Final Fantasy X-2

Apărut în GRIND II, paginile 56–61.

TESTAT PE NINTENDO SWITCH · LANSARE DECEMBRIE 2019 · DEV SQUARE ENIX · PUB SQUARE ENIX

Am iubit la nebunie Final Fantasy X, cu toate micile defecte pe care le are. Mi-a plăcut povestea, m-am atașat de personaje mai mult decât ar fi fost cazul și am petrecut seri întregi gândindu-mă la destinul tragic al protagoniștilor. Dacă nu aș fi descoperit Final Fantasy X la începutul anului 2021, nu aș fi mers mai departe să joc Final Fantasy VII. Iar dacă nu m-aș fi apucat de Final Fantasy VII, nu aș mai fi descoperit întâmplător pe YouTube povestea lui Dick Tree: alegoria care m-a motivat să încep să scriu articole pentru ceea ce urma să devină prima revistă GRIND.

Există jocuri și povești care ne redau încrederea în propriile forțe și speranța în lumea exterioară. Iar atunci când am terminat cu Final Fantasy X, am avut entuziasmul de a începe un nou capitol. Vorbim despre un joc lansat în 2003 pe PlayStation 2, la mai puțin de 2 ani de la apariția originalului. Producția se bazează în mare parte pe reciclarea graficii, a hărții și a texturilor din X pentru a spune o poveste din aceleași locuri, dar cu o premisă diferită. De data aceasta ne lovim de primele zile din viața alianței Square-Enix și cele dintâi tendințe de reducere a bugetelor de producție.

Dar nu măsurile de austeritate reprezintă motivul pentru care am ajuns să detest Final Fantasy X-2. Reciclată așa cum este, grafica arată mult mai bine decât în alte RPG-uri din 2003. Iar gameplay-ul este mult mai antrenant decât în X și pot spune despre el că aduce o serie de îmbunătățiri și rafinamente pe partea de bătălii. Nu, motivul pentru care detest X-2 este altul – jocul m-a lovit ca un tren marfar deraiat care transportă bușteni ce ajung să se rostogolească peste mine într-o succesiune ritmică specifică mașinăriilor Rube Goldberg… DIN CAUZA POVEȘTII.

Atmosfera sumbră din original, alimentată de temeri și incertitudini, este acum înlocuită de un optimism exuberant manifestat prin melodii J-Pop și un umor aflat la intersecția dintre Totally Spies (desenul cu spioane de pe Fox Kids, inspirat de Charlie’s Angels) și Echipa Rachetă din Pokémon. Tot ceea ce era cândva solemn și mistic a devenit acum profan. Până și robele oficioase ale personajelor au fost schimbate cu pantaloni scurți și secvențe animate care îmi aduc aminte de zilele când urmăream Sailor Moon pe TVR 1. Spiritualitatea a fost înlocuită de modă, politică și umor ieftin.

Evident, m-am simțit dezamăgit de X-2 și l-am abandonat după primele 3 ore. Apoi m-am apucat de VII (original + remake) și m-am întors periodic la X-2 pentru a-i acorda șanse suplimentare. De fiecare dată, m-am resemnat și l-am mai amânat preț de câteva luni. Speram că timpul îmi va spăla puțin din amintirile fixiste depre original și mă va ajuta să mă bucur de continuare tocmai pentru că o văd ca pe o experiență de sine stătătoare, care nu trebuie comparată cu primul joc.

De vină nu este trioul feminin și nici atmosfera de sărbătoare de după uciderea monstrului marin Sin. Ceea ce m-a determinat să încerc să uit de existența lui X-2 ține mai degrabă de prezentare și de comicul de situație care predomină în scenele din prima parte a jocului. Sentimentul îmi este familiar: am avut parte de el în decembrie 2017, în timp ce urmăream “Star Wars: The Last Jedi” în sala de cinema.

