați chipul intact dar acceptând asasinarea savantului. Fiecare cale deblochează vreo 5 minute de acțiune suplimentară… însă pentru a vă putea bucura de aceste momente, trebuie să parcurgeți 55 de minute de acțiune identică și repetitivă.

Pentru cei care nu se mai satură de universul Terminator 2D: No Fate, există și un mod Arcade (acțiune non-stop, fără secvențe cinematice), o provocare de tip Boss Rush și posibilitatea de a vă antrena doar în anumite niveluri alese în mod arbitrar. Dar eu m-am oprit destul de repede tocmai pentru că am multe alte jocuri de parcurs și nu vreau să-mi găsesc confortul în repetarea acelorași scenarii. Poate că numele publicației este GRIND, însă există multe alte titluri care așteaptă să fie recenzate și oferă un grad mai mare de satisfacție pentru acțiuni repetitive.

Ceea ce admir totuși la Terminator 2D: No Fate este cutezanța de a oferi o experiență scurtă și compactă într-o eră când studiourile parcă încearcă să justifice prețul prin umflarea artificială a orelor de joacă. No Fate nu se lălăie. Îți spune povestea filmului Terminator 2: Judgment Day în jumătate din timpul necesar pentru a viziona pelicula, dar într-o manieră mult mai dinamică și interactivă. Și da, costă $30 și își merită banii. Este exact ceea ce ne-am fi dorit să avem în anii 1990, când o bună parte din jocurile bazate pe producții hollywoodiene reușeau să dezamăgească. Cu siguranță mi-ar fi plăcut să am parte de așa ceva în vara lui 1998, când am mers prima dată la mare alături de familie și am descoperit un cabinet arcade cu jocul inspirat de filmul Terminator 2 — o ciudățenie cu două pistoale, care te punea în fața unei provocări atât de dificile încât ți se terminau fisele înainte să poți înțelege ce ai de făcut.

Dacă No Fate ar fi fost de două ori mai lung, atunci cu siguranță l-aș fi jucat cu plăcere. Dar dacă s-ar fi întins pe 10 ore și ar fi prelungit acțiunea din film cu scene și dialoguri suplimentare, atunci nu aș mai fi fost interesat. Tot farmecul unei astfel de experiențe se regăsește în durată: dacă descoperi o variantă simplificată dar concisă a filmului, atunci este mai mult decât suficient.

▶ Pornește video (YouTube)Deschide pe YouTube

Disponibil pe: PlayStation 4/5, Xbox One, Xbox Series X/S, PC (Steam), Nintendo Switch/Switch 2, Linux, macOS
Jucat pe: Nintendo Switch 2
Lansare: 31 octombrie 2025
Developer: Bitmap Bureau
Publisher: Reef Entertainment

Terminator 2D: No Fate oferă o experiență scurtă și compactă într-o eră când studiourile parcă încearcă să justifice prețul prin umflarea artificială a orelor de joacă. No Fate nu se lălăie. Este exact ceea ce ne-am fi dorit să avem în anii 1990, când o bună parte din jocurile bazate pe producții hollywoodiene reușeau să dezamăgească.

✅ Grafică adecvată perioadei în care a fost lansat filmul;
✅ Coloană sonoră excelentă, care amplifică experiența de joc;
✅ O adaptare fidelă a acțiunii din film, care are exact lungimea necesară;

❌ Anumite niveluri se termină exact atunci când începi să te obișnuiești cu mecanicile;
❌ Controlul este rigid pe alocuri, mai ales când vine vorba de sărituri.