Final Fantasy X

Vlad Costea · · 29 min de citit
Final Fantasy X

Apărut în GRIND Ediția Definitivă, paginile 36–47.

JUCAT PE NINTENDO SWITCH · LANSARE 19 IULIE 2001 · PUB SQUARE · DEV SQUARE, VIRTUOS

În anul care ar fi trebuit să marcheze prima odisee spațială, în loc să purtăm lupte împotriva unor inteligențe artificiale utilitariste precum HAL 9000, ni s-a oferit ocazia să explorăm lumi nemaivăzute și nemaiîntâlnite pe ecranele noastre cu tub și radiații. Iar anul 2001 a fost absolut spectaculos din punct de vedere al lansărilor: Microsoft, debutantul din lumea consolelor, ne-a oferit Halo: Combat Evolved; Rockstar Games ne-a prezentat universul Grand Theft Auto atunci când i se oferă cea de-a treia dimensiune și libertatea de a explora un Liberty City imens; Electronic Arts ne permitea joaca de-a Dumnezeu în Black & White; Sega și-a dat ultimul suflu pe piața consolelor, lansând trei dintre cele mai bune jocuri sportive ale anului (Virtua Tennis 2, NFL 2K2 și NBA 2K2), precum și capodopera Shenmue 2 (care ar fi putut lejer să rivalizeze cu GTA 3 dacă ar fi fost lansat pe toate platformele); Nintendo abandonează dischetele pentru a îmbrățișa sistemele cu disc prin Gamecube și ne oferă Super Smash Bros Melee, considerat până astăzi drept etalon de calitate pentru întreaga serie; Activision încă nu descoperise microtranzacțiile și nu avusese ocazia de a ruina Blizzard, așa că ne invita să jucăm Return to Castle Wolfenstein și Tony Hawk’s Pro Skater 2 și 3; și în același an magic luau naștere seriile Max Payne (Remedy Entertainment), Pro Evolution Soccer (Konami), Pikmin (Nintendo) și Devil May Cry (Capcom).

Așa se explică de ce Final Fantasy X, al zecelea joc din seria principală începută de Square în anul 1987, poate trece neobservat și poate fi uitat de către cei care realizează clasamente și scriu cărți de istorie. Însă cei care au avut răbdarea de a parcurge cele 60 de ore de gameplay pentru a vedea finalul poveștii sigur vor avea altă părere. Iar în materie de grafică și îmbătrânire în raport cu tendințele evoluate ale industriei, decarul Final Fantasy își zdrobește cu brio contemporanii. Chiar și atunci când vine vorba de poveste, aventura prin ținutul Spira este cu mult peste ciorba de filme cu gangsteri din GTA 3, lupta interplanetară din Halo și tragedia răzbunătoare din Max Payne. Avem de a face cu personaje aflate într-o continuă evoluție, care dezvăluie raportul perfect de sinceritate și mister pentru a ne ține lipiți de ecrane și pentru a ne face să îndurăm bătălii care uneori devin repetitive.

M-am chinuit mult timp să definesc Final Fantasy X. După 20 de ore de joc, eram gata să vorbesc despre o călătorie inițiatică liniară, pe parcursul căreia personajele își descoperă abilitățile și se pregătesc pentru a înfrunta un rău universal care există de peste o mie de ani și reapare ciclic pentru a-i pedepsi pe oameni pentru păcatele lor. După 40 de ore de joc, încercam să mă împac cu întorsăturile de situație apărute pe parcurs și mă pregăteam psihologic pentru un final tragic. Iar după 70 de ore de joc, am făcut tot posibilul să mă abțin din a vărsa câteva lacrimi – finalul este definiția perfectă a expresiei “dulce-amărui” și reușește să ofere doze congruente de tragedie și speranță. Și da, toți suntem duri și impenetrabili din punct de vedere emoțional până când suntem loviți de notele înalte din piesa “To Zanarkand” din coloana sonoră a jocului.

Nu vă voi oferi prea multe detalii despre poveste pentru că scopul acestui articol este să vă conving să o parcurgeți – și vă recomand să faceți asta chiar dacă presupune să jucați o oră pe zi timp de două luni. Însă mesajul este unul tineresc și libertin. Ne îndeamnă să reflectăm asupra moștenirilor care ne sunt lăsate pentru a realiza dacă suntem într-adevăr stăpânii propriei sorți sau dacă facem parte dintr-un ciclu nesfârșit pe care îl perpetuăm inconștient prin fiecare acțiune. Ne arată cum câteva personaje pure în intenții și juste în fapte pot să schimbe cu adevărat lumea și cum sacrificiul nu este o obligație, ci o alegere a celor dispuși să își înfrunte destinul.

Final Fantasy X m-a făcut să tânjesc după epoca apusă a poveștilor în care personajele principale au trăsături de caracter exemplare și se disting foarte ușor față de antagoniști. Pentru că aventura pe care am săvârșit-o alături de Tidus, Yuna, Wakka, Lulu, Kimahri, Auron și Rikku m-a ajutat să redescopăr inocența și onoarea. Măcar pe ecranul consolei Nintendo Switch am avut ocazia de a observa relații de prietenie adevărată, o poveste de iubire pură și desăvârșită care nu pășește niciun moment pe tărâmul siropoșeniilor, dar și intenții care sunt mai bune în practică decât atunci când sunt descrise în cuvinte.

