Anul 2004: 20 de ani mai târziu

Apărut în GRIND IV, paginile 158–161.

Anul 2004 20 de ani mai târziu "Pentru mine, anul 2004 înseamnă descoperire și inocență."

În februarie 2004, părinții mei au făcut un efort monumental pentru a-mi cumpăra un calculator de ultimă generație: un Pentium 4 tactat la 2400 Mhz, cu 256 MB de memorie RAM DDR, o placă video GeForce FX5200 și un hard disk de 40 GB. Dispunea până și de o unitate CD-RW Lite-On care să acompanieze clasicul CD-ROM Benq de 52X… cum altfel puteam profita de ofertele la CD-uri Traxdata și ”no name”, vândute în pungă de plastic la fel ca alunele și napolitanele vărsate Naty? La frageda vârstă de 12 ani, nemărginita lume a pixelilor și poligoanelor urma să mi se dezvăluie în varianta ei cea mai actuală și realistă!

Și eram perfect conștient că nu pusesem mânuțele un sistem ”high end” — petrecusem sute de ore bălind peste cataloagele Best Computers, Ultra Pro și Flamingo Computers. Cu ”24 de milioane” nu puteai să faci minuni… cu banii ăștia abia cumpărai o placă video Radeon 9600XT sau un ”amărât” de GeForce 5900 Ultra pe care azi îl poți găsi pe Olx la același preț cu o tastatură Razer sau o cameră web de la Logitech. Dar să revenim puțin la realitatea vremurilor: la un salariu minim de 2.800.000 lei, suma reprezenta echivalentul a 9 venituri individuale! Practic 27.000 de lei din anul 2024 — un efort financiar considerabil pentru o familie de 4 membri, cu facturi de plătit și aspirații individuale care deseori depășeau bugetul. Prin urmare, țin să îmi exprim admirația pentru faptul că părinții mei au ales să creadă că voi avea un viitor mai bun dacă petrec mai mult timp în fața calculatorului. Half Life 2 Dacă ar fi știut că mă voi juca în loc să fac programare și urmează să plagiez referate de pe sițe-ul Clopoțel.ro în loc să profit de resursele vaste de învățare, probabil că și-ar fi asumat un risc mai calculat și primeam un AMD Duron.

Dar să revenim la sistem și să discutăm și despre jocuri. Carcasa mea ”Delux” cu mâner nu avea etichetă nici de Avenger, nici de Davio, nici de Coral sau Diablo 666, nici de Ultra Pro, dar nici de Star Wars: KOTOR II HP, Fujitsu Siemens sau Dell. Nu puteam spune că am un calculator ”de firmă”. Era un sistem construit din piese de către un entuziast de PC-uri, angajat la un magazin ”de cartier” care oferea condiții de rate mai avantajoase decât Flamingo și Altex. Însă abțibildurile colorate care declarau cu mândrie ”Intel Inside Pentium 4”, ”Gigabyte” și ”Designed for Microsoft Windows XP” făceau o afirmație serioasă — componentele din interior oferă atât promisiunea performanței din prezent, cât și un portal către optimismul tehnologic pe care viitorul a eșuat să-l mai livreze.

Știam foarte bine ce urmează să primesc și eram recunoscător peste măsură… în fond, făceam upgrade de la un AMD K-6 II cu Windows 98 și un hard disk atât de mic încât trebuia să șterg de fiecare dată un joc pentru a putea instala ceva nou. Dar acum, pentru prima dată în viață, aveam acasă un calculator care putea să ruleze toate minunățiile de prin reviste. Eram înzestrat cu puterea de a NFS: Underground testa demo-urile cele mai pretențioase. Mi se dăruise pe tavă abilitatea de a vizualiza trailerele direct de pe CD, fără să observ blocaje sau sacadări. Și aveam capacitatea de-a dreptul incredibilă de a folosi corespunzător colecția de discuri pe care le copiasem, le primisem și le pusesem deoparte pentru momentul magic din viitor când limitările tehnice nu mai reprezentau un obstacol. Puțini copii de la școală (și din tot cartierul) puteau să se laude cu o astfel de ”reușită” — doar câțiva aveau calculator acasă, iar în rândul lor rareori puteam asculta relatări despre titlurile descrise cu limbaj colorat dar literar în reviste precum XtremPC, LEVEL și PC Games.