Înainte de toate, personaje dragi mie au suferit transformări nedemne de imaginea care le-a consacrat. În universul Star Wars, îl avem pe Luke Skywalker care se poartă de parcă ar avea acces la scenariu și își permite să-i ironizeze pe necunoscătorii din jur. Ulterior, cavalerul jedi folosește puteri supranaturale care sfidează orice fel de convenții stabilite anterior. Prințesa Leia dispune și ea de un arsenal de puteri care i-ar fi făcut de rușine până și pe membrii Consiliului de Jedi. Iar Poe Dameron este atât de capabil încât înfruntă de unul singur o întreagă flotă în timp ce își permite să facă glume copilărești în fața amenințărilor serioase ale Generalului Hux. Acestea sunt doar 3 dintre momentele care m-au făcut să realizez că una dintre seriile mele favorite a primit o doză sănătoasă de post-modernism.

Totuși, odată cu trecerea timpului am realizat un detaliu important: este dificil să reprezinți o lume care tocmai a eradicat pericolul și se află în plin proces de renaștere. De cele mai multe ori, poveștile se termină după restabilirea unui echilibru care presupune o serie de obstacole. Partea cea mai interesantă este călătoria în sine, nu problemele existențiale de după deznodământ. Nimeni nu stă să se gândească la certurile conjugale de care a avut parte Ulise odată ce s-a întors acasă la Penelopa și și-a redobândit locul pe tron. Nimeni nu își bate capul să își imagineze un Harap Alb aflat la criza vârstei mijlocii, care se refugiază în munți după ce soția l-a certat că nu coboară colacul de la toaletă după folosire și a uitat să ducă gunoiul la tomberon. Poveștile se termină într-un anumit punct de apogeu și evită banalitățile vieții cotidiene tocmai pentru a ne ajuta să identificăm exemple de tărie morală care ne motivează în propriile bătălii zilnice.

Ceea ce încerc să spun de fapt este că băieții de la Square (care au fuzionat cu Enix cu câteva luni înainte de a lansa X-2) și-au asumat o misiune dificilă. În primul rând, au ales pentru prima dată să continue o poveste concepută inițial pentru a avea o finalitate clară. În al doilea rând, direcția pe care au urmat-o este destul de cutezătoare: un trio feminin în rolul principal, o lume demistificată de religia anterioară și aflată în plină reconstrucție, un conflict politic între tineri progresiști și bătrâni conservatori, un sentiment de nostalgie față de ceea ce era bun și s-a pierdut din vremurile dificile care s-au terminat și o stare generală de haos în care prioritățile civilizației nu mai sunt la fel de evidente.

O bună parte din povestea din Final Fantasy X-2 prezintă o încleștare ideologică dintre două facțiuni care încearcă să o recruteze pe Yuna – personajul erou care a rupt ciclul morții și a adus o perioadă când siguranța zilei de mâine nu mai reprezintă o grijă.

Pe de o parte, îi avem pe Youth League: o grupare care promovează o utopie universală și laică drept stil de viață. Sunt băieții care conștientizează că religia anterioară este cea care a subjugat întreaga lume și a adus întunericul, deci vrea să clădească un nou început pentru Spira bazându-se pe tehnologie și idei de egalitate de șanse.

De partea cealaltă, avem de a face cu New Yevon: simpatizanți ai religiei Yevon, care vor să ia părțile bune din mersul la biserică și să creeze o lume hibridă în care spiritualitatea are un loc de cinste alături de progresul tehnologic.

Premisa de progresism versus conservatorism seamănă mult prea tare cu realitatea pe care o trăim în zilele noastre. Și poate că din același motiv nu am reușit să mă bucur la fel de tare de poveste: în loc să mă detașeze de realitate, îmi aduce aminte de câteva dintre problemele cotidiene care nu au o soluție universală evidentă și la care prefer să nu mă gândesc în timp ce mă joc. Îmi este mult mai simplu să detest monstrul criminal Sin și religia Yevon care îl perpetuează decât să mă confrunt cu dilemele unei civilizații care cunoaște pentru prima dată prosperitatea și expansiunea.