Pe scurt, am simțit că Final Fantasy X îndeplinește rolul fundamental al artei: acela de a mă ajuta să reflectez asupra propriei existențe și de a mă face să îmi doresc să fiu un om mai bun. Încă mă trec fiori pe șina spinării atunci când mă gândesc la câteva dintre momentele pe care le-am trăit alături de personaje și, în momentul scrierii articolului, încă mă simt marcat de final. Pentru că nu vorbim despre o situație ideală, în care binele triumfă nevătămat asupra răului și toată lumea sărbătorește. Personajele aleg să îndeplinească pelerinajul de salvare a lumii într-un mod definitiv și ireversibil, care se abate de la practicile tradiționale – dar sacrificiul realizat ajunge să lase urme de regrete și nostalgie. Este un sentiment ciudat să știi că ai salvat lumea, dar tu nu vei mai fi vreodată la fel – iar aventura celor de la Square se face vinovată de câteva valuri de emoții prin care nu îmi amintesc să fi trecut într-un alt joc. În fond, Final Fantasy X este o operă de artă și își îndeplinește cu brio rolul de a ne umaniza.

Spre Zanarkand alături de Tidus și gașca lui

Fără a oferi prea multe detalii despre întorsăturile de situație care apar pe parcurs, vă voi spune câte ceva despre lumea jocului și despre cele 7 personaje care sunt pe cale să o schimbe. Poate că numărul pare prea mare – însă fiecare membru al echipei are un rol important în poveste și contribuie cu un set de caracteristici suficient de bine definite pentru a-și dovedi utilitatea în anumite momente. Cu siguranță veți ajunge pe parcurs să aveți câteva personaje favorite pentru anumite tipuri de bătălii. Dar în secvențele cinematice, fiecare dintre cei 7 contribuie la desfășurarea poveștii într-un mod unic și nu lasă impresia că ar fi în plus.

Aventura începe alături de Tidus – un jucător de blitzball (o combinație de polo și fotbal care se desfășoară în totalitate în apă) care se întâmplă să fie vedeta echipei Zanarkand Abes. El este și fiul lui Jecht, o adevărată legendă în lumea acestui sport, care a dispărut fără urmă atunci când Tidus încă era copil și l-a lăsat să crească singur alături de mama sa. Povestea neaoșă a tatălui care a ieșit pe ușă murmurând ceva despre cumpărat țigări și a lăsat în urmă un vlăjgan plin de conflicte interioare.

Însă orașul futurist (și destul de cyberpunk) Zanarkand este lovit de un tsunami devastator. Iar Auron, un prieten al tatălui lui Tidus, își face apariția spontan pentru a-l salva pe tânărul blitzbalist: îi oferă o sabie de la tatăl său și îl ajută să supraviețuiască dezastrului. Din acest punct, putem realiza o paralelă între Auron și Obi Wan Kenobi – chiar dacă destinele lor sfârșesc diferit.

În ciuda acestui ajutor care marchează puntea de legătură dintre adolescență și bărbăție, Tidus tot este absorbit de tsunami, căzând într-un portal care îl trimite cu 1000 de ani în viitor. Un mileniu mai târziu, lumea este mult înapoiată din punct de vedere tehnologic și tradiționalistă în moduri bizare. Mașinăriile sunt interzise de către religia predominantă a întregului ținut (denumită Yevon), iar sportul blitzball este singura conexiune culturală dintre un trecut glorios plin de progrese tehnologice și un viitor de care ar râde până și strămoșii daco-romani. Dar este în regulă, Auron va apărea și el mai târziu pentru a-și îndeplini rolul de mentor și pentru a adăuga un strat de confuzie asupra întregii călătorii în timp.

Aici consider că trebuie să delimitez o paralelă interesantă pentru serie: dacă în Final Fantasy VI lumea evoluase tehnologic până în punctul unde magia se afla pe cale de dispariție, în X avem exact reversul medaliei – tot ceea ce nu este magie sau nu este făcut de către mâna omului ajunge să fie clasificat drept erezie.

În lumea din Final Fantasy X, există și un antagonist de proporții: numele lui este Sin și este un monstru marin gigantic inspirat din poveștile lui Moby Dick și Cthulhu. La fiecare 10 ani, Sin apare din nou pentru a decima populațiile insulare prin tsunamiuri devastatoare. Astfel, civilizațiile nu pot niciodată să se dezvolte prea tare pentru că trebuie să reconstruiască aproape totul de la zero. În această situație de criză perpetuă, religia Yevon este cea care a oferit o explicație plauzibilă pentru majoritatea locuitorilor tărâmului: Sin este o pedeapsă divină pentru păcatul suprem de a crea și folosi tehnologie (denumită generic “machina” pe parcursul poveștii). Pentru a readuce o stare de “calm” temporar, un tânăr pios este ales pentru a se sacrifica în urma unui pelerinaj sinuos pe la toate templele din ținut. El își va aduna puterile, se va înconjura de prieteni de nădejde și îl va înfrânge pe Sin… fără posibilitatea de a se mai întoarce. În urma acestui act nobil, monstrul marin va dispărea pentru încă un deceniu.

Dar de ce continuă să apară Sin? Ei bine, explicația oficială a bisericii este că totul se întâmplă din cauza civilizației Al Bhed: niște eretici hiper-tehnologizați care vorbesc propria limbă, s-au izolat în deșert departe de ochii critici ai clericilor și își permit luxul de a folosi nave aeriene și alte invenții cu aspect industrial-steampunk. Adevărul este mult mai pervers și cutremurător, însă nu vreau să vă stric plăcerea de a-l descoperi.