Ar mai fi ceva de spus și despre tranziția de la Windows 98 la XP: cele două sisteme de operare erau separate de doar 3 ani și 4 luni. Însă saltul tehnologic era uriaș: de la meniurile colorate cu nuanțe delicioase de albastru, verde și roșu, până la perifericele care funcționau ”plug & play” (înainte să fac saltul la XP, GTA: San Andreas Far Cry păstram CD cu drivere pentru imprimantă, mouse cu rotiță scroll și monitor), absolut fiecare element celebra progresul tehnologiei și designului. Mi-aș dori să pot spune la fel și despre variantele de Windows lansate după 7… însă subiectul merită un articol de sine stătător.

Nu aveam cum să intuiesc acest fapt la vârsta de 12 ani… însă experiențele mele de joacă erau contemporane cu o epocă de aur a creativității, când evoluția se desfășura pe toate planurile. Genurile nu erau încă standardizate, studiourile își asumau ceva mai multe riscuri în căutarea unei rețete de succes, poveștile explorau tematici mai originale, iar grafica nu însemna neapărat totul.

Pe parcursul anului 2004, am încercat tot cea ce mi-a trecut prin mână: de la demonicul Painkiller și până la epicul Rome: Total War. De la FIFA 2004 (cuplat cu Total Club Manager 2004) și până la Pro Evolution Soccer 4. De la înfiorătorul și întunecatul DOOM 3 (care efectiv mi-a îngenunchiat placa video) și până la magnificul Half Life 2. Printre aceste experiențe memorabile, am evadat din Butcher Bay alături de Riddick, am explorat universul World of Warcraft în intervalul gratuit de o săptămână, am aruncat în aer jungla luxuriantă din Far Cry, m-am făcut vinovat pentru sute de prăbușiri automobilistice spectaculoase în FlatOut, m-am jucat de-a Dumnezeu cu viețile unor ființe nevinovate în The Sims 2 și am dezvoltat arma nucleară pentru toate civilizațiile din Rise of Nations. Ba chiar m-am bucurat de un val neașteptat de reveniri retro prin Sid Meyer’s Pirates! și am asistat la popularizarea conceptului Halo 2 Prince of Persia: Warrior Whitin de remake prin Counter Strike: Source. Atunci când voiam să par sofisticat în ochii musafirilor sau colegilor de școală, porneam Prince of Persia: Warrior Within, Thief 3, sau Splinter Cell: Pandora Tomorrow. Iar atunci când îmi doream să am un sentiment nemărginit de libertate, conduceam un bolid japonez cu aspect de OZN pe străzile din Bayview în Need for Speed: Underground 2. Când aveam o zi proastă la școală, dezumflam balonul unui copil din RollerCoaster Tycoon 3. Și în clipele când nu mai aveam răbdare să se lanseze portul pentru PC al capodoperei GTA: San Andreas, mă amăgeam cu True Crime: Streets of LA. Spre finalul anului, m-am delectat și cu Fable și Knights of the Old Republic 2: două jocuri care mi-au permis să fiu rebel și să experimentez cu decizii de o moralitate îndoielnică tocmai pentru a învăța cât de tare contează reputația și pentru a vedea în timp real consecințele fiecărei acțiuni. Voi adăuga și un titlu uitat de vreme, dar care mi-a oferit în egală Counter Strike: Source măsură momente de relaxare și frustrare: se numește Ballance, te provoacă să manevrezi o bilă din punctul A în punctul B în timp ce depășești o serie de obstacole și cred că m-a învățat mai multe despre fizică decât profesorul de la școală.

Sigur, nu toate jocurile au fost excelente. Harry Potter and the Prisoner of Azkaban nu mi s-a părut la fel de bun ca predecesorul (iar scorurile criticilor par să îmi confirme impresiile de atunci). Counter Strike: Condition Zero a fost blestemat să apară în același an cu Half Life 2, demonstrând faptul că tehnologia învechită și lipsa de originalitate în design pot să copleșească și titlurile cele mai în vogă. Leisure Suit Larry: Magna Cum Laude încă reprezintă un exemplu negativ pentru readucerea în prim-plan a unor serii clasice point-and-click. Iar cvartetul dinamic alcătuit din Shrek 2, Disney Pixar: The Incredibles, Spider-Man 2 și Catwoman a continuat tradiția de jocuri proaste, lansate doar pentru a oferi conținut suplimentar celor care apreciază filmele.

