Am o istorie destul de lungă cu seria Elder Scrolls. Daggerfall a fost al doilea joc pe care l-am butonat intensiv pe noul meu 486 DX4 (ăla cu 100 MHz în mod turbo). Pentru vreo câteva luni a fost și singurul, căci îl împrumutasem de la un centru de închiriat jocuri pentru PC și, cum n-aveam fondurile necesare nici să îl cumpăr, nici să-l țin un an în chirie, l-am copiat pe HDD și l-am mânărit să nu se mai uite în unitatea optică după CD. În fine, mânărit e mult spus, pur și simplu am schimbat ceva într-un fișier text de configurare și a mers. Problema majoră a fost că hardul avea 540 MB, deci a trebuit să șterg cam tot de pe el. Inclusiv Windows 95. Și, pentru aproximativ șase luni, pe hardul meu au existat doar Daggerfall și un Borland Pascal, căci trebuia să le arăt părinților că nu mi-au cumpărat degeaba PC.

De atunci, Daggerfall (care este al doilea din serie) a fost o constantă pe PC-ul meu. Partea ciudată e că nu l-am terminat nici până în ziua de azi. Căci altă constantă, de data aceasta a seriei, este quest-ul principal nu tocmai interesant. Întotdeauna găsești altceva mai antrenant și mai plăcut de făcut în loc să te ții de poveste. Daggerfall a fost și jocul care m-a adus pe harta LEVEL. Primul meu articol publicat în revistă a fost o halcă nostalgică de text de calitate îndoielnică despre Daggerfall.

Peste Morrowind am sărit cumva. N-aveam PC să-l poată rula cum se cuvine și, din ce am văzut pe la prieteni, mi s-a părut cam ciudățel. Dacă Daggerfall avea aerul acela semi optimist de high-fantasy game, Morrowind cel maroniu și plin de ciuperci cât brazii părea ușor straniu. Ca să nu mai zic de gărzile din Balmora care arătau ca niște extratereștri. Ce a fost cu adevărat fascinant la Morrowind față de Daggerfall, și elementul care m-a convins să-l instalez imediat ce am avut un PC destul de puternic să-l ruleze, a fost universul jocului, infinit mai avansat față de ce văzusem îl Elder Scrolls II. Pentru că,  în esență, Daggerfall era un dungeon crawler mai cu ștaif. Lumea era imensă, ce-i drept, dar mai goală decât o cârciumă în timpul pandemiei. Timpul și activitățile tale se împărțeau între un oraș sau altul și dungeon-urile care în mare parte erau generate procedural. Preumblările prin sălbăticie erau plictisitoare ca nevoia, căci în afară de niște piramide care țineau loc de dealuri și sprite-uri de copaci nu prea aveai mare lucru nici de făcut, nici de văzut. Morrowind în schimb avea grijă să nu te plictisești dacă te decideai să o iei la picior spre Balmora, de exemplu, sau spre alt orășel ceva mai îndepărtat. Ca încărcătură nostalgică, nici Morrowind n-a reușit să detroneze Daggerfall, totuși. It was my first…

Cînd a apărut Oblivion, sau Oblio cum îl mai alintam noi prin redacție, lucram deja la LEVEL. Aveam și PC forțos să-l ruleze, aveam și timp, ba cineva mai mă și plătea să îl joc. Un funcționar public ar fi spus că a fost un cumul de factori a căror rezultantă a creat un cadru propice pentru o utilizare optimă a unui produs multimedia interactiv destinat publicului larg. În alte cuvinte, l-am jucat de l-am rupt. Țin minte că la vremea respectivă exista un conflict fățiș între fandomul Gothic 2 și mărturisitorii lui Morrowind. Drept urmare, la apariția lui Oblivion, presa de specialitate care nu se voia mainstream se bătea în recenzii negative. Restul și-au văzut de treabă. Dau din casă, dar nu mă pot abține. O povestioară amuzantă din timpul emisiunilor realizate de Carmen Ivanov în colaborare cu noi și alți reprezentați ai presei de gaming din România a fost când colegii de la Computergames, care erau foarte mândri de review-ul lor negativ pentru Oblivion, s-au supărat puțin că n-au fost invitați la emisiune ca să vorbească Oblio de rău. Între noi fie vorba, nici nu era greu să scoți un review negativ pentru Oblivion dacă știai unde să te uiți. Ca RPG, este undeva sub medie. Quest-ul principal este, în opinia mea, mai plictisitor decât un martor al lui Iehova care propovăduiește cuvântul termodinamicii, dialogurile în mare parte sunt scurte și oarecum șterse, și dacă mă apuc să vorbesc despre piatra unghiulară a unui RPG ca la carte, adică alegerile și consecințele lor, acestea lipsesc cu desăvârșire. Iar level scaling-ul, care era în teorie o idee bună, îți servea pe tavă super-lupi și umili bandiți echipați cu elven armor pe care, logic, dacă ar fi vândut-o și-ar fi asigurat o bătrânețe în lux și trândăvie. Addon-ul, Shivering Isles, plus questline-urile Thieves Guild și Dark Brotherhood, care strălucesc ca șapte sori în comparație cu quest-ul principal, îl salvează de la mediocritate rpgistică absolută. Apropos, omul care s-a ocupat de Dark Brotherhood, adică de lore și questline, este Emil Pagliarulo. Dacă ați mâncat Thief pe pâine, numele s-ar putea să vă fie cunoscut. Domnul Pagliarulo a lucrat la Thief II: The Metal Age, chestie care se vede în quest design la Dark Brotherhood. Că după a fost promovat la lead writer și designer pentru Fallout 3, unde părerea mea e că și-a dat cu firma în cap, e altă treabă despre care probabil vom discuta într-un viitor articol despre remasterul lui Fallout 3.