Știu că totul sună complicat la început: avem multe nume, o multitudine de concepte și termeni care ne pot copleși. Dar jocul ne permite să descoperim universul ținutului Spira prin intermediul personajului Tidus, care în cea mai bună parte a timpului știe la fel de multe ca și noi (abia spre final decide să ne surprindă cu o autonomie proaspăt-dobândită). Tânărul blondin se va arăta de multe ori la fel de confuz ca și jucătorul care-l controlează, folosind mereu scuza că a intrat în contact cu Sin și se află în plin proces de redobândire a memoriei și amintirilor.

După ce este teleportat în viitor, Tidus este întâi răpit de către o armată de mercenari Al Bhed: da, ACEA civilizație care vorbește propria păsărească și se încăpățânează să sfideze învățăturile religiei Yevon pentru a utiliza în continuare nave, arme de foc și alte mașinării utilitare. Astfel, dialogurile din primele câteva minute de joc nu vor putea fi înțelese – însă pe parcursul aventurii pot fi găsite fragmente de dicționar care ajută la descifrarea limbii Al Bhed. Astfel, dacă povestea este parcursă a doua oară, pot fi încărcate învățăturile din prima aventură pentru a putea savura în deplină înțelegere și cunoștință de cauză fiecare replică.

Poate că ideea de a introduce o limbă străină care poate fi învățată pe parcurs arată ca un truc ieftin de a ne motiva să retrăim momentele acțiunii – însă, pe de o parte, detaliile dezvăluite de cunoașterea limbii nu sunt esențiale pentru înțelegerea poveștii principale ci sunt mai degrabă trofee pentru împătimiți; iar pe de altă parte, sunt impresionat de magnitudinea jocului și de eforturile pe care Square le-au depus în 2001 pentru a inventa o nouă limbă doar pentru a adăuga mai mult conținut. Acest gen de atenție la detalii pare să lipsească în lansările mai recente, care preferă să vândă separat anumite bonusuri pentru a mai încasa bani din microtranzacții. Însă vorbim despre era PlayStation 2, când accesul la internet și joaca online de pe consolă erau încă fenomene de nișă, iar studiourile depuneau toate eforturile necesare pentru a oferi un joc bine cizelat, complet și plin de secrete care pot fi descoperite. În fond, trebuiau să justifice prețul prin numărul de ore de divertisment – pentru că părinții de atunci erau mai puțin dispuși să le cumpere odraslelor jocuri noi în fiecare lună. Îmi voi încheia aici comentariul și mă voi întoarce la poveste și personaje.

După ce este capturat de Al Bhed și nu poate înțelege o boabă din limba lor, Tidus este absorbit din nou de tsunamiul lui Sin. Iar de această dată se trezește pe malul insulei tropicale Besaid. Aici vedem prima dată geografia jocului și realizăm că peisajele sunt și vor continua să fie inspirate din relieful și clima insulelor din Asia de sud-est: o premieră în seria Final Fantasy, care de obicei tinde să fie mai degrabă futuristă sau medievală… dar oricum inspirată din arhitectura și arta vestică. Tot aici îl cunoaștem pe Wakka, un băștinaș dintr-o bucată care este un mare împătimit al sportului blitzball (singura rămășiță culturală din lumea lui Tidus) și este zelos până la Zanarkand și înapoi atunci când vine vorba de învățăturile bisericii Yevon. Cumva, într-un mod bizar, Wakka ne reamintește de Bender din Futurama și Marcus Fenix din Gears of War… pentru că, în această adaptare în limba engleză, vocea personajului este interpretată de același actor – John DiMaggio.

Tot pe insula Besaid, Tidus ajunge să le cunoască pe celelalte personaje alături de care va pleca într-o călătorie inițiatică în calitate de gardian. V-am spus deja despre Auron și Wakka. Ei bine, lor li se mai alătură Lulu (o vrăjitoare introvertită și uneori răutăcioasă care a mai participat într-un pelerinaj asemănător care a eșuat), Yuna (o adolescentă de vreo 17 ani care este fiica ultimului erou care l-a înfrânt pe Sin; ea reușește să avanseze în rangurile Yevon pentru a pleca în această misiune de salvare a lumii) și Kimahri Ronso (o bestie bipedă încornorată, care a devenit protectorul Yunei de când ea a rămas orfană de tată).

Fiecare dintre aceste personaje are motivații diferite de a pleca în pelerinaj alături de Yuna, având drept misiune uciderea (cel puțin temporară) a lui Sin. Iar aceste motivații sunt mai degrabă personale: Kimahri își îndeplinește același rol din ultimii 10 ani, apărând-o pe Yuna; Wakka și Lulu vor să răzbune moartea lui Chappu (frate mai mic pentru cel dintâi și o iubire pierdută pentru cea din urmă); Auron are ocazia de a repeta experiența pelerinajului, având intenția de a evita greșelile și compromisurile pe care le-a făcut cu 10 ani în urmă, când tatăl Yunei l-a învins pe Sin în condiții nemulțumitoare; Yuna își împlinește destinul, iar Tidus speră că această călătorie îl va ajuta să descopere calea de întoarcere spre Zanarkandul natal. Un fel de Vrăjitorul din Oz, unde Dorothy este un jucător atletic de blitzball, personajele sunt mai degrabă motivate de idealism decât de interese personale, iar vrăjitorul de la capătul potecii aurii trebuie ucis.

