Clive Barker’s Hellraiser: Revival - Review

Jocuri video după operele lui Clive Barker există încă de când era Commodore tânăr, însă primul meu astfel de titlu a fost Clive Barker’s Undying, un shooter care îmbina concepte de eldritch horror cu blesteme generaționale în semnătura specifică autorului britanic. Mai mult decât atât, Barker fusese implicat direct în producția jocului, ceea ce s-a tradus printr-o lume cu mult mai mult volum și lore decât vedeam de regulă în tie-in-uri ce mizau pe popularitatea autorului pentru a vinde.

În lumea filmului, Clive Barker a intrat în memoria colectivă a genului cu Hellraiser, un film care în ciuda regiei stângace și bugetului modest, îndrăznește să fie altceva în epoca de aur a slasherelor. Oroarea, aici, constă într-un comitet de birocrați cosmici (the Cenobites) care răspund dorințelor hedoniștilor ce îi invocă. După o primă continuare mai mult decât decentă, seria a intrat într-o spirală de bastardizare a IP-ului prin filme direct-to-video pe măsură ce s-a îndepărtat de mitologia inițială, iar în 2022 a revenit printr-un reboot destul de interesant.

Clive Barker’s Hellraiser: Revival pare să împărtășească această perspectivă, căci tratează doar primele două filme drept canon și îți propune, precum Robocop: Rogue City sau Terminator: Resistance, o aventură de sine stătătoare, de buget mediu, care onorează IP-uri ale anilor 80 adaptate tehnologiei moderne. Mai mult decât atât, Doug Bradley reia rolul emblematicului Pinhead, iar designul reconstruiește fidel estetica macabră din primele pelicule. În același timp, jocul este suficient de prietenos cu nou-veniții încât să nu impună vreo anticameră de înțelegere a lore-ului atunci când începe povestea.

Cutia lui Orfeu

Aidan Lynch este protagonistul de aici, un hedonist care a abandonat facultatea de medicină pentru sex, droguri și acupunctură. După o introducere în care prietena lui, Sunny, rezolvă puzzlebox-ul și e luată pe sus de către Cenobiți, Aidan pornește într-o misiune care duce expresia “I can fix her” pe culmi paroxistice.

Prologul jocului nu pierde vremea cu expozițiune: de îndată ce dispare Sunny, ești plimbat prin coridoarele întortocheate ale Labirintului, înainte să te trezești într-un scaun de tortură din beciul unui cult. În primă fază, trebuie să te strecori și să evadezi, să culegi resurse pentru a-ți confecționa arme artizanale și unelte, ca pe parcurs să deblochezi arme de foc și abilități supranaturale controlate prin intermediul cubului.

Ritmul e mereu alert (adeseori în defavoarea tensiunii), și povestea te poartă prin sânge și sex și consum de droguri cu un apetit pe care nu l-a mai avut un joc video pentru transgresivitate de la începutul anilor 2000. Cultul pe care îl urmărești își face traiul în donjoane, cluburi de noapte S&M și hale industriale, iar nivelurile sunt conectate de tranziții claustrofobe prin spații non-euclidiene, monumente pentru arhitectura durerii pe care o propăvăduiesc Cenobiții.

Premisa simplă îți fixează concentrația pe următorul obiectiv, distras doar momentan de colectibile, resursele împrăștiate prin lume sau mici puzzle-uri. Cultul pe care îl urmărești (the Scarlet Church), venerează Labirintul și torturează sute de oameni căutând să-l acceseze, iar intermezzo-urile mai telurice ale călătoriei tale sunt practic gauntlet event-uri în care măcelărești carnea de tun îmbrăcată în costum de gimp a organizației.

În rest, povestea e un fel de mit al lui Orfeu cu întorsături, înțelegeri mefistofelice și cârlige prin sfârcuri. Se simt influențele clasicilor genului (un negustor și un sistem de inventar asemănător seriei Resident Evil, alternarea fluidă a două lumi a la Silent Hill, gorn-ul din Outlast), și cu adevărat, gameplay-ul e decent deși un pic mai janky decât titlurile de la care își împrumută sistemele.

