The Rogue: Prince of Persia – Review

În ținuturile îndepărtate ale Persiei…

A trecut un pic de vreme de la cel dintâi prinț al Persiei. Oricine a studiat nițică istorie antică a regiunii își va aminti de pijamalele rotoscopate și ciuful blond al celui dintâi, un băiat pixelat a cărui misiune simplă (scapă din temniță și salvează prințesa în sub 60 de minute) era presărată cu capcane, dueluri cu sabia și o oglindă blestemată. Povestea lui a continuat în the Shadow and the Flame (preferatul meu din trilogia inițială) și Prince of Persia 3D, care a pus cruce francizei timp de mai bine de zece ani, fiind și primul titlu în care nu a fost implicat direct Jordan Mechner.

A urmat apoi revival-ul Sands of Time în 2003, pentru majoritatea fanilor și punctul de intrare în serie având în vedere numărul de copii vândute. The Warrior Within, The Two Thrones și The Forgotten Sands au extins lumea și povestea prințului din Sands of Time, cu rezultate variate în funcție de ce simțiți pentru estetica mai edgy și turnura violentă și întunecată a continuărilor. 

Formulele alternative, precum reboot-ul din 2008 cu iz de zoroastrism și un design curajos (pe care, mărturisesc, nu l-am apreciat la lansare la justa lui valoare) sau ultimul titlu de la Ubi, The Lost Crown, păstrează spiritul PoP viu și în altfel de arhitecturi de joc (și universuri/narative proprii), în speță, metroidvania.

Familiei de continuități i se alătură una nouă – după calculele mele, a cincea – prin The Rogue Prince of Persia, un platformer roguelike care împrumută câte un pic din toate formulele încercate până acum ca să livreze o aventură mai modestă în scop și producție decât titlurile mainline, dar cât se poate de fidelă chimiei dintre platforming, lupte de reflex și povestea unui regat în pericol.

Huna peste alta

Hunii sunt pentru poveștile orientale ce sunt rușii pentru orice thriller politic din secolul XX: te poți baza oricând pe ei să facă nasoale și să facă scrum civilizații în numele răului absolut. Așa și aici – Ctesiphon e invadat de hoardele mustăcioase, conduse de Nogai (inspirat din generalul omonim din secolul XIII, stră-stră-strănepotul lui Genghis Khan), iar Prințul trebuie să traverseze palatul pentru a învinge căpetenia și a preveni distrugerea regatului. 

Firește, după cum sugerează și titlul jocului, avem de-a face cu un roguelike (sau, dacă e să fim tehnici, mai degrabă un hibrid metroidvania/roguelite), ceea ce înseamnă că de fiecare dată când mori, trebuie să reiei aventura de la început (explicat, în univers, prin bola magică a prințului, care îl ține captiv într-o buclă de timp) și că pe măsură ce acumulezi cunoștințe, ți se deschid zone noi pe care le poți integra în run-urile următoare.

Structura unui run e mereu aceeași: după câteva zone obișnuite, în care strângi arme, artefacte și construiești sinergii, te întâlnești cu un miniboss, iar rotația se repetă de trei ori în fiecare run, cu câteva răscruci în care ai de ales unul din până la trei biomuri în care să avansezi.. 

După ce reușești, în cele din urmă, să îl ucizi pe Nogai, vei afla că nu e de ajuns: ai o hartă mentală a indiciilor pe care le-ai descoperit în aventurile precedente. Indiciile îți permit să deblochezi zone noi, să recuperezi membri ai familiei care, la rândul lor, îți dau indicii, și tot așa.

Săbii, lămpi și alte arme

Sistemul de luptă funcționează mai mult ca un balet: loviturile inamice sunt semnalizate astfel încât să te poți feri, iar combo-urile trebuie integrate în acest dans astfel încât să îți intre la zar cât mai mult efecte secundare înainte să trebuiască să țopăi într-un loc sigur.

Arsenalul este compus dintr-o sumedenie de arme albe, fiecare cu propriul atac special și diverse atribute care au un impact minor asupra playstyle-ului, dar esența rămâne dansul și mișcarea. The Rogue Prince of Persia este mai întâi de toate un platformer, iar până și în cele mai intense lupte – cele cu boșii – există bârne, lanțuri și tot felul de platforme pe care trebuie să le stăpânești ca să eviți moartea. Mai târziu, deblochezi arme și medalioane corupte, care sunt simțitor mai puternice decât cele care nu au trăsătura aceasta dar vin cu penalități pe măsură.

