The Legend of Zelda: Tears of the Kingdom – Review

Pentru mine, Legend of Zelda: Tears of the Kindgom este jocul anului 2023!

În momentul scrierii acestui articol, am petrecut alături de el 130 de ore încărcate de spectacol și mister. Am colindat câmpiile, am explorat peșterile, am cucerit fiecare turn, am salvat fiecare spirit al gardienilor antici, am construit și condus vehicule pe roți propulsate de rachete, m-am ridicat la ceruri pentru a explora insulele plutitoare, am plonjat în interiorul unor cratere de la suprafață care duc spre adâncurile ținutului Hyrule, am îmblânzit cai sălbatici și i-am înhămat la căruțe, am rezolvat puzzle-uri în interiorul templelor (Shrines), am prins stele căzătoare, am combinat arme de toate felurile pentru a obține diverse avantaje tactice, am salvat un întreg sat de invazia piraților, am escaladat munți înzăpeziți și am coborât făcând snowboarding pe scutul din dotare, am răpus viermele gigantic al deșertului și i-am transformat măruntaiele într-un elixir, am cules banane de pe insule exotice, am planat de la înălțimi amețitoare pentru a vâna balauri mitici, am găsit zâne imense care mi-au îmbunătățit armurile, am ajutat brigade de războinici să-și recucerească teritoriul, am găsit Koroks (creaturi ale pădurii) ascunși și i-am condus pe alții spre prietenii de care se pierduseră, am desființat mituri urbane alături de un gazetar înaripat, am reconstituit o rețetă de brânză care-i este necesară unei familii pentru relansarea afacerii din gospodărie, am spionat noaptea o creatoare de modă și un primar de sat, am înfruntat forțe malefice de toate formele și, cel mai important, am umblat teleleu oriunde am văzut cu ochii… iar apoi, în cele din urmă, am cules lacrimile regatului Hyrule și am regăsit-o pe prințesa Zelda.

Lista este selectivă, aleatorie și deloc exhaustivă: aș putea continua, luând la rând sutele de capturi de ecran pe care le-am făcut pe parcursul jocului pentru a-mi reaminti de anumite momente care m-au impresionat. Dar vă spun sincer că enumerația a fost făcută pe baza amintirilor de moment. În timp ce scriu aceste rânduri, deja mi-a trecut prin minte că ar trebui să menționez ceva și despre minatul de rubine, safire și diamante, despre exploratul de fântâni, despre vânătoarea de iepuri albi, despre înfrângerile suferite în fața dragonilor cu trei capete, despre luptele împotriva clanului Yiga și… aș putea continua, dar înțelegeți ideea.

Din cauza acestui joc, publicarea revistei GRIND 3 a fost întârziată cu aproximativ o lună. Ar fi trebuit să mă apuc de editare mai devreme, dar am petrecut timpul încercând să-mi închei socotelile cu regatul Hyrule. Prezentul articol, în forma în care îl citiți, a fost șters și rescris de mai multe ori. Iar motivul este simplu: Tears of the Kingdom este atât de bun încât devine greu de descris în cuvinte. Ce ai putea să scrii pentru a pune cap la cap sumedenia de evenimente într-o manieră originală? Deja s-au publicat sute, poate chiar mii de articole despre această capodoperă a zilelor noastre! Mai mult de atât, mi-a fost greu să mă despart de el. Pe parcursul lunilor care au trecut, a devenit o parte din viața mea și singurul joc pe care îl pornesc în pauze. Pentru a începe să scriu despre el, a trebuit mai întâi să îl consider un capitol închis.

Hai să vorbim mai întâi despre context: Tears of the Kingdom s-a vrut inițial a fi un expansion pentru Breath of the Wild, inspirat în special de modalitățile ingenioase prin care jucătorii combinau obiecte pentru a zbura, pentru a sări mai mult, pentru a lansa atacuri mai periculoase și pentru a sfida legile fizicii în general. Dar aproape 6 ani mai târziu, datorită cantității imense de conținut, a fost lansat ca un joc de sine stătător. Noul Zelda se folosește de același motor grafic (dar cu mici îmbunătățiri la capitolul iluminare), de aceleași sunete, de aceleași mecanici fundamentale de joc, de aceeași hartă de bază și de aceleași personaje principale. Astfel, Tears of the Kingdom reușește performanța de a fi simultan familiar, dar cumva complet diferit față de experiența anterioară.