Așa începe o călătorie inițiatică liniară, care îi poartă pe eroi pe tărâmuri insulare paradisiace. Totul pare predefinit și predestinat, până în momentul când idealismul și dorința de a-l înfrânge definitiv pe Sin ajung să substituie complet supunerea față de cutumele Yevon. Iar la fel ca în toate cele nouă episoade canonice din filmele Star Wars, motivul căutării tatălui și împăcarea cu o realitate neașteptată reprezintă elemente cheie ale poveștii. În cele din urmă, fiecare erou își găsește adevărata menire și descoperă ceva nou despre propriul loc în lumea din Spira.

Pe la jumătatea jocului, un ultim personaj se alătură echipei: Rikku, o adolescentă vivace și tranșant de sinceră, care de multe ori oferă momente de amuzament copilăresc (în sensul cel mai bun) pentru a ne ajuta să ne detașăm de scenele cele mai tensionate și încărcate din punct de vedere emoțional. Prin atitudinea pe care o are, remarcile pe care le face și abilitățile pe care le oferă în anumite bătălii, este imposibil să nu o îndrăgești. În mai puțin de jumătate de oră de la întregirea echipei, am trecut de la o atitudine de tip “ce mai fac și cu asta?!” la o constatare care mă făcea să spun “în sfârșit am o echipă completă și dialogurile au devenit mai interesante”.

Trebuie să precizez și faptul că, deși cei 7 protagoniști sunt total inocenți și puri în intenții, păstrează anumite secrete pe care le dezvăluie pe parcurs. Fiecare personaj are o suferință ascunsă pe care o împărtășește doar în anumite momente cheie. Portretul fiecăruia dintre cei 7 se conturează progresiv și într-o manieră captivantă – nu mi s-a întâmplat niciodată să mă simt dezinteresat de povești și evenimente.

Mai mult de atât, există diverse momente când echipa îți este împărțită sau anumiți membri dispar temporar (fiind răpiți sau închiși). Abia atunci începi să realizezi cât de important este fiecare și cum lipsa unor anumite abilități (precum vindecarea, furtul de obiecte de la inamici, sau spargerea armurilor) te împinge să îți schimbi radical abordarea asupra bătăliilor. Tot în acele momente am realizat cât de bine este echilibrat Final Fantasy X și cum te face să conștientizezi că ai nevoie de puterile tuturor celor 7 membri ai echipei pentru a putea salva lumea de Sin. Iar momentele de redescoperire și de revenire la “normal” au fost de fiecare dată magice… atât cât au durat.

JRPGameplay, JRPGrinding

Am menționat cumva faptul că Final Fantasy X este un JRPG? Pentru că m-am concentrat atât de tare pe context, poveste și personaje încât am neglijat elementul cel mai important: joaca în sine și bătăliile. Dacă ați jucat vreodată un titlu din acest gen, atunci știți deja despre luptele care se produc aleatoriu în timp ce navighezi lumea înconjurătoare. Însă Final Fantasy X este mai bine “regizat”, astfel încât experiența devine previzibilă într-un sens bun care ajută la desfășurarea evenimentelor și progresia poveștii. Majoritatea bătăliilor inițiale sunt făcute special pentru a te împinge să înveți să-ți folosești toate abilitățile, iar multe dintre elementele implicate în punerea în scenă a acestor bătălii sunt grandioase și teatrale.

Vorbim despre primul joc Final Fantasy lansat pe PlayStation 2. Iar japonezii de la Square s-au întrecut pe ei înșiși, oferind o experiență spectaculoasă din punct de vedere vizual și suficient de amplă pentru a-i satisface pe cei care sunt dispuși să investească peste 200 de ore într-un joc. Secvențele cinematice te vor face să te întrebi “Cum a putut un astfel de joc să fie lansat în 2001?!”, iar unele animații și efecte din timpul bătăliilor m-au făcut să-mi doresc să fi avut așa ceva în copilăria mea îndepărtată când PlayStation 2 era doar în paginile colorate ale revistelor și pe panourile publicitare din meciurile UEFA Champions League.

Gameplay-ul se aseamănă cu un joc de șah: la începerea fiecărei bătălii, combatanții au dreptul de a face un număr predefinit de manevre (atacuri sau magii) înainte ca adversarul să răspundă. În partea dreaptă a ecranului avem o listă care ne indică personajul care urmează să atace în tura următoare. Iar în funcție de succesiune, trebuie să stabilim prioritățile pentru a ieși cât mai puțin șifonați din confruntări.

Ordinea atacurilor poate fi schimbată prin magii speciale: Haste crește numărul de atacuri care pot fi lansate în același interval de timp (efectiv dublează turele), iar vrăjile care blochează anumite abilități (Darkness, Poison) pot să facă următoarea mutare a adversarului complet inofensivă pentru a mai cumpăra timp de atac pentru tine.

Bătăliile din Final Fantasy X îți oferă timp de gândire. Spre deosebire de titlurile anterioare din serie, nu există răsplată pentru manevre executate rapid (cu excepția abilităților de tip “Overdrive”, care generează un fel de mini-jocuri proprii pentru a determina puterea de atac). În termeni de specialitate, acțiunea este turn-based – exact la fel ca în seria Heroes of Might and Magic.