Armele secundare, cum ar fi arcul sau blowgun-ul, consumă energie pe care o acumulezi în luptă, iar diversele magazine și NPC-uri pe care le poți întâlni ți le pot înlocui sau îmbunătăți pe oricare dintre cele două. Sinergiile pe care le poți construi îmbinând medalioane (artefacte pe care le culegi, cu efecte pasive cumulative) cu unelte și arme rare vor reduce semnificativ timpul petrecut în bossfight-uri, unde health pool-ul inamicului ajunge de ordinea zecilor de mii de puncte.

Armele pot fi schimbate și în timpul run-ului: monedele care cad din inamicii răpuși și pe care le găsești în tot felul de cufere pot fi cheltuite la magazinele distribuite aleator în lumea jocului. Poțiunea nelipsită a Prințului îți mai dă o dușcă de viață atunci când ai nevoie de ea, și o poți reumple întotdeauna la fântâna de la începutul nivelului următor.

Înlănțuirea cu succes a dodge-urilor, wallrun-urilor și celorlalte acrobații fără să te oprești umple o resursă secundară numită Vayu’s Breath, care îți acordă viteză în plus, atacuri mai puternice și alte beneficii, în funcție de ce medalioane ai echipate.

Experiența din luptă se materializează în puncte pe care le poți distribui liber între mai mulți arbori, ale căror recompense variază de la acumularea a mai multe Soul Cinders în fiecare run (resursa principală care deblochează skin-uri, arme și medalioane noi) la avantaje precum poțiuni extra sau mai mult aur cu care să începi fiecare run.

După fiecare moarte sau victorie, bola-ul magic te readuce în oază, un hub de npc-uri și altaruri prin intermediul cărora îți personalizezi experiența. Țesătorul îți oferă acces la zeci de skin-uri, care deși sunt doar o distracție cosmetică, conțin omagii către iterații anterioare ale Prințului (1989, 2008, Two Thrones sau Warrior Within) alte francize din catalogul Ubi (precum Assassin’s Creed, Splinter Cell sau Rayman) și chiar către alte titluri indie (Darkest Dungeon, Slay the Spire sau Blasphemous).

Dacă nu vă interesează chestiuni de estetică, probabil că vă veți chelui Soul Cinder-urile pe arme și medalioane noi, iar rețetele pentru acestea se ascund de regulă în spatele unor labirinturi de platforming din spatele unor uși roșii. 

Color coding-ul funcționează așa: ușile cu aură albastră deblochează segmente din progresia narativă, cea aurie ascunde medalioane iar cele roșii, cum ziceam, ascund o comoară care conține o armă și rețeta pentru ea.

La începutul fiecărui run primești automat câte o armă principală și una secundară din arsenalul deblocat, iar fiecare categorie de echipament îți permite să blochezi lucruri indezirabile. Ai un număr limitat de slot-uri pentru medalioane, iar acestea variază și ele în calitate. Dacă la început poți începe într-un singur biom, odată ce ai avansat destul de mult în poveste, opțiunile ți se înmulțesc, și va fi nevoie de câteva zeci de drumuri prin toate combinațiile posibile pentru a vedea finalul real al poveștii.

Jump’n’wallrun

Ceea ce diferențiază The Rogue Prince of Persia de oceanul de roguelike-uri care par să fi apărut în ultimii ani e puternicul accent pe platforming, pentru care îți pune la dispoziție un kit amplu care face traversal-ul chiar și prin cele mai periculoase trasee floare la ureche.

Pe lângă un dash (ce funcționează situațional ca dodge, dacă te întâlnești cu vreun inamic), ai la dispoziție clasicul wallrun, o mișcare extraordinar de utilă care pune 0.5-ul în 2.5 D. Te poți agăța, firește, de margini, iar prințul e atât de agil încât poate urca doi-trei pași chiar și pe suprafețe verticale, dinspre care poți sări mai departe către următorul perete. Îmbinarea armonioasă a tuturor acestor abilități e practic puzzle-ul final al jocului, iar capcanele, trapele și inamicii ajung să reprezinte doar un inconvenient minor în goana după următoarea ușă.

Controalele funcționează brici, și dacă e ceva ce mi-aș fi dorit ar fi fost un pic mai mult conținut dificil, pentru că ajungi într-un punct în care niciuna dintre capcanele sau structurile pe care le întâlnești să nu reprezinte vreun pericol în pozițiile previzibile și puternic semnalizate pe lângă care vâjâi din dash în wallrun.