Dar în ciuda neajunsurilor sale, Oblivion m-a atras încă de la lansare și, de-a lungul timpului, s-a transformat în înghețata aia hipercalorică din care mănânci și plângi. E confort food prin excelență. Peisajele minunate care contrastează cu npc-urile hâde ca munca în mină, muzica din timpul explorării, dungeon crawling-ul molcom – pe care-l faci doar de dragul de a te plimba prin subteran, că rewardurile sunt generate cam aleatoriu și ajungi să scuipi pe cei 50 de goldeanu găsiți într-un cufăr încuiat cu șaptesprezece lacăte – parcă te fac să uiți că joci un RPG submediocru. Este un hiking simulator prin excelență și l-am jucat tocmai pentru preumblările prin natură, furișatul prin casele oamenilor noaptea, urmăritul gărzilor ca să văd unde mama naibii se duc (și să fac level-up la sneak, dar ăsta sunt eu munchkin). Ca bonus, povestea și personajele din Shivering Island, precum și questline-urile ghildelor de care vă povesteam mai sus.

Cu riscul de a mă repeta, nu este un tocmai un RPG bun, povestea principală e cel mai plictisitor lucru de la campania originală din Neverwinter Nights și finalul cu cele trei NPC-uri aclamându-te încă îmi smulge un hohot de râs de câte ori îmi amintesc de el. Dar jur pe bastonul lui Sheogorath că, de câte ori ies din primul dungeon, mă simt ca peștele în apă. Apropos de pește, primul lucru pe care l-am văzut în remaster după ce am scos nasul la lumină din canalizarea imperială, după imaginea familiară a Vilverinului, a fost un slaughterfish care plana maiestuos deasupra ruinelor… Abia atunci am simțit că sunt …. acasă.

Remasterul este, din câte am jucat până acum, Oblivion mai arătos. E îmbrăcat în haine de Unreal Funf, s-a umblat ceva pe la mecanici și nu pot spune că-mi displace noul sistem de level-up în care primești doisprezece puncte pe care le aloci cum vrei tu între trei atribute. Mai reduce din calculele pe care le făceai când îți creșteai skill-urile în funcție de ce atribute voiai să dezvolți mai rapid. Am mai observat că viteza de deplasare este mărită față de original, să fie primită. Am stabilit că nu joc Oblivion cu așteptări ca de la Baldur’s Gate, deci toate tweak-urile acestea la mecanici sunt absolut binevenite în cazul meu. Oricum, am câteva playthrough-uri la activ cu un Oblivion atât de modat, încât nu l-ar mai recunoaște nici mă-sa, Todd Howard, deci vă închipuiți că nu sunt împotriva schimbării, ba dimpotrivă. În rest, Remasterul pare aidoma originalului. Au păstrat până și bug-urile și jank-ul acela adorabil care a născut multe memes legendare, îl joc de două zile și vă jur că e exact ce trebuie. Ca să mă asigur, am și un install de Oblivion vanilla pe care îl joc pentru comparație. Totul e acolo și totul e ce trebuie.

Nu mă așteptam, dar și remasterul, care a picat la țanc, într-un moment destul de ciudat, mi-a dat aceeași senzație de confort amestecat cu nostalgie, amestecat cu realizarea faptului că Oblivion mi-a redat pofta de joc și joacă aproape de fiecare dată când credeam că depresia mă va transforma într-un adult responsabil care își pune bani deoparte pentru zile negre și nu mai râde la glume cu bășini. E o senzație pe care puține jocuri mi-o mai dau, mai ales când simt că nimic nu e la locul său și că Universul se deplasează inexorabil către buza abisului din care se va auzi un pleosc anemic și asta va fi fost. Exact atunci, ca prin vis, aud vocea bătrânului Picard care mă roagă pentru a zecea oară să închid dracului fălcile Oblivion-ului. Păi nu închid eu fălcile Oblivion-ului, măi Patrick? Și chestia asta, deseori, mă scoate din oblivionul personal pentru câteva ore. Îndeajuns de mult încât să capăt energie pentru treburile de adult.

Jucat pe: PS5
Lansare: 22 Aprilie 2025
Developer: Virtuos, Bethesda Game Studios
Publisher: Bethesda Softworks