Din punct de vedere tehnic, vorbim despre o adevărată vrăjitorie din domeniul compresie de date. Dacă “bătrânul” Breath of the Wild avea aproximativ 14 GB, atunci continuarea (care include o lume de vreo două ori mai vastă și zeci de activități și questuri suplimentare) încape pe un card de 16 GB. Nu mă întrebați cum au reușit o astfel de performanță băieții de la Nintendo… pentru că, sincer, nu am nici cea mai vagă idee! Dar pentru un sistem cum este Switch-ul, care are doar 4 GB de RAM, optimizarea este esențială: porțiuni întregi din hartă și lumea jocului sunt încărcate în memoria volatilă pentru a oferi o experiență fluidă, cu timpi de încărcare inexistenți în parcurgerea hărții de la suprafață. În schimb, intrarea în temple și teleportarea la anumite checkpoint-uri sunt acțiunile care vor rezulta în afișarea unui ecran de încărcare. Se poate observa o încărcare mascată și atunci când folosești abilitatea “Ascend” pentru a te teleporta prin tavan sau plonjezi în subteran – aici, în mod clar se realizează o tranziție care presupune încărcarea unui alt sector de memorie.

Cândva, optimizarea software-ului pentru a rula pe sisteme mai puțin performante făcea parte din munca de programator. Astăzi însă, mult prea multe studiouri lansează actualizări de zeci de gigaocteți care umplu mediile de stocare de parcă ar trebui să fie singurele jocuri din întregul sistem. Și mult prea multe jocuri solicită procesoare și plăci video de ultimă generație. Din fericire, băieții de la Nintendo sunt experți în această artă aparent uitată a compresiei și optimizării – ceea ce ar trebui să fie o veste bună și pentru cei care plănuiesc să le emuleze jocurile pe PC.

În povestea din Tears of the Kingdom, au mai trecut 100 de ani de la aventura anterioară. Prințesa Zelda, în calitatea ei de cercetător neobosit, a decis să exploreze zona subterană a castelului Hyrule pentru a descoperi originile calamității care a distrus regatul în Breath of the Wild. Alături de ea este și Link, străjerul de nădejde care de cele mai multe ori eșuează lamentabil în a o proteja de răpiri… dar reușește de fiecare dată să o salveze la final. Evident, mica aventură din subteran are un deznodământ dezastruos pentru eroi. Iar Link se trezește din nou într-o cadă cu proprietăți tămăduitoare. De data aceasta, a primit un transplant de braț și dispune de puteri misterioase. Iar odată ce iese din peșteră, descoperă că se află pe o insulă situată deasupra norilor.

Aici începe secțiunea de tutorial mascat – porțiunea de joc unde libertatea de mișcare este restricționată, iar amplasamentul obiectelor și inamicilor are rolul de a introduce noi provocări într-un mediu cât mai puțin periculos. Roboțeii care lovesc în Link nu fac prea multe ravagii, iar prăpastiile sunt mai puțin adânci decât în restul aventurii. Odată ce sunt îndeplinite trei mici sarcini, eroul nostru primește ultimele abilități și este invitat să facă un plonjon care sigur va intra în istoria jocurilor video: o săritură spectaculoasă, realizată de la mare înălțime, care îți oferă șansa de a vedea întregul orizont al ținutului Hyrule. Aici vei realiza cât de vastă este de fapt lumea și cât de multe locuri așteaptă să fie explorate. Cred că am repetat secvența asta de vreo zece ori și de fiecare dată mi-a tăiat răsuflarea!

Aterizarea în secțiunea principală de hartă vine cu sugestia de a vizita anumite NPC-uri pentru a începe căutarea prințesei Zelda. Însă absolut nimic nu te obligă să urmezi povestea principală. Te poți îndrepta în orice direcție vrei, să faci orice îți poftește inima – având totuși anumite limitări impuse de bara de viață (doar 3 inimi), bara de stamina (un singur cerc) și banii, armurile și armele care îți lipsesc cu desăvârșire. Dar nimeni nu te poate opri din a vizita fiecare templu (Shrine) pentru a rezolva puzzle-urile care îți dau sfere pentru creșterea vitalității sau rezistenței. Nimeni nu îți interzice să pleci la vânătoare de căprioare sau să pornești într-o cruciadă împotriva monștrilor ce păzesc diverse cufere cu valori. Ai putea la fel de bine să culegi mure din tufe și mere din pomi – cu puțin noroc, vei găsi și merele de aur, care au puteri tămăduitoare suplimentare atunci când sunt gătite! Ai putea la fel de bine să faci comerț, cumpărând obiecte de la vânzătorii ambulanți și vânzându-le în orașele îndepărtate. Sau poate că ar fi mai bine să mergi întâi în subteran sau pe insulele din nori?

