Ninja Gaiden 4 – Review

O nouă legendă se naște…

Puține francize reușesc să treacă de aniversarea de 10 ani, însă Ninja Gaiden a sărbătorit anul acesta nu mai puțin de 37 de ani de la lansarea primului titlu de tip arcade. În decursul acestei perioade am văzut cum seria a evoluat de la un beat’em up la forma actuală de hack and slash. Chiar dacă a avut câteva „momente”, franciza s-a ținut bine pe picioare, însă pauza de 13 ani dintre titlurile principale a afectat interesul general față de univers. Chiar și așa, celebra franciză de la Koei Tecmo a rezistat sub o formă sau alta, iar vara aceasta am avut parte de un spin-off extraordinar ce a adus un omagiu începuturilor sale umile. Însă, a venit timpul să ne întoarcem în setting-ul modern al jocurilor principale, iar de data aceasta nu vom mai sfârteca demoni în costumul de spandex a lui Ryu Hayabusa, ci în streetwear-ul lui Yakumo! Așa cum v-am obișnuit, începem cu povestea.

Back in Black

Franciza nu a fost vreodată lăudată pentru complexitatea firului narativ, personajele profunde sau pentru evoluția acestora. Mare parte din serie s-a rezumat la „super ninja se luptă cu o hoardă de demoni, ca la final să înfrunte marele rău”, iar Ninja Gaiden 4 nu se sinchisește să modifice această formulă consacrată în vreun fel. Actualul joc pare a fi un soi de soft reboot al seriei, gândit pentru un public modern.

Marele erou care ne-a încântat în decursul celor 37 de ani ai francizei, Ryu Hayabusa, pare că se pregătește să iasă la pensie deoarece protagonistul celei mai noi creații de la Team Ninja este Yakumo, un tânăr shinobi din clanul corbului. Această grupare dizgrațiată a avut rolul de „călău” al universului creat de dezvoltator, oferind tot felul de servicii pentru cei care-și permiteau, indiferent de cerințe – fie că era vorba de servicii de protecție a unor oameni importanți, asasinate la comandă sau pur și simplu curățarea mizeriilor lăsate în urmă de capul clanului Hayabusa. Una dintre acestea a fost revenirea Dragonului Întunecat, al cărui trup nu a putut fi distrus de către Ryu, motiv pentru care cadavrul dușmanului său de moarte „veghează” acum Neo-Tokyo, fiind practic un monument al răului și puntea ce unește lumea noastră cu cea a demonilor. Din această cauză, metropola a fost evacuată și închisă, iar o organizație nou formată, Ordinul Dragonului Divin („Divine Dragon Order” sau D.D.O pe scurt), apără lumea de ororile ce cutreieră străzile blestemate ale fostei capitale nipone.

Legenda spune că ființa cerească va fi nimicită de către un urmaș al clanului corbului, însă până la momentul actual nimeni nu a îndrăznit să răspundă chemării destinului (și sper că nu a fost din cauză că apelul era categorizat drept spam call). Pentru a restaura statutul și respectul grupării, un tânăr shinobi pe nume Yakumo pornește într-o misiune relativ simplă: uciderea preotesei Dragonului Întunecat, Seori, pentru a preveni reînvierea șopârlei zburătoare. Dar cum se întâmplă adesea, socoteala de acasă nu se pupă cu cea din sat, iar protagonistul descoperă că prevestirea a fost înțeleasă greșit. Pentru a-l ucide cu adevărat pe dragon, acesta trebuie readus la viață cu puteri depline și răpus.

Cam aceasta este premisa de la care pornește jocul, iar după cum era de așteptat, totul degenerează din acest punct. Seori este „răpită” de Yakumo, D.D.O. îl dă în urmărire, iar protagonistul cutreieră toată metropola în căutarea lăcașelor unde puterea întunecată a fost sigilată. Desigur, apare și Ryu pe parcursul celor 12 ore de gameplay, însă rolul acestuia este mai degrabă unul de mentor. Eroul din celelalte jocuri nu este singurul personaj îndrăgit pe care-l întâlnim, însă toți cei care apar fac parte din simple cameo-uri sau momente de fanservice. De asemenea, sunt oarecum întristat de „complexitatea” personajelor, deoarece nu au acea adâncime emoțională. Toți rămân la fel pe decursul aventurii, fără vreo evoluție semnificativă, iar majoritatea cad în tiparele cunoscute ale genului Shonen, cu protagonistul drept exemplul suprem de edgelord care vorbește în total 15 minute în toată epopeea.

Structura poveștii mi-a adus aminte de Devil May Cry 4, însă sunt câteva diferențe majore față de vestitul joc de la Capcom, atât la capitolul narativ, cât și gameplay. Dacă asta este doar o coincidență, vom afla probabil într-un posibil Ninja Gaiden 5. Personal, am impresia că DLC-ul va fi un rămas-bun pentru protagonistul original, însă dacă am dreptate sau nu vom afla abia în 2026.

