The Lullaby of Life este primul joc lansat pe PC al dezvoltatorului de jocuri mobile 1 Simple Game și primul titlu publicat de cei de la Midwest Games. Îi cunosc pe oamenii de la Midwest Games de ceva vreme și chiar mă bucur să lucrez la recenzia primului joc publicat de ei. Lăsând asta la o parte, îmi place mie să vă spun ca de obicei că “Frate, frate, dar brânza-i pe bani”. O să iau jocul la bani mărunți la fel ca pe oricare altul și-o să vă zic ce-i bun, ce-i rău, și ce ar putea merge o țâră mai bine. Acestea fiind zise, să vedem ce-i de capul extratereștrilor ăstora colorați.

O poveste deschisă la interpretare

Începi jocul drept o creatură din spațiu care aduce a slime și care trebuie să-și croiască drumul de la o planetă la alta. Care să fie oare scopul nostru final sau spre ce destinație ne îndreptăm? Rămâne de văzut. Tot ce știm este că avem de rezolvat puzzle-uri folosind note muzicale. Aceste note pot fi emise fie de personajul nostru, fie de creaturi similare cu acesta pe care le întâlnim, le deblocăm și ni se alătură în misiune, oricare ar fi aceasta. Fiecare planetă are un monstru extraterestru care o guvernează ce pare că e adormit – trebuie să trezești acest monstru deblocând și folosind diferite note muzicale pentru a trece la următorul capitol din poveste.

Nu vă pot spune prea multe despre partea de poveste, dar nu cu rea voință, ci pentru că aspecte legate de aceasta sunt foarte puțin prezente în joc și nu contribuie semnificativ la imagine de ansamblu a jocului. Întâlnești prietenași slime, călătorești de la planetă la planetă și… cam atât – cel puțin până la final de joc.

Am aruncat de curiozitate o geană la recenziile oamenilor de pe Steam care s-au jucat și m-a surprins să văd comentarii gen “5/5 pentru poveste”, din moment ce nu joacă un rol atât de important în joc. Sigur, o să afli eventual de ce tot rezolvi puzzle după puzzle, dar cam atât. Povestea nu-i nici bună, nici rea. Doar e.

Gameplay colorat. Dar să fie oare cozy?

Gameplay-ul este cel mai proeminent aspect legat de acest joc. După cum am menționat anterior, personajul nostru poate emite note muzicale ca să rezolve puzzle-uri și să progreseze în joc. Inițial poți emite doar o notă muzicală, reprezentată de un buton atașat de slime-ul tău, și primești acces la încă două pe măsură ce joci. Dar acestea trei nu vor fi suficiente ca să avansezi – va trebui să deblochezi sau activezi câțiva monstruleți mai mici care reprezintă alte note pentru a rezolva restul puzzle-urilor. Aceștia nu se alipesc personajului, ci doar îl urmăresc atunci când se deplasează. Poți schimba între a controla personajul principal și acești monstruleți ca să emiți succesiunea de note corespunzătoare fiecărui puzzle. Scopul tău este să trezești monștrii mai mari care guvernează fiecare planetă ca să obții trece liberă către următoarea.

Prima și prima mea grijă a fost aglomerarea ecranului atunci când deblochezi prea mulți astfel de companioni. Din fericire, dezvoltatorii au venit cu o soluție ca să rezolve această problemă. Monștrii mai mari vor asimila micuții care te urmăresc ca să se trezească ușor din starea de amorțeală. Acest lucru se întâmplă pe parcursul mai multor faze, până urâtele noastre adormite se trezesc de-a binelea. Succesiunea de gameplay sună cam în felul următor: găsește monstruleții micuți de care ai nevoie ca să emiți toate notele necesare pentru etapa de a-l trezi pe cel mare și rău -> emite secvența de note necesară -> companionii sunt absorbiți -> o nouă cale este deblocată -> te reîntorci la strâns monstruleți pentru următoarea etapă de trezire.