Puzzle-urile au adeseori un farmec simplist, precum reconfigurarea cubului pentru a imita șabloane sau deducerea unor coduri din mediul înconjurător, dar niciodată nu te vor ține pe loc mai mult de câteva minute. Grosul timpului de joc e alcătuit din lupte, în care îți vei folosi pistolul, revolverul, shotgun-ul sau mitraliera, alături de abilitățile cubului (telekinezie, pirokinezie sau hobby-ul preferat al Cenobiților - lanțurile cu cârligi) pentru a distruge zombie, cultiști și ocazionalii boși.

Labirintul e partea cea mai interesantă a jocului. Uneori printre coloanele de ciment, îl poți zări pe Inginer. Iluminarea, atmosfera apăsătoare și secvențele în care fugi de un monstru care se teleportează au fost, pentru mine, cele mai vii momente. E poate cea mai extinsă și elaborată excursie prin spațiile doar sugerate în filme, iar setpiece-urile au un impact vizual care depășește în calitate celelalte aspecte ale lui Clive Barker’s Hellraiser: Revival.

Estetica grotescului abundă: statui, vitralii, camere ticsite cu detalii și artă erotică. Nu prea există spații de umplutură (ceea ce contribuie din plin la ritmul alert pe care îl pomenisem mai devreme), dar fiecare cameră e tratată cu o migală ușor de sesizat.

Save your breath… for screaming.

Ceea ce s-ar putea să vă dezamăgească (și ceea ce într-un fel explică prețul de 40 de Euro), este durata totală de sub 10 ore și execuția mecanicilor. Stealth-ul e primitiv, ușor de exploatat și la un moment dat iese din scenă cu totul pe măsură ce dobândești instrumentele să mături cu toată lumea pe jos. La fel și gunplay-ul, uneori se simte lent și nu are impactul pe care l-ai aștepta și pe care ar trebui să-l aibă un glonț, chiar și de calibru mic, la impactul cu o țeastă.

Kitul ca întreg e mai mult un amalgam de arme și abilități care oferă diversitate dar nu se mulează pe provocările care îți ies în cale. Întotdeauna mi-au plăcut upgrade-urile cu impact vizual și poți și aici să îți montezi lunete pe revolver, să schimbi patul sau țeava armelor și să primești bonusuri, dar toate astea sunt lucruri pe care le-am mai văzut, în general mai bine executate.

Povestea, mai ales înspre final, îmbrățișează esența francizei și o reprezintă, aș spune, mai bine decât majoritatea filmelor. Nu e nimic revoluționar, mai ales dacă știi deja soarta protagoniștilor din media deja existentă, dar leagă satisfăcător cu fundă întrebările pe care le lansează în introducere și rezolvă pe drum fiecare poveste secundară legată de cult...

Per total, avem mult mai multe lucruri făcute bine decât altfel: setpiece-uri memorabile, o atmosferă intensă și un subiect pe care puține studiouri l-ar aborda cu așa curaj în 2026. În rest, Hellraiser: Revival încearcă să fie dens și divers, cu costul unei ocazionale stângăcii în execuție, dar în mod cert merită parcurs cel puțin o dată.

Mulțumim dezvoltatorului pentru codul de recenzie și pentru oportunitatea de a juca Clive Barker’s Hellraiser: Revival.

▶ Pornește video (YouTube)Deschide pe YouTube

Clive Barker’s Hellraiser: Revival este o scrisoare de dragoste viscerală și curajoasă adresată fanilor horror-ului optzecist, care excelează la capitolul atmosferă și design artistic, dar se împiedică în propria stângăcie când vine vorba de mecanicile de shooting și stealth. Un titlu obligatoriu pentru fanii Pinhead, dar care merită așteptat la o reducere dacă sperai la un gameplay rafinat.

Disponibil pe: PlayStation 5, Xbox Series X/S, PC, Nintendo Switch 2
Jucat pe: PC
Lansare: 8 octombrie 2026
Developer: Saber Interactive
Publisher: Saber Interactive