Mai mult de atât, X te lasă să schimbi personajele din echipa ta de 3 în timpul bătăliei. Astfel, în funcție de atacul pe care îl primești, îți poți ajusta strategia din mers pentru a maximiza eficiența și pentru a minimaliza daunele. Poți să alegi să îți dezvolți războinicii cu atacuri fizice (Tidus, Auron, Kimahri), te poți baza pe magie (Yuna pentru magie albă, Lulu pentru magie neagră), poți să apelezi la șiretlicuri din partea lui Rikku (care poate combina diverse ingrediente pentru a realiza bombe devastatoare sau îi poate deposeda pe inamici de poțiuni sau obiecte pe care le folosesc în bătălie) sau poți recurge la atacuri de la distanță prin Wakka (care aruncă mingi de blitzball, dar în realitate se comportă mai degrabă ca un arcaș).

Esențialul aici este că poți aborda fiecare luptă în mai multe moduri, combinând abilitățile personajelor pe care le ai pentru a obține rezultatul cel mai bun. La început totul pare haotic și cel mai probabil vei încerca toate magiile din meniu – dar și jocul este mai indulgent și oferă suficient spațiu pentru învățare. Spre final, orice imprudență poate fi taxată printr-un atac fatal care duce la afișarea pe ecran a mesajului “Game Over”, urmat de o reîntoarcere la meniul principal și o reîncărcare a salvării. Sunt convins că procesul este o moștenire a perioadei când fiecare secvență de joc era citită de pe disc și astfel de limitări apăreau din motive tehnice. Dar pedeapsa de a te întoarce la meniu și de a descoperi când ai salvat de fapt ultima dată înainte de bătălia fatală te va împinge să înveți și vei simți pe propria piele consecințele neglijenței.

Creșterea în dificultate se desfășoară într-un ritm firesc, iar pentru fiecare abilitate dobândită și fiecare aeon (un fel de Pokemon supradimensionat pe care Yuna trebuie să îl colecteze pentru a se pregăti pentru confruntarea finală cu Sin) apar noi provocări. Ceea ce este de remarcat la X este creșterea în nivel prin deblocarea de puncte ce pot fi folosite într-un sistem cu arbori și sfere de abilități. Cu alte cuvinte, Final Fantasy X nu decide în locul jucătorului cum ar trebui să se dezvolte personajul ci permite libertatea de a urma oricare cale.

Dacă vrei, poți să o transformi pe Yuna într-o războinică și pe Kimahri într-un magician desăvârșit. Sau poți să îl faci pe Auron mai vânjos cu bagheta magică decât cu sabia lui supradimensionată. Poți chiar să te distrezi urmând aceeași cale cu toate personajele, astfel încât ele să fie aproape egale în abilități, puncte de viață și mana. Însă astfel de eforturi nu prea își au rostul, iar o echipă echilibrată trebuie să aibă câte ceva din toate. Ideal ar fi să te concentrezi pe caracteristicile unice ale fiecărui personaj, astfel încât să nu apară prea multe puncte de intersecție – astfel, fiecare dintre cei 7 războinici își va găsi utilitatea în anumite situații. Dar dacă vrei să te distrezi a doua sau a treia oară când parcurgi jocul, se pot efectua și astfel de experimente care fac din ether bici.

La fel ca oricare JRPG care se respectă, Final Fantasy X oferă și posibilitatea de a face GRIND – adică uciderea de monștri într-un mod succesiv, cu scopul de a obține anumite obiecte sau pentru a acumula mai multe puncte de experiență. Practica este chiar încurajată într-o zonă a jocului denumită “Arena”, pentru care trebuie să capturezi câte 10 specimene din fiecare monstru pe care îl ucizi pe tărâmul Spira. Vei primi la schimb diverse obiecte și chiar posibilitatea de a înfrunta bestii mult mai puternice decât vei găsi în povestea principală.

Există și așa-numitele “celestial weapons”, arme care deblochează abilități speciale pentru fiecare personaj. Iar dacă ai curiozitatea, vei întâlni chiar aeoni secundari disproporționat de puternici, pe care Yuna îi poate folosi pentru a transforma lupta finală cu Sin într-un picnic de duminică după-amiaza cu mititei pe grătar și heavy metal industrial în boomboxul de pe umăr.

Și pentru că tot am pomenit bătălia finală cu Sin, trebuie să descriu puțin grandoarea acestui eveniment. Odată ce ajungi până acolo, bestia care ți se înfățișează, atacurile pe care le lansează asupra ta și atmosfera de care ești înconjurat chiar te fac să te simți că destinul întregii lumi se află în mâinile tale și trebuie să alegi cu grijă mutările pentru a-ți maximiza șansele de a birui.

Indiferent cât de puternic ajungi să fii și cât de repede îl învingi pe Sin, bătăliile finale durează minimum 30 de minute. Vei simți astfel că ai depus un efort remarcabil și memorabil indiferent de cantitatea de GRIND pe care ai făcut-o înainte. Aici voi oferi și un mic indiciu: lupta cu bestia care îi pedepsește în fiecare deceniu pe oameni pentru propriile păcate nu reprezintă elementul final din joc. În urma unor întorsături de situație, misiunea lui Tidus și a Yunei capătă proporții cosmice și planetare – pentru a se asigura că pelerinajul lor este cu adevărat final și monstrul Sin nu va mai apărea pentru a-i ucide pe oamenii din Spira, efortul depus în bătălie va fi mai mare decât al oricărui alt războinic pelerin care a îndeplinit misiunea în ultimele 100 de decenii.