În timp ce scriu aceste rânduri, mi se pare greu de crezut că am rulat atât de multe jocuri nou-lansate în intervalul unui singur an. Astăzi, joc 4-5 jocuri pe an… pe care le selectez cu mare atenție și am grijă să le duc până la capăt. Dar la frageda vârstă de 12 ani, când lumea divertismentului digital interactiv îmi era deschisă și aveam acces la absolut orice (în limitele impuse de eforturile piraților din România), voiam să încerc absolut tot. Sigur, în anul 2004 se lansau mult mai puține jocuri decât astăzi și chiar se putea ține pasul cu ritmul industriei — titlurile nu se simțeau presate să includă minimum 60 de ore de conținut și listă cu obiective pentru a obține diverse trofee. Jocurile erau mai scurte, dar mai originale și mai bogate în conținut ascuns.

Acum voi vorbi și despre o lume utopică… pentru că în niciun univers paralel nu cred că aș fi primit vreo consolă și jocuri originale. Dar dacă aș fi avut un Nintendo Gamecube, atunci mai mult ca sigur m-aș fi delectat cu Metroid Prime 2: Echoes, Pikmin 2 și Paper Mario: The Thousand-Year Door. Dacă puteam pune mâna pe un PlayStation 2, atunci aș fi explorat fiecare petic de hartă din GTA: San Andreas și miaș fi schimbat radical înțelegerea despre siguranță rutieră prin Burnout 3: Takedown. Iar dacă un Xbox s-ar fi teleportat în sufrageria mea, m-aș fi aventurat alături de Master Chief în Halo 2. Dar să fim serioși: prețul consolelor și al jocurilor era încă MGS 3: Solid Snake prohibitiv în anul 2004, puține familii și-ar fi permis să achiziționeze așa ceva. Și chiar dacă aș fi avut Gamecube, PlayStation 2, sau Xbox, mi-ar fi lipsit prieteniile legate în curtea școlii cu alți copii care au rămas blocați în Prince of Persia: Warrior Within sau nu pot trece de o cursă în NFS Underground 2. De multe ori, faptul că te joci pe platforma cea mai populară aduce după sine beneficii sociale… la fel cum astăzi un abonat de Netflix are șanse mai mari să își facă prieteni decât un entuziast al platformei Paramount+.

În epoca Terminatorului, făceam schimb de casete galbene prin tot cartierul. În era Windows XP, scriam CD-uri la 16X cu Nero Burning ROM și ofeream explicații novicilor despre găsirea folderului care conține crack-ul pentru executabil. Dar anul 2004 a fost cu adevărat ceva special pentru mine. Sigur, am avut parte și de alte perioade de glorie: prima consolă de generație actuală, primul laptop, primele sisteme retro, Switch-ul primit de ziua mea în 2018, PS5-ul cumpărat în pandemie cu aranjamente și mânării ca pe vremea Împușcatului și prima dată când am descoperit o mină de aur într-un titlu precomandat cu luni înainte de lansare. Dar sentimentul nu a mai fost niciodată la fel. Uneori îmi doresc să pot să privesc din nou jocurile cu entuziasmul de acum 20 de ani. Să pot găsi farmecul dintr-o lansare mediocră, să nu mă simt presat să termin tot ceea ce încep și să nu am o bibliotecă plină cu discuri sigilate pe care le păstrez pentru un moment incert din viața mea când voi avea mai mult timp liber. Să mă bucur fără prejudecăți și să lansez fișierul executabil doar pentru că un prieten mi-a făcut o recomandare — și nu pentru că am citit recenziile din presa de specialitate.

Pentru mine, anul 2004 înseamnă descoperire și inocență. Chiar dacă alți Thief 3 Jak 3 redactori GRIND vor argumenta că 2007, 2011, 2017 sau chiar 2023 au marcat lansarea unui număr mai mare de capodopere, eu rămân ferm convins că apogeul a fost atins puțin mai devreme. Nostalgia pentru anul 2004 m-a împins să păstrez la loc de cinste PC-ul care m-a călăuzit prin lumea minunată a gamingului de generație nouă, dar m-a îndemnat ulterior și să cumpăr exemplare originale ale jocurilor care miau schimbat viața.

Voi ce vă jucați în anul 2004? Ce fel de calculatoare aveați? Aștept să citesc poveștile voastre pe canalul de Discord al proiectului GRIND!