Dar mai mult decât politizarea unui univers magic, mă revoltă felul cum Yuna s-a schimbat. În Final Fantasy X, ea este arhetipul eroinei care ar fi în stare să își sacrifice propria viață pentru binele comun. Acum că au trecut doi ani din viața ei și nu a fost nevoită să moară pe altarul religiei Yevon, se află în plin proces de descoperire de sine. În mod evident, nu are niciun interes pentru politica din jurul ei și refuză vreun rol de lider în vreuna dintre facțiuni. Dar în loc să încerce să aibă o viață normală, se transformă într-o cântăreață de J-Pop care își petrece cea mai bună parte a timpului căutând sfere care înmagazinează bucăți din istoria ținutului Spira.

Totul sună minunat până aici, dar echipa alături de care pleacă în călătorie și mai ales inamicii cu care are de-a face sunt atât de superficiali încât Sam, Alex și Clover din desenul Totally Spies afișează mai multă inteligență și profunzime în rezolvarea problemelor. Dacă nu ar fi existat acest umor bizar, atunci mi-ar fi plăcut mai mult să parcurg povestea. Square-Enix și-au asumat o sarcină dificilă atunci când au decis să realizeze o continuare pentru una dintre cele mai bune povești din istoria RPG-urilor (și probabil ultima din seria Final Fantasy care merită cu adevărat să fie descoperită de generațiile viitoare).

Sigur, critica mea devine puțin mai blândă atunci când realizez că am de a face cu o puștoaică de 19 ani și prietenele ei. O tânără domniță care întruchipează stereotipul fiicei de preot care a ajuns la facultate într-un oraș mare și a descoperit libertatea. Dar din nou, acest tip de poveste pur și simplu nu este pentru mine. Îmi este greu să mă identific cu personajele, am un grad de toleranță mai jos pentru comicul de situație prezentat… și totuși găsesc o fascinație ciudată pentru lumea jocului.

Dacă Final Fantasy X este liniar și îți permite să urmezi momentele acțiunii într-o succesiune predeterminată, atunci X-2 îți oferă din primul moment o navă care te lasă să alegi ordinea în care vei aborda elementele poveștii. Sigur, există secvențe cinematice care se derulează în anumite puncte cheie din progresie, care țin cont de numărul de misiuni finalizate. Dar la fel ca Yuna și cetățenii din Spira, ai libertatea de a te lăsa dezamăgit de evenimente într-o ordine aleasă de tine. Din nou, determinismul este înlocuit de haos – ceea ce în cazul de față nu este neapărat ceva rău, însă am vrut să subliniez una dintre metaforele profunde care ne ajută să înțelegem ideea de libertate. Nu vreau să fiu înțeles greșit: în viața de zi cu zi, prefer haosul și incertitudinile specifice libertății; prefer oricând să definesc propriile limite de responsabilitate și să îmi asum riscuri, în loc să fiu condus de altcineva care pretinde că știe mai bine decât mine ce vreau și de ce am nevoie. Dar în jocuri, îmi este mai degrabă pe plac o poveste compactă și clară, care nu îmi permite să mă pierd prea tare.

Acum că stau să mă gândesc mai bine, Final Fantasy X și X-2 sunt exact opusurile care se completează. Noaptea și ziua, haosul și ordinea, captivitatea și libertatea, masculinul și femininul, yin și yang. În articolul pe care l-am scris în prima revistă GRIND, am menționat faptul că protagoniștii Tidus și Yuna sunt precum Soarele și Luna: corpuri astrale cu proprietăți și roluri diferite, care se intersectează foarte rar, dar marchează fiecare moment când sunt împreună prin ceva memorabil și spectaculos. Iar dacă Square Enix chiar au acest nivel înalt de profunzime, atunci au conceput o continuare care contrastează în mod intenționat evenimentele din primul joc pentru a ne oferi o imagine de ansamblu care ne încântă tocmai prin faptul că ne sfidează așteptările.