Cinematografie și Muzică

În anul 2001, grafica 3D se afla încă la începuturi și multe dintre convențiile de astăzi nu erau încă stabilite. Iar din acest punct de vedere, Final Fantasy X este în totalitate un produs al timpurilor sale: atunci când te deplasezi cu personajul, camera este fixă și ajustează singură unghiul în funcție de poziționare.

Poate că pentru unii această alegere stilistică poate reprezenta un rudiment. Însă eu am admirat felul cum programatorii de la Square au folosit o abordare cinematică pentru fiecare scenă. Cu alte cuvinte, în loc să-mi permită să țin mereu camera în spatele personajului pentru a avea perspectiva unui partener care îl urmărește peste tot, jocul stabilește singur felul cum este expusă scena – în funcție de zonă, peisaj sau încăpere.

Este exact la fel ca în aventurile point and click de tip Monkey Island, Syberia și Sam & Max, dar cu o grafică impresionantă pentru anul 2001 și o prezentare spectaculoasă în fiecare moment. Jocul arată ca și cum ar fi fost regizat, iar pentru mine acest fapt a reprezentat un plus: mi-a oferit ocazia de a vedea anumite detalii din decor pe care le-aș fi ignorat dacă puteam regla camera după bunul plac.

De aceea, îmi place să spun despre Final Fantasy X că oferă o experiență cinematică. Argumentul este întărit și de faptul că secvențele animate care ne expun povestea și dialogurile dintre personaje cumulează 11 ore și un sfert (da, sunt disponibile gratuit pe YouTube și pot deveni următorul “serial” pe care îl vizionați). Asta înseamnă că 20% din timpul pe care l-am petrecut în Final Fantasy X a implicat urmărirea de secvențe cinematice – iar acest fapt m-a deranjat doar la secțiunile ceva mai târzii din poveste, unde bătăliile sunt mai dificile și fiecare greșeală fatală m-a forțat să reiau misiunea de la punctul de salvare… fără a avea posibilitatea de a trece peste clipuri, secvențe și dialoguri.

Astfel, una dintre lupte m-a făcut să urmăresc aceleași dialoguri și replici de 5 ori la rând… și mi-a displăcut pedeapsa de a pierde timp cu ele de fiecare dată. Dar probabil că japonezii de la Square au fost atât de mândri de povestea lor (pe bună dreptate, au toate motivele) încât au ținut neapărat să nu permită niciunui jucător să treacă prin joc fără să o urmărească.

Muzica este absolut superbă – atât de bună încât mi se întâmplă uneori să o ascult pe YouTube în timp ce lucrez. Mai mult de atât, sunt anumite cântece care răsună în templele Yevon și care joacă un rol mai important decât am crezut inițial. Mai târziu în poveste, întregul ținut ajunge să cânte în cor o melodie a speranței, care îl hipnotizează pe monstrul Sin în timpul atacului pentru a crește șansele de izbândă ale eroilor. Printre piesele cele Povestea de dragoste dintre Tidus și Yuna este diferită de orice altceva am întâlnit într-un joc. Ei vin din lumi diferite, pornesc în aventură cu așteptări diferite, se intersectează într-un mod neașteptat și ajung să sfârșească într-un mod pe care nu îl pot descrie în cuvinte și oricum nu aș vrea să îl dezvălui. Se îndrăgostesc pe parcurs, dar au un singur moment când își împărtășesc sentimentele. Amândoi sunt convinși că întâlnirea lor va fi marcată de un tragism iminent, întrucât consideră că sacrificiul făcut pentru binele întregului ținut Spira este mai important decât împlinirea lor sentimentală.

Din unele puncte de vedere, idila mi-a adus aminte de ceea ce am citit în liceu în Maitreyi: mai degrabă un schimb pur de sentimente și intenții decât ceva carnal. În mod clar, jocul are influențe culturale orientale și o profunzime filosofică specifică mai memorabile se numără “Someday the Dream Will End”, “Suteki Da Ne”, “Yuna’s Theme”, “Rikku’s Theme”, “To Zanarkand” și “Jecht Battle”. Genurile abordate variază între jazz, muzică ambientală, muzică neoclasică și chiar heavy metal industrial pentru bătălia finală. Dacă nu reușesc să vă conving să jucați Final Fantasy X, atunci vă rog să ascultați măcar aceste piese din coloana sonoră.

Am încercat să urmăresc secvențele cinematice fără muzică… efectiv nu aveau același farmec și nu reușesc să își păstreze încărcătura emoțională. Este de remarcat faptul că mai mult de 90% din coloana

Tidus și Yuna

acestei culturi. Iar personajele reușesc să fie în același timp naive și înțelepte pentru vârstele pe care se presupune că le au.

Această idilă m-a pus atât de tare pe gânduri încât am început să caut comentarii și indicii pe internet – nu neapărat sonoră a jocului a fost compusă de Nobuo Uematsu, individul responsabil pentru muzica din aproape toate jocurile lansate de Square din 1985 (inclusiv Rad Racer pentru NES) și până în 2004. S-a oprit la Final Fantasy XI, dar a mai avut ulterior colaborări sporadice. Ceilalți doi compozitori care au participat la coloana sonoră pentru Final Fantasy X se numesc Masashi Hamauzu și Junya Nakano. Probabil că nu le veți ține minte numele, dar muzica pe care au compus-o este cu adevărat deosebită.

