Este oare nostalgie?

Apărut în GRIND Ediția Definitivă, paginile 66–71.

În copilăria mea de la început de mileniu, pe când rulam Wolfenstein 3D și The Cycles: International Grand Prix Racing pe un respectabil Pentium I tactat la 66 Mhz, aveam tendința de a citi toate revistele despre jocuri pe care puneam mâna. Prin comparație cu noile lansări prezentate în interiorul paginilor colorate, eram mereu cu vreo 10 ani în urmă: atunci când mă informam despre noile procesoare AMD pe 64 de biți și de noua generație de plăci video GeForce 4 Ti, eu încă priveam 10 minute la ecranul de pornire al Windows 95… așteptând cu nerăbdare ca muzica ambientală a lui Brian Eno să îmi spună că pot să încerc din nou să finalizez aventura prințului din Persia. Iar atunci când Warcraft 3: The Reign of Chaos primea laude unanime din partea redactorilor de specialitate, eu mă bucuram de aventura spațială din The Lost Vikings – imaginându-mi că sunt un istoric al jocurilor care explorează începuturile Blizzard Entertainment (cunoscut încă sub numele de Silicon & Synapse).

Aproape 20 de ani mai târziu, situația a luat o întorsătură neașteptată: deși dispun de tehnica necesară rulării celor mai recente jocuri, deseori mă găsesc în situația de a parcurge titluri din perioada 1985-2010.

În loc să îmi afișez entuziasmul față de noutățile din industrie, îmi selectez cu atenție sferele de interes și mă întreb printre care alte capodopere de pe listă aș putea găsi loc și pentru seria Horizon sau pentru Cyberpunk 2077.

La suprafață, cineva m-ar putea caracteriza drept nostalgic. Probabil ar spune că mă complac într-o zonă de relativ confort din care pot respinge cu vehemență tot ceea ce iese din tiparul cunoscut. Dar oare jocurile au mai ieșit din tipare în ultimul deceniu?

Unde este inovația?

Mai există inovație într-o eră când singura justificare pentru a lansa o nouă generație de console este reflexia luminii pe suprafețe (ray tracing), schematica de control a devenit standardizată pe toate platformele, iar versiunea remasterizată pentru Uncharted 4 este atât de asemănătoare cu originalul încât trebuie să te oprești și să privești cu lupa fiecare bucată de vegetație pentru a vedea îmbunătățiri?

Acum că fenomenul “remake” este atât de popular în întreaga industrie, însă rareori produsul contemporan se ridică la nivelul originalului, a mai rămas ceva nou de descoperit? Atunci când aproape toate jocurile prezentate de Microsoft în Xbox Showcase fac parte dintr-un gen bine definit și ar putea fi clasificate drept clone pentru altceva care există deja (Metroidvania, battle royale în stil Fortnite, No Man’s Sky), unde găsim originalitatea?

Răspunsul cel mai evident ne îndreaptă privirile către scena indie. Aici programatorii și artiștii își lasă imaginația să zburde în timp ce produc jocuri care reprezintă mai degrabă ambiții personale decât planuri de promovare și vânzare către mase. În lumea indie, limitările de buget conduc spre decizii creative care compensează lipsurile. Tot aici, persoanele implicate în proiect sunt mult mai interesate de a produce un titlu de calitate și deseori aleg să își sacrifice viața privată pentru a proiecta un suflu din propria existență asupra picturii interactive care se dezvăluie treptat pe o pânză digitală. Iar eșecul comercial este privit ca un risc asumat încă de la început, pentru că izbutirea unei producții independente într-o industrie de miliarde de dolari este însăși lebăda neagră din peisaj.

Totuși mai există un răspuns pentru problema originalității: ținând cont că multe dintre cele mai bune jocuri au fost deja produse și inovația tinde mai degrabă către îmbunătățiri grafice, de cele mai multe ori este util să privim înapoi în timp pentru a descoperi ceva uitat de timp sau prea puțin apreciat în vremea când a apărut pentru prima dată. Știu că Metacritic nu reprezintă un etalon de obiectivitate absolută, dar mi se pare cel puțin interesant faptul că top 10-ul include doar 3 jocuri lansate după anul 2010: Super Mario Galaxy 2, Red Dead Redemption 2 și GTA 5. Lista este plină de curiozități care te fac să te întrebi oare ce știau programatorii la începutul anilor 2000 și au uitat între timp: cum de Baldur’s Gate II este clasat mai sus decât Skyrim? De ce Half Life 2 și Halo 1 au scoruri mai bune decât Call of Duty: Modern Warfare 2? Cum de Tony Hawk’s Pro Skater 2 este cel mai bine cotat joc sportiv și se află pe locul secund în clasamentul general?

În primul rând, vorbim despre jocuri ce își respectă rolul de a fi distractive. Din lipsa mijloacelor de a reproduce realismul, și-au asumat libertăți care le permit să sfideze anumite standarde și convenții de astăzi.

În al doilea rând, vorbim despre jocuri complete și bogate în conținut suplimentar. Înainte ca Xbox Live și Steam să permită actualizarea din mers a lansărilor defectuoase, studiourile trebuiau să ofere o calitate cât mai bună a variantelor finale pentru a putea vinde (în special pe console, unde lansarea de patch-uri era mult mai dificilă și ar fi necesitat înlocuirea discului original). Înainte ca aceleași platforme de distribuție digitală a jocurilor să ofere posibilitatea de a cumpăra lootbox-uri, monede virtuale și season pass-uri, fiecare titlu se bucura de o ofertă mai bogată de conținut suplimentar pe care cei pasionați îl puteau debloca. Pentru studiourile de astăzi, fiecare element suplimentar (care înainte ar fi reprezentat o parolă, o cameră ascunsă sau o recompensă pentru anumite realizări) semnalează potențial serios de monetizare.