Tears of the Kingdom este un adevărat festin pentru exploratorii cu deficiență de atenție și/sau probleme de concentrare. Privești în zare, îți stabilești un obiectiv, dar pe parcurs îți este distrasă atenția de tot felul de evenimente: o stea căzătoare își face apariția în zonă, un lup decide să te urmărească, începe o furtună cu fulgere și trebuie să te adăpostești în peșteri, găsești un tunel către lumea subterană, un Korok îți cere să-l ajuți să ajungă la prietenul aflat în partea cealaltă a muntelui, o herghelie de cai așteaptă să fie îmblânzită, un NPC îți iese în cale și îți cere un mic favor, un angajat zelos numit Addison încearcă să fixeze un indicator cu portretul președintelui companiei Hudson, un schelet iese din pământ și te atacă… aș putea continua pentru a mai acoperi două pagini.

Ceea ce încerc să spun însă este că, de multe ori, este greu să te concentrezi să ajungi la obiectivul pe care ți l-ai fixat. Nu pentru că navigația în joc ar fi greoaie, ci tocmai pentru că lumea înconjurătoare este vie și plină de farmec. Peste tot ai ceva de făcut, un eveniment sau peisaj de văzut și o misiune secundară de îndeplinit. Deseori mi s-a întâmplat să îndeplinesc sarcini asociate unui quest, doar pentru a descoperi mai târziu că am abordat situația invers – din fericire, jocul este generos și schimbă liniile de dialog pentru a-ți permite să te bucuri de roadele muncii tale inconștiente.

Și pentru că tot am menționat dialogurile, trebuie să prezint și una dintre micile probleme ale jocului: nu toate replicile sunt vorbite. Majoritatea personajelor comunică printr-o păsărească universală care îmi aduce aminte de situații din jocul The Sims. Momentele importante pentru poveste și personajele asociate au parte de voci – însă NPC-urile obișnuite care-ți dau questuri secundare sau îți oferă sfaturi pentru gătit vor folosi o serie de onomatopee. Ceea ce nu este neapărat ceva rău, dar poate fi dezamăgitor pentru unii jucători care se așteaptă ca în 2023 să existe voci pentru toate personajele. Ei bine, atunci când vrei să pui un joc atât de vast pe un card de 16 GB, trebuie să faci anumite compromisuri.

Un alt neajuns pe care l-am remarcat ține de diversitatea inamicilor. De cele mai multe ori m-am bătut cu Bokoblins, Moblins, Keeses și Chuchus. Trebuie să recunosc, totuși: prin comparație cu Breath of the Wild, diversitatea de bestii este mult mai mare. Acum există mai multe variații pentru toate tipurile de inamici, iar la acestea se adaugă provocări noi. Ca să nu mai vorbim despre Zonai Constructs (roboțeii de pe insulele din nori), Gibdos (mumii ale deșertului) și Horriblins (locuitori ai peșterilor) – toate acestea fiind adiții noi față de Breath of the Wild.

Și cam aici mă voi opri cu doleanțele și neajunsurile legate de Tears of the Kingdom. Chiar am căutat nod în papură, pentru că altminteri experiența mea de joacă a fost aproape perfectă. Ceea ce este cel mai impresionant din punct de vedere tehnic la acest nou Zelda este stabilitatea de care jocul dă dovadă în toate situațiile. Te poți folosi de abilitatea “Ultrahand” pentru a face un lanț alcătuit din maximum 21 de obiecte pe care le lipești unul de celălalt – jocul nu se va prăbuși și va menține un frame rate stabil. YouTube-ul este plin de aventurieri care au construit structuri absurde ca magnitudine și funcționalitate. Așa că singura limită este impusă doar de imaginația ta și de abilitatea de a combina diverse obiecte.        

La fel cum Breath of the Wild a inspirat clone inferioare precum Genshin Impact, Assassin’s Creed: Valhalla, Immortals: Fenix Rising și întreaga serie Horizon, mă aștept ca și Tears of the Kingdom să devină matrița pe care o copiază diverse studiouri mai puțin inspirate. Așa că fiți atenți la noi tendințe din industrie în care accentul este pus pe construit, pe escaladat și/sau pe dat timpul înapoi pentru obiectele din jur.