Trebuie remarcat și faptul că versiunea Remastered a jocului oferă posibilitatea de a alege între coloana sonoră originală și cea remasterizată (care are o fidelitate ceva mai bună și se remarcă prin sunete orchestrale ceva mai bine definite). Eu am optat pentru original doar pentru că am încercat să îmi imaginez experiența din perspectiva cuiva care a primit Final Fantasy X în anul 2001 și s-a bucurat de joc pe o consolă PlayStation 2. Dar atunci când voi parcurge din nou aventura, cu siguranță voi modifica setarea. pentru a dobândi material pe care să-l adaug la acest articol deja lung, ci pentru a satisface câteva curiozități personale. Ei bine, în varianta originală în limba japoneză, Tidus are un nume care face referire la Soare, iar Yuna reprezintă Luna. Întâlnirea cosmică dintre cei doi are loc într-un moment rar și unic… iar rezultatul este de fiecare dată memorabil și chiar spectaculos pentru cei care o urmăresc. Dar ca entități astrale opuse, ei au un timp de întâlnire scurt și decisiv.

Dialogurile dintre Tidus și Yuna sunt aparent banale și caracterizate mai degrabă de o atitudine timidă și reținută. Dar gândurile și intențiile pe care le exprimă dincolo de cuvinte se dovedesc spre finalul jocului ca fiind mult mai profunde. Au parte de un singur moment spontan de tandrețe, după care se supun unui destin care cere sacrificii. Ni se oferă mai târziu ocazia de a descoperi iubirea neîmpărtășită a Yunei față de Tidus… dar atunci când aflăm, va fi fost deja prea târziu pentru a mai repara ceva. Yuna folosește o sferă care îi înregistrează gândurile și monologurile de pe parcursul călătoriei (un fel de vlog magic pe care pelerinii care îl înfruntă pe Sin îl realizează pentru posteritate), iar Tidus descoperă mesajele atunci când noile informații sunt mai degrabă dureroase decât îmbucurătoare. Câteva dintre reflecțiile venite din perspectiva personajului feminin pot deveni sfâșietoare, mai ales atunci când știi tot ceea ce s-a întâmplat în trecut și realizezi că totul este ireversibil.

Atunci când am redactat articolul “Japonezii Fac Cele Mai Bune Jocuri”, m-am gândit și la acest aspect: americanii (sau culturile vestice, în general) nu ar fi fost capabile să scrie și să pună în scenă o astfel de poveste de dragoste. Nu ar fi fost capabili să surprindă puritatea primei iubiri fără a implica elemente carnale și nu s-ar fi putut abține din a adăuga obscenități sau siropoșenii. Și consider că Final Fantasy X merită jucat și parcurs doar pentru a descoperi povestea de dragoste dintre Tidus și Yuna.

Limbi Străine, Sporturi Exotice, Comori și Ținuturi Ascunse

Povestea principală reprezintă doar vreo 80% din conținutul Final Fantasy X. În rest, există porțiuni din joc care pot fi descoperite, explorate și exploatate pentru a obține mai multe puncte de experiență și recompense. Așa cum am menționat anterior, ți se oferă posibilitatea de a învăța o limbă străină pentru a înțelege dialogurile purtate între membrii clanului Al Bhed. Descifrarea limbajului presupune mai degrabă conversia literelor (spre exemplu, A este Y).

Este echivalentul din Final Fantasy X al limbii klingoniene din Star Trek sau al limbii orcish din universul Warcraft. Dar spre deosebire de aceste serii, care au exploatat pe parcursul mai multor decenii invențiile lingvistice, japonezii de la Square au folosit Al Bhed doar în două jocuri: Final Fantasy X și continuarea X-2.

Vă mai amintiți de blitzball? Este motivul pentru care Tidus și Wakka ajung să se împrietenească în primă fază, dar și un sport pe care îl poți juca. Square și-a dorit probabil să ofere o experiență completă care să justifice în totalitate achiziționarea titlului. Și da, meta-jocurile nu sunt ceva nou – încă de la Commander Keen exista posibilitatea de a te bucura de o partidă de pong. Însă în Final Fantasy X vorbim despre o ligă de blitzball în care te poți înscrie, în care poți recruta noi jucători în echipa ta în funcție de buget și în care dobândești bonusuri utile în luptă pentru personajele tale. Cu alte cuvinte, meta-jocul nu are doar un rol decorativ ci deblochează anumite obiecte și abilități pe care nu le poți găsi altundeva.

Blitzballul însă este un joc sportiv bazat mai degrabă pe calcule matematice decât pe reflexe rapide și coordonare. Cu alte cuvinte, este tot un RPG turn-based în care ești pus în fața unor alegeri. Dacă tu ești un atacant care are 12 puncte de șut și te confrunți cu un portar care are 20 de puncte de parare, atunci orice tentativă de înscriere va fi blocată de abilitățile superioare ale jucătorului favorizat de cifre. Însă aceste numere scad pe parcursul jocului când sportivii obosesc, ceea ce poate să confere diverse avantaje tactice.

Trebuie să recunosc, blitzballul nu este deloc genul meu de joc și l-am abandonat destul de devreme – fapt care nu a influențat deloc povestea, dar mi-a restricționat atacurile finale (Overdrive) pe care le pot debloca pentru Wakka și m-a privat de câteva arme puternice alături de care l-aș fi răpus pe Sin cu o mai mare ușurință. Sportul este în totalitate opțional, dar poate oferi anumite avantaje.