La sfârșitul fiecărui run în care supraviețuiești, deblochezi pietre cu care crești nivelul de dificultate (și recompensa) run-urilor viitoare. Orice de la mai mulți campioni (miniboși cu aure sau dotați cu scuturi) la posibilitatea de a pierde medalioane în momentul în care ești lovit, acești modificatori de dificultate aduc o provocare în plus în momentul în care design-ul unui run vanilla devine trivial. 

Discodarabana

Coloana sonoră e în mare parte instrumentală (cu excepția a două piese) și îmbină un sound design cu percuție modernă, synth-uri și elemente de EDM peste linii melodice persane tradiționale. Tema principală, una dintre cele două lucrări cu linie vocală (XYE), apare în câteva momente-cheie din poveste și e aproape imposibil să nu găsiți câteva idei cu care să rezonați de pe soundtrack. Aproape două ore de piese (disponibile aici) cu care vă veți familiariza în nivelurile cărora le corespund oferă un tempo antrenant într-un joc care te împinge să fii mereu în mișcare. 

Există destulă profunzime încât să vă pierdeți prin permutațiile oferite preț de vreo 15 ore, dar înainte să vă lansați în spirala de timp la finele căreia veți salva regatul, trebuie să fiți conștienți de câteva aspecte.

The Rogue Prince of Persia nu e un joc mainline PoP. Asta înseamnă că bugetul, valoarea de producție și conținutul păstrează scara unor titluri precum Dead Cells sau Curse of the Dead Gods. Nu e nicidecum urât, dimpotrivă: câteva priviri prin capturile de ecran vor fi suficiente ca să vă bucurați de paleta superbă de culori, straturile desenate atent care se pierd în perspectivă sau sutele de detalii care conturează palatul.

În același timp, punerea în scenă e minimalistă, prin ferestre de dialog livrat doar prin text, foarte puțină informație despre lume și o structură tipică genului: calupuri de câte jumătate de oră cu mici variațiuni care mizează pe cât de mult vă place gameplay loop-ul încât să vă țină arestați în același conținut.

Pentru mine, a gâdilat o nevoie de platforming softcore, o nișă pe care puține titluri o mai umplu și care mă face să-mi fie dor de Rayman. The Rogue Prince of Persia nu e nici cel mai dificil, nici cel mai profund roguelike, însă combinația de abilități de traversal, controalele crunchy și culorile vii m-au ținut în priză suficient încât să termin de deblocat Mind Map-ul.

Tot faptul că am petrecut aceste destul de multe ore în joc m-au făcut însă să simt nevoia unor niveluri mai dificile sau provocări care își ating platoul de dificultate după doar câteva run-uri. Nu prea există precision platforming, timpii de reacție sunt generoși la început și rămân la fel mult după ce ai înțeles cum să traversezi orice setup de capcane, iar singurul lucru care îți mai poate da bătăi de cap sunt inamicii, care (nu-mi vine să cred că urmează să scriu asta), sunt un pic prea variați pentru sistemul de luptă din două butoane (plus înflorituri de atac). La început, o rotație sau două de damage sunt suficient pentru a ucide un inamic simplu, dar am întâlnit campioni pe la Awakening (Difficulty Level) 30+ care, în lipsa unui build de damage sănătos, îmi luau treizeci de secunde mai mult doar din cauza health pool-ului absurd, fără să fie mai periculoși decât omologii lor care leșină după două palme.

Din fericire, jocul e cât se poate de modular: unele din feature-urile actuale nu existau în Early Access, iar Evil Empire a demonstrat că poate să livreze straturi noi peste arhitectura deja existentă. E cât se poate de posibil să mai vedem update-uri de conținut mai dificil mai încolo. În starea curentă, jocul e un roguelike mai mult decât decent în care mai și dai, dar mai ales fugi.

▶ Pornește video (YouTube)Deschide pe YouTube

Jucat pe: PC
Lansare: 20 august 2025
Developer:  Evil Empire
Publisher: Ubisoft
Gen: Roguelike

The Rogue: Prince of Persia este suficient de rapid încât să nu-ți pui întrebări foarte profunde în primele ore de joc. E suficient de frumos desenat și colorat încât să nu-l critici pentru că nu are un buget sau producție de titlu AAA. E bine închegat și fluid în control, însă poate nu la fel de complex sau profund cum și-ar dori împătimiții genului.

✅ Palete de culori vii și o lume bogată în detalii desenate de mână;
✅ Platforming fun, unic prin modul în care utilizează agilitatea prințului în traversarea mediului înconjurător;
✅ Elementele de metroidvania combină progresia narativă cu deblocarea unor zone noi într-un mod organic;

❌ Plafon de skill relativ jos;
❌ Picanteria și randomness-ul specific roguelike nu sunt foarte prezente aici.