În același timp, trebuie să remarc faptul că Tears of the Kingdom este un joc mai facil decât prima parte. Prima mea impresie despre Breath of the Wild este că te aruncă în mijlocul acțiunii fără prea multă pregătire și te forțează să supraviețuiești într-un mediu ostil, unde resursele sunt rare și consumabile. Prin comparație, noul Zelda este ceva mai prietenos cu începătorii: numărul inamicilor care te omoară dintr-o singură lovitură în primele ore de joc este ceva mai mic, stâncile munților au fost sculptate în așa fel încât să devină mai ușor de escaladat, iar abilitatea de a combina arme și obiecte ajunge să te salveze de situații frustrante în care singura scăpare ar fi fost să fugi. Dacă ai puțină imaginație și știi să combini abilitățile, poți să folosești mediul înconjurător pe post de armă de atac sau paravan pentru apărare.

În mod clar, cele două jocuri sunt complementare și trebuie să fie privite ca o serie. Însă, odată ce ai încercat Tears of the Kingdom și i-ai înțeles magnitudinea, va fi greu să privești predecesorul ca pe altceva în afară de un tutorial pregătitor. Tot ceea ce a fost bun în Breath of the Wild a fost îmbunătățit și rafinat. Iar elementele frustrante au suferit o reducere simțitoare, cu scopul de a maximiza distracția. Noul Zelda este mai bun din aproape toate punctele de vedere – iar cei șase ani de așteptare sunt justificați tocmai de calitatea produsului final.

Nu, grafica din Tears of the Kingdom nu este deloc spectaculoasă la nivel micro – dacă privești îndeaproape texturile ierbii și a stâncilor, sau te uiți la umbre, te vei întreba cum de un joc din anul 2023 nu poate să fie mai arătos de atât. Dar odată ce începi să explorezi lumea și ai de a face cu peisajele copleșitoare de la toate nivelurile regatului Hyrule, vei ignora complet neajunsurile pentru a te concentra pe imaginea de ansamblu.

Muzica este și ea un companion important în timpul aventurii. În momentele când încerci să descoperi fiecare petic de hartă, vei avea parte de sunete ambientale care accentuează caracteristicile mediului înconjurător. Peisajele deșertice și munții înzăpeziți, pădurile bogate și peșterile tenebroase, insulele din văzduh și străfundurile ținutului… toate au parte de un tratament acustic specific pentru a te ajuta să înțelegi mai bine atmosfera. Iar în timpul bătăliilor importante, muzica devine pe atât de alertă pe cât este necesar pentru a-ți face palmele să transpire pe controller.

Un alt aspect pentru care Nintendo nu primește suficient de multe laude ține de echilibrarea recompenselor. În afara unor porțiuni de deșert care au fost lăsate în mod intenționat goale pentru a te face să te simți pierdut, absolut fiecare petic de hartă are o însemnătate și poate conduce spre diverse comori. Fiecare vârf de munte are ceva interesant de oferit (de cele mai multe ori, o vedere de ansamblu utilă și câțiva Koroks care așteaptă să fie găsiți). Fiecare peșteră conține zăcăminte de pietre mai mult sau mai puțin prețioase, care așteaptă să fie exploatate. Fiecare pădure are pomi fructiferi și diverse plante care pot fi folosite pentru a pregăti feluri de mâncare sau poțiuni. Fiecare efort de a face mai mult și de a ajunge mai departe ajunge să fie răsplătit. Iar mai departe, toate obiectele pe care le colecționezi în inventar ajung să deservească un scop. Atunci când crezi că ai prea multe măruntaie de monștri, vei descoperi că sunt utile pentru a face upgrade-uri la armuri și de fapt nu-ți ajung toate cele colecționate. Atunci când crezi că ai găsit suficient de mulți Koroks, vei realiza că vrei să-ți extinzi inventarul și mai tare pentru a adăuga arme și scuturi. Iar atunci când crezi că ai prea mulți bani, vei avea posibilitatea de a investi în propria locuință. Economia jocului este echilibrată excelent, astfel încât fiecare surplus de moment să fie convertit într-o altă resursă necesară. Nu vei ajunge niciodată să deții cantități absurd de mari din ceva. După mai bine de 100 de ore de joc, nu vei fi deloc mai bogat – dar vei avea arme, armuri, puncte de viață și stamina, feluri de mâncare și poțiuni care te vor ajuta să faci față oricărei provocări îți este aruncată în cale.