Ajungem astfel la al treilea argument pentru care jocurile de dinainte de 2010 sunt mai bune: grind-ul este sfânt. Moneda de schimb pe care jucătorul o oferă în schimbul obiectelor, a punctelor de experiență și a conținutului deblocabil este timpul. Cu cât investești mai mult timp în joc, cu atât devii mai bun. Cu cât devii mai bun, cu atât descoperi mai multe secrete și devii mai capabil să înfrunți provocări suplimentare. Iar producătorii de jocuri erau perfect conștienți de aceste detalii și aveau grijă să ofere mici bonusuri pentru cei pasionați. Un final alternativ la nivelul cel mai înalt de dificultate? Posibilitatea de a juca din perspectiva unui alt personaj? Ținute vestimentare suplimentare pentru anumite personaje? Linii de dialog care schimbă puțin cursul evenimentelor? Elemente narative importante ascunse într-o cameră care poate fi deblocată doar în anumite condiții? Arme care permit parcurgerea mai rapidă a nivelurilor? Toate acestea au fost transformate astăzi în elemente care pot fi cumpărate prin intermediul unui cont bancar, fără a investi nici măcar o oră în universul jocului.

Să luăm un alt exemplu demn de grind: pentru a descoperi 100% din conți-

Sunt jocurile o artă?

Jocurile sunt o formă de artă care, după un anumit punct, nu își mai arată vârsta. Nu este ca și cum fiecare generație de console marchează echivalentul tranziției de la picturi rupestre la Capela Sixtină. Evoluția graficii și a mecanicilor de joc ne-au adus la un anumit vârf de unde putem aprecia mai ușor ceea ce a apărut înainte. La fel cum putem asculta un album rock lansat de Led Zeppelin, Soundgarden și Muse fără a simți nevoia de a plasa conținutul în perioade istorice distincte, ne putem bucura și de Grim Fandango sau Deus Ex fără a simți nevoia să ne raportăm la Syberia: The World Before sau Cyberpunk 2077. Un album rock bun este un album rock bun indiferent de anul lansării, de tehnica folosită în studiourile de înregistrări și de contextul în care au fost scrise versurile. În aceeași măsură, un RPG bun nu are vârstă și strălucește prin propriile calități fără a ne mai face să ne gândim la lipsuri.

Este oare vorba de nostalgie atunci când alegem să jucăm un titlu din generațiile anterioare? Doar dacă jocurile actuale se ridică la același nivel calitativ sau îl depășesc. Dar cum nu este cazul în nutul din Diablo II: Lord of Destruction, un jucător are nevoie de aproape 200 de ore. Vorbim despre milioane de click-uri, zeci de tentative nereușite de a cuceri temnițe tenebroase și multe alte ore petrecute în încercarea de a descoperi cele mai bune combinații de artefacte. Prin comparație, nou-lansatul Diablo Immortal le permite jucătorilor să obțină cele mai puternice obiecte fără a depune vreun efort, prin intermediul unei investiții de “doar” cele mai multe situații, răspunsul este un “nu” vehement. Câteva dintre cele mai bune jocuri au fost deja lansate și merită toată atenția noastră. Dacă studiourile vor să concureze, atunci vor trebui să ofere o calitate net superioară. Altfel, nu au decât să se complacă în microtranzacții în timp câteva zeci de mii de dolari. Probabil că vestea legată de Immortal vă amuză și vă îndeamnă să credeți că jucătorii vor avea bun simț printr-o mobilizare de a refuza să umfle buzunarele Activision-Blizzard. Dar vă înșelați amarnic: Diablo Immortal a produs încasări de 24 de milioane de dolari doar în primele 2 săptămâni ulterioare lansării și cel mai probabil va continua să reprezinte un succes enorm. ce noi descoperim minunățiile pe care le-am trecut cu vederea în trecut.

VLAD COSTEA

Rivalitatea reizbucneȘte.......................

Donkey Kong a furat toate jucăriile Mini-Mario din fabrică, iar misiunea de a le recupera îi revine lui Mario! Aleargă, sari și fă salturi înapoi pentru a le recupera în peste 130 de niveluri, în această abordare de tip puzzle a acțiunii clasice de platformă. Rivalitatea care s-a aprins inițial pe sistemul Game Boy™ Advance revine acum pe sistemul Nintendo Switch™, cu posibilitatea de joc în co-op, lumi complet noi, muzică și grafică actualizate, precum și alte modalități noi de joc.

JNGRNDMD10 Utilizează codul din stânga și ai 10% reducere! Promoția este valabilă până pe 16.02.2024 EXPLOREAZĂ LUMI NOI.......................

Pe lângă lumi familiare precum Mario Toy Company, Donkey Kong Jungle și Mystic Forest, poți explora două locații tematice noi pline de obstacole și provocări noi.

MERRY MINI-LAND

Distrează-te la maxim în acest mini-parc de distracții.

PRECOMANDĂ SLIPPERY SUMMIT

Menține-ți calmul în timp ce rezolvi puzzle-urile prin această minunată țară a iernii. Dată de lansare