Final Fantasy X este un joc destul de liniar, dar are și răscruci de drumuri când ți se oferă posibilitatea de a te abate de la povestea principală pentru a face un quest secundar sau pentru a explora un alt tărâm. Poți ajunge astfel să descoperi monștri mult mai puternici decât însuși Sin și să ai de a face cu provocări care presupun o bună stăpânire a arsenalului de vrăji și obiecte. Nemesis (o bestie creată doar pentru arenă) și Penance (cel mai dificil monstru din joc, pe care-l deblochezi doar după ce îi învingi pe toți ceilalți) îți pot oferi motive suplimentare să faci GRIND timp de câteva zeci de ore.

Mai mult de atât, așa cum este deja tradițional în serie, spre finalul jocului obții acces la o aeronavă care te poate ajuta să revizitezi fiecare porțiune din joc. Dacă scanezi anumite puncte de pe hartă, vei debloca și zone ascunse care oferă comori suplimentare și obiecte rare. Din nou, nu este absolut deloc obligatoriu să încerci să explorezi fiecare regiune a jocului.

Dar această revistă se numește GRIND, iar eu chiar am încercat să mă aventurez cât mai mult (chiar dacă nu m-am înhămat prea tare la bătălii dificile și lungi, iar blitzballul nu m-a atras). Pot spune că, de cele mai multe ori, recompensele din joc sunt pe măsura efortului. Însă partea cea mai interesantă din Final Fantasy X este povestea – iar eu recomand strict parcurgerea ei (veți avea oricum nevoie de minimum 50 de ore pentru a ajunge la final). Pentru toate celelalte, puteți viziona clipuri pe YouTube cu oameni care chiar nu au nimic mai bun de făcut decât să petreacă sute de ore pentru a debloca absolut fiecare bonus ascuns în spatele unor sarcini repetitive.

De ce recomand Final Fantasy X?

Când a fost ultima dată când un joc te-a făcut să simți ceva? Ai mai avut în ultimii ani momente când te-ai implicat emoțional în acțiune și ți-ai proiectat propriile așteptări asupra personajelor? Pun aceste întrebări pentru că Final Fantasy X este genul de joc pe care îl ridic la rangul de artă – nu pentru că reprezintă pixeli și poligoane pe ecran într-un mod spectaculos (deși face asta și depășește cu mult standardul anului 2001), nu datorită unor elemente de gameplay ieșite din comun (deși își aduce propriile contribuții la progresul genului), ci pentru că te face să trăiești evenimentele alături de personaje. Un nou hobby de-al meu din pauzele de masă presupune căutarea de clipuri pe YouTube cu diverși jucători care efectiv izbucnesc în lacrimi la anumite scene – iar eu, dacă eram ceva mai slab, probabil că aș fi făcut la fel (războinicii ninja care taie cepe nu se pun).

Pe parcursul orelor de joc, simți cum Final Fantasy X te purifică și te ajută să reflectezi asupra propriei condiții. Te ajută să te confrunți cu dileme și răsturnări de situație pe care cel mai probabil nu le-ai întâlnit vreodată în altă parte. Și în momentele cele mai calme, îți pune creierul la contribuție pentru a rezolva puzzle-uri tranziționale între scene și lupte. X te ajută să te împaci cu ideea că niciodată nu vei avea ceva perfect, iar finalul fericit și impecabil nu este posibil – indiferent de alegerile pe care le faci, vei ajunge să accepți sacrificii care nu-ți vor permite să le ai pe toate.

În cele din urmă, vei lăsa din mână tastatura sau controllerul și te vei întreba “Eu ce aș fi dispus să sacrific și pentru ce sau pentru cine aș fi dispus să o fac?”. Iar acceptarea sacrificiului în fața unor idealuri mai mărețe este ceva cu adevărat înălțător, pe care doar arta adevărată ți-o poate explica și induce.

Știu, vorbesc doar despre un joc pe care l-am achiziționat de la Altex cu 100 de lei (și care, prin bunăvoința studioului Square Enix, este acum disponibil pe toate platformele de la PC la Switch). Dar Final Fantasy X a fost cea mai bună achiziție pe care am făcut-o în anul 2021 – m-a ajutat să accept anumite pierderi din viața mea și m-a inspirat să pornesc un nou proiect de revistă pentru a scrie acest articol supradimensionat.

Când a fost ultima dată când joaca a fost mai mult decât o distracție pasageră sau o modalitate de a umple momentele de așteptare și plictiseală? Când a fost ultima dată când ai descoperit ceva atât de bun încât te-a motivat să suporți toate micile imperfecțiuni pentru a afla mai multe detalii despre poveste? Când a fost ultima dată când finalizarea unui joc te-a determinat să consumi obsesiv fiecare fărâmă de conținut pe care ai ratat-o, citind despre experiențele și analizele altora?

Tocmai de-asta recomand Final Fantasy X: este mai degrabă un univers paralel bine conturat decât un produs de larg consum. Nu este pe placul oricui, dar toți cei care pornesc la aventură alături de Tidus și Yuna vor fi permanent schimbați în bine, reușind să redescopere genul de puritate în intenții care uneori pare să lipsească din lumea noastră. Poate că GTA III va rămâne în istorie drept jocul cel mai bun al anului 2001 – dar dacă am de ales între a parcurge povestea lui Claude timp de 20 de ore sau a reface pelerinajul Yunei timp de 50 de ore, atunci voi opta de fiecare dată pentru Final Fantasy X.

> SCOR_CITITORI.EXE
—
Prea puține voturi

0 voturi

Derulează până aici și stai cel puțin 30 de secunde pe pagină ca să votezi.