Controlul și mișcarea se simt fluide, iar traversatul prin mediu este lin. Îmi place că au presărat și câteva coridoare de mare viteză care te propulsează în cadrul nivelelor – așa că nu vei pierde prea mult timp plimbându-te de bezmetic. Ai și posibilitatea de sprint și dash, ca să facă traversatul și mai rapid. Mă bucur și că mosntruleții care te urmăresc pot ține pasul cu tine și nu se mișcă mai lent. Atâta doar că trebuie să ai puțină grijă cum te deplasezi, fiindcă le place să dea cu capul în pereți și să rămână blocați dacă virezi prea brusc. Fii cu geana pe ei înainte să fi pierdut vreun bezmetic cine știe pe unde și să fii nevoit să refaci traseul ca să-l culegi și să poți debloca următorul stagiu. Credeți-mă, ăstora mici le place să se blocheze prin colțișoare mai mult decât ar trebui. Să nu mai spun că și personajul tău poate rămâne blocat în diferite colțișoare accidental, fiind nevoit să restartezi nivelul ca să te deblochezi – e un moment destul de bun să vă avertizez pe cei dintre voi care cred că se pot strecura prin spații strâmte: nu merge chiar așa. Nu mă credeți? Ia uitați-vă puțin mai jos cum am rămas între cele două pietre colorate. Ai crede că ai loc, dar n-ai.

Mecanicile sunt creative și distractive, cu o serie de excepții. M-am entuziasmat deja doar când am găsit niște corzi de harpă și mă plimbam înainte și înapoi doar că să le ascult sunetul liniștitor. Imaginați-vă cât de fain a fost când am aflat că le poți folosi ca să transmiți sunete în locuri în care nu poți ajunge. O să găsiți și trambuline care nu doar că te catapultează prin nivele, dar pot fi folosite și ca să transmiți sunete în unghiuri inaccesibile pentru diferite puzzle-uri. Ai pietre-bomboană pe care le poți trage deasupra anumitor comutatoare ca să activezi uși de acces, anumite obstacole care nu lasă sunetul să treacă, precum și anumite zone mai periculoase prin care companionii tăi nu pot trece. Vă sfătuiesc să aveți grijă la aceste zone – odată ce unul dintre monstruleții care vă urmăresc le atinge, o să dispară și trebuie să vă întoarceți acolo unde i-ați deblocat inițial pentru a-i reactiva. Partea enervantă este că uneori nu poți evita ca acest lucru să se întâmple. A trebuit să deblochez un astfel de mosntruleț, apoi să sprintez de-a lungul unui zid din flăcări până la ieșirea, pentru acesta să plece țintă spre ieșire atunci când se trezește, fără să atingă focul. Toate bune și frumoase, dar problema e că micuțul atingea în mare parte din încercări zidul de foc din cauza unghiului prea strâns.

Să vă spun drept, uneori mecanicile s-au simțit adăugate de dragul de a fi acolo, precum puzzle-uri în care o serie de pietre muzicale sunt aliniate aparent alandala, dar soluția este să activezi doar prima piatră pe care o întâlnești, iar puzzle-ul se va rezolvat automat de acolo.

Alte dăți, se simte că timpii pentru a le rezolva sunt mult prea scurți și ești sub presiune. Aste este și una dintre grijile mele – inconsistența în materie de dificultate a puzzle-urilor. Poate sunt eu mai cu moț, dar când pui jocului eticheta “Cozy”, la modul general experiența și atmosfera ar trebui să fie una de relaxare – n-ar trebui să-ți bați capul legat de dificultăți. Aici mi se pare mie că The Lullaby of Life suferă o criză existențială – vrea să fie un joculeț cozy, dar tinde mai multe spre puzzle-uri, exerciții de gândire sau mișcări precise. Cel puțin din punctul meu de vedere, e un joc de tip puzzle care se descurcă de minune să-ți transmită un vibe cozy și de imersiune… până ce dai de puzzle-ul acela care te pună la încercare, ia toate vibe-urile pozitive și le dă un șut pe geam.

Aspect cozy? Clar, da.

Gameplay cozy? Ehh… nu tot timpul.

Chiar dacă personajul tău s-ar putea să decedeze în anumite circumstanțe, punctele de salvare sunt bine plaste și se asigură că nu trebui să te plimbi de nebun prin tot nivelul până să ajungi unde ai fost omorât.

Nu în cele din urmă, dacă termini jocul ceva mai repede e posibil să primești ceva.