Dar nu, cred că deja merg prea departe. Din iubirea și respectul pe care le am pentru X, am ajuns să caut argumente pentru a justifica starea în care se prezintă X-2. Poate că încerc doar să motivez timpul petrecut făcând grind alături de Yuna și prietenele ei Rikku și Paine. Pentru că jocul are două finaluri posibile, iar cel care îți umple cu adevărat sufletul de bucurie și aduce un deznodământ satisfăcător poveștii necesită o rată de completare de 100%. Și pentru acest 100%, trebuie să vorbești cu absolut fiecare NPC până în punctul în care epuizezi toate liniile de dialog, să îndeplinești toate misiunile secundare până când toată lumea este fericită și să pierzi ore suplimentare făcând grind. Sincer, am preferat să obțin finalul comun și pe celălalt să-l vizionez pe YouTube. Însă scena m-a emoționat până la lacrimi și m-a făcut să mă simt rușinat de felul ieftin prin care am ales să o obțin.

Final Fantasy X-2 marchează o tranziție în istoria seriei. Este primul joc publicat sub sigla Square-Enix și primul Final Fantasy la care nu mai contribuie doi dintre oamenii care au creat magie din 1987 și până în 2001: creatorul seriei Hironobu Sakaguchi (care anterior ocupa rolul de regizor, director executiv și/sau scenarist) și compozitorul Nobuo Uematsu. Pentru cele două legende ale RPG-urilor japoneze, X a fost ultimul proiect major desfășurat în cadrul studioului Square.

Dar dacă povestea este sub standardul stabilit anterior și marchează începutul unui lanț de dezamăgiri, atunci muzica reușește să ofere o combinație eclectică și meritorie. De la J-Popul menționat mai sus și până la disco-funk, prima parte a jocului reflectă o atitudine relaxată și lipsită de griji. Piese precum “We’re the Gullwings” și “Joost Leave it Tae Us!” proiectează dinamism, tinerețe și sentimentul de libertate. Avem și un contrast evident între melodia lui Rikku (o piesă jucăușă și săltăreață) și cea a Yunei (o compoziție la pian care transmite nostalgie, mister și incertitudine). Însă a doua parte din acțiune este marcată de ceva mai multă melancolie reprezentată de “Seal of the Wind”, “Reunion” și varianta orchestrală a cântecului “1000 Words”. Aceste momente mă fac să realizez că jocul a avut în spate ambiții mult mai mărețe – pentru că evoluția muzicii mi-a lăsat impresia de dorință de transcendere către ceva universal și etern. Poate că lipsa lui Nobuo Uematsu nu se simte la fel de tare, dar dacă Sakaguchi ar fi fost implicat în regie, sigur ar fi făcut o treabă mai bună.

Dar merită oare să strângem din dinți și să ne lăsăm dezamăgiți timp de câteva zeci de ore bune doar pentru câteva momente de bucurie pură? Există ceva cu adevărat nobil în spatele sacrificiului? Putem găsi frumusețe în ceva superficial și aparent lipsit de sens? Î și găsesc toate chinurile o justificare atunci când știi că te așteaptă un final fericit? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările care nu au un răspuns universal evident – este datoria fiecăruia dintre noi să își identifice motivațiile asupra cărora canalizează efort. Dar dacă subiectul șirului de întrebări este Final Fantasy X-2, atunci răspunsul meu este NU. Poți termina povestea principală din joc în 30 de ore. Apoi ți se va derula pe ecran finalul trist. Pentru a atinge procentul de 100% care deblochează finalul cel bun, mai ai nevoie de alte 20 de ore de grind și bătălii grele. Recomandarea mea este să economisești timp urmărind pe YouTube secvențele de poveste. În evoluția speciei noastre, există indivizi excepționali care au depus eforturi herculeene pentru ca noi să nu trebuiască să o mai facem din nou. Iar în cazul Final Fantasy X-2, este bine să profiți puțin de munca altora. Vlad Costea