Vreau să mai fac o precizare legată de poveste: felul cum misiunea principală (găsirea prințesei Zelda, dispărută într-un mod misterios) devine preocuparea unei bune majorități a NPC-urilor din regat transformă questurile secundare în oportunități de a afla mai multe despre istoria ținutului și contextul evenimentelor. Nu ai de a face doar cu săteni și comercianți ambulanți care au nevoi de moment detașate total de poveste. O bună majoritate a personajelor secundare îți împărtășesc propriile frământări și încearcă să te ajute oferind frânturi de informații în schimbul îndeplinirii unor sarcini. Astfel, magnitudinea misiunii tale de salvare crește cu fiecare quest secundar și nu uiți niciodată despre obiectivul principal. Dar din nou: povestea este complet opțională și nimeni nu te poate obliga să mergi într-un anume loc la un moment-dat. Ești în totalitate liber să îți creezi și să îți definești propria aventură, după propriile reguli.

În anul 2022, jocul în care am petrecut cel mai mult timp a fost Octopath Traveler. M-am atașat de personaje și am ținut neapărat să ajut fiecare NPC. În 2023, Legend of Zelda: Tears of the Kingdom l-a surclasat pe toate planurile. Pe de o parte, mă simt copleșit de cantitatea de conținut care așteaptă să fie descoperită. Pe de alta, nu mă simt niciodată dezamăgit de ceea ce găsesc și mereu cad pradă invitației de a vedea ceva mai mult din regatul Hyrule. Am cumpărat chiar pachetul “Collector’s Edition”, ceea ce rareori fac din cauza spațiului de depozitare limitat.

Și da, sunt conștient că, în perioada în care am fost blocat în Tears of the Kingdom, s-au lansat Diablo 4, Resident Evil 4 Remake, Final Fantasy XVI, Street Fighter 6, Baldur’s Gate 3, Sea of Stars, Super Mario Bros. Wonder, Alan Wake 2, Dead Space Remake și Marvel’s Spider-Man 2. Pe unele dintre ele chiar le-am cumpărat și sper că voi avea ocazia să le termin și să scriu despre ele în viitor. Dar până și în momentul actual, aș fi dispus să reiau aventura din ținutul Hyrule și să încerc o altă abordare. Poate un speed run. Poate o încercare de a termina jocul fără upgrade-uri de viață și stamina. Poate o tentativă de a folosi doar arc și săgeți pentru majoritatea luptelor. Sau poate că doar aș aborda elementele din povestea principală într-o ordine diferită.

Tears of the Kingdom este ATÂT de bun. S-a vorbit despre el luni în șir anul acesta, are în spate o comunitate imensă de fani, modderi și speed runneri, este un pretendent serios pentru jocul anului 2023, este un titlu care a ridicat standardul pentru tot ceea ce înseamnă explorare și interactivitate într-o lume deschisă (open world), și-a câștigat locul în istoria divertismentului digital interactiv și sigur va da naștere unui val întreg de clone. Prin excelență, Nintendo au fost și rămân cei care stabilesc tendințele industriei din fiecare deceniu.

Mai mult de atât, seria Zelda are o genealogie aparte: în clasamentul care include jocurile cu scorurile cele mai mari de pe Metacritic, Legend of Zelda are 12 apariții în top 100. Ocupă locul 1 cu Ocarina of Time (scor: 99) și locul 97 cu Skyward Sword (scor: 93). Cea mai recentă lansare, Tears of the Kingdom, este pe poziția a 36-a cu 96 de puncte. La același nivel cu Resident Evil 4, Baldur’s Gate 3, Elden Ring, Skyrim, GoldenEye 007, Half Life, Metal Gear Solid 2 și Gran Turismo. Are eticheta “Must Play”, la fel ca majoritatea jocurilor din serie. Deci dacă eu nu am reușit să vă conving să-i acordați o șansă, sper că măcar opiniile agregate ale criticilor și poziționarea din clasamente vă vor ajuta să înțelegeți de ce trebuie neapărat să puneți mâna pe un Nintendo Switch cu Tears of the Kingdom.

Jucat pe: Nintendo Switch
Lansare: 12 Mai 2023
Developer:  Nintendo EPD
Publisher: Nintendo