Vorbind despre aspect…

Aspectul vizual este unul dintre punctele forte ale jocului. Ca să-l descriu în câteva cuvinte, designul de mediu și cel al personajelor arată fluid și organic, cu o tentă jucăușă. Ceva ce m-a surprins și apreciez este că au reușit să realizeze un echilibru și contrast de culoare într-un mediu atât de pastelat – n-am simțit că mă dor ochii pe parcursul jocului. Doar că asta este doar perspectiva mea, a cuiva care n-are tulburări vizuale legate de culori, element pentru care jocul pierde puncte în materie de accesibilitate – nu există o cale de a ajusta setările vizuale pentru cei ce suferă de diferite forme de daltonism.

N-au făcut o treabă faină doar legat de culori, ci și legat de designul personajelor. Monstruleții nu doar că au culori și simboluri diferite între ei, dar au și forme diferite în funcție de nivelul în care se găsesc. De exemplu, unul de culoare portocalie și cu un simbol de șarpe va arăta diferit de la nivel la nivel. Cum s-ar zice, varietatea este sare și piperul în viață.

Fluiditatea design-ului de mediu lucrează uneori împotriva ta. Sunt anumite zone unde nu poți distinge clar ce este un obstacol și ce face parte din background sau ce se află în prim plan. Am întâlnit o situație în care un pod de piatră se arcuia deasupra zonei în care trebuia să merg și s-a confundat atât de bine cu mediul încât am crezut că e o fundătură – așa că extraterestrul meu s-a dat cu căpșorul de toți pereții și a verificat toate locurile prin care a trecut până să-l ghidez spre acea zonă fiindcă efectiv nu mai aveam alte opțiuni. Scenele de urmărire sunt și ele impactate negativ de aceste obstacole care s-ar putea să fie parte din background, mai ales atunci când au loc în zone cu luminozitate scăzută.

Muzică relaxantă și jucăușă

Muzica de fundal și cea pentru scenele cinematice sunt un motiv solid pentru care să luați jocul – îmi dau aceleași sentimente ca și acele melodii liniștitoare și relaxante pe care le-am auzit în aplicațiile pentru meditație, video-urile pentru meditație sau aplicațiile care ajută la îmbunătățirea concentrării și memoriei. Îmi place direcția spre care se îndreaptă jocurile în ziua de azi prin crearea unei identități audio pentru fiecare zonă separată din joc – The Lullaby of Life nu este o excepție.

Ceea ce m-a deranjat pe parte audio au fost sunetele pe care le folosești ca să rezolvi puzzle-urile, deoarece nu sună foarte armonios. Să zicem că activezi un puzzle care se completează automat sau că realizezi o succesiune mai lungă de note ca să deblochezi una dintre fazele monștrilor care guvernează planetele – veți observa că nu sună foarte melodios și mi-au amintit puțin de cum suna când am început eu să cânt la pian. Ca să vă ofer puțin context, sunetele au jucat un rol destul de important pentru mine ca persoană care a suferit de miopie severă și nu putea vedea mai departe de 7 cm în față până acum câteva luni – sunt foarte sensibil la sunete, iar dacă ceva sună câtuși de puțin pe lângă, o să-mi dau seama și o să mă deranjeze.

Verdict final

The Lullaby of Life este un joculeț colorat cu o identitate vizuală și audio solidă mare parte din timp, gameplay-ul este în majoritate fluid, iar puzzle-urile sunt destul de unice. Pierde puncte când vine vorba de accesibilitate, deoarece nu are opțiuni pentru daltonism – aceasta poate afecta cât de plăcută va fi experiența pentru unii dintre voi. Nu sunt nici mare fan al obstacolelor care se confundă cu mediul, al sunetelor folosite pentru puzzle-uri care nu sunt foarte armonioase, și al sistemului de tracking pentru companioni care mai dă rateuri.

Primește un 7/10 de la mine – ar primi un 8/10 dacă l-ar promova mai mult drept joc puzzle și să scape de eticheta “Cozy”; știu că face oamenii să întoarcă privirile, dar setează și anumite așteptări legate de joc. Mă deranjează în mod particular atunci când legi obținerea tuturor achievement-urilor de speedrunning într-un astfel de joc – chiar are sens să existe acest lucru într-un joc de tip cozy?

Jucat pe: PC
Lansare: 24 Iulie 2020
Developer: 1 Simple Plan
Publisher: Midwest Games