BURY THE LIGHT

Am menționat mai devreme faptul că îmi aduce aminte oarecum de Devil May Cry 4 din punct de vedere al gameplay-ului. Acest aspect este punctat de sistemul de luptă complex, varietatea armelor și de cea a puterilor. Yakumo are la dispoziție patru arme (săbii, floretă, toiag și „cutia morții”), precum și patru variații ale acestora (spadă lungă, lance, ciocan de luptă și un exoschelete) ce pot fi activate cu ajutorul abilității speciale de manipulare a sângelui. Din păcate nu există un „stylish rank” ca în celebra franciză de la Capcom, însă are un UI destul de încărcat ce arată toate acțiunile pe jucătorului, precum și modul în care acestea vor afecta scorul de la final. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost cât de simplu era să creezi combo-uri mari și variate ce folosesc tot arsenalul eroului. Poți să începi lupta cu toiagul, arma recomandată pentru grupuri mari de inamici, ca apoi să faci tranziția în câteva atacuri cu lancea pentru a sparge apărarea unui dușman impunător, ca în cele din urmă să termini lupta exploziv folosind cutia morții! În caz că vă întrebați ce este acest dispozitiv, este un fel de curea de unelte din care eroul nostru scoate tot soiul de instrumente: de la grenade și shuriken-uri cât capul la topoare, buzdugane și nunchak-uri.

Combat-ul în sine este fluid, rapid și ultra-violent. Yakumo nu doar că-și ucide oponenții, ci îi măcelărește! Deși nu avem un sistem complex de dezmembrare ca-n Dead Island 2, inamicii pot fi sfârtecați în moduri ingenioase. În cazul în care un atac taie piciorul unui Yokai, acesta se va târî spre protagonist într-o ultimă încercare de a-l răpune. Dacă a rămas fără un braț, varietatea atacurilor scade împreună cu puterea acestora. Din păcate, nu am descoperit lovituri care să țintească anumite membre ale oponenților, însă luptele se termină fulgerător odată ce dușmanii au fost schingiuiți. Un atac puternic (Y pe controller-ul de Xbox și triunghi pe cel de PlayStation) va porni animația de execuție a inamicilor care au suferit răni semnificative, iar țelul oricărei lupte este să dezmembrăm hoarda cât mai rapid. Spre deosebire de alte jocuri de acțiune, AI-ul aici este unul solid, iar inamicii se comportă firesc, adică nu stau să se lupte în mod onorabil cu Yakumo, ci năvălesc asupra lui.

Cred că sunt în jur de 19 niveluri în total, iar unele sunt mai scurte decât altele. Cel mai scurt din playthrough-ul meu a fost de opt minute, fiind practic un boss fight. Acum că tot am adus vorba de ei, sunt ușor dezamăgit de numărul acestora. Sunt obișnuit, ca majoritatea fanilor, de altfel, să am un adevărat festin când vine vorba de aceste bătălii provocatoare. În total sunt  șase, comparativ cu 28 în Sigma+, 35 în 2 Sigma+ sau 17 în Ninja Gaiden 3: Razor’s Edge. Acest neajuns este oarecum compensat de către conținutul opțional, și anume collectibles, obiective secundare și arene din lumea de dincolo. Obiectele de colecție vin sub forma unui yokai mic, ce se ascunde în fiecare nivel și care trebuie găsit și prins (fie prin furișare, fie prin completarea unui mini-game), iar obiectivele secundare apar sub forma unor misiuni care ne îndeamnă fie să căutăm un obiect într-un nivel, să asasinăm un inamic anume  sau chiar să folosim o armă pentru a răpune mai mulți oponenți.

Pentru cei care caută să-și testeze limitele, arenele vor fi atracția principală. Aceste obiective opționale sunt locații ascunse, ale căror completare îi răsplătește pe jucători cu tot felul de resurse prețioase. Provocarea standard este eliminarea tuturor inamicilor, însă masochiștii pot opta pentru activarea unui handicap pentru un premiu atrăgător. Dezavantajul în cauză este sacrificarea unei porții semnificative ale nivelului maxim de viață, iar la cea mai grea provocare, putem oferi până la 70% din punctele de HP pentru a primi recompense triple. Din interviurile dezvoltatorului a reieșit faptul că un playthrough complet ar dura oriunde între 15 și 20 de ore. Mie personal mi-a luat 12, însă dacă aș fi încercat să fac absolut toate arenele, atunci probabil m-aș fi încadrat în numărul de ore menționat.

Un ultim aspect pe care-l consider necesar a fi discutat înainte să trecem la grafică și design este modul de traversare al nivelurilor. Pe lângă parkour-ul tipic, dezvoltatorii au mai adăugat patru moduri de parcurgere a  zonelor: cu un cârlig, un surfboard, un glider și prin GRIND. Din păcate, acestea  nu pot fi activate oricând ne dorim, ci doar în anumite segmente, aspect care le limitează la a fi simple momente de umplutură menite să unească secvențe intense de acțiune.

Frumusețea este în ochii privitorului

Că tot am discutat despre boss battles în rândurile anterioare, trebuie să abordez și elefantul din cameră: design-ul. Cei trei dezvoltatori sunt cunoscuți în industrie pentru faptul că au inamici memorabili, atât prin mecanici de luptă cât și prin aspect. Din păcate, acel aspect fermecător al dușmanilor nu este prezent aici, iar acest lucru mă mâhnește deoarece sunt un adept al creațiilor semnate de Koei Tecmo, Team Ninja sau Platinum Games. M-am distrat copios doborând îngeri și demoni în Bayonetta, precum și când invocam diferiți yokai în Nioh, iar fiecare personaj avea ceva ce-l scotea în evidență. Acea filozofie de design lipsește din Ninja Gaiden 4, deoarece dihăniile japoneze sunt puține la număr, iar majoritatea inamicilor umani sunt variații ale unui samurai cibernetic, ce par a fi design-uri refuzate ale lui Genji din Overwatch. Nici boșii nu sunt mai presus, iar singurul despre care pot spune că a rămas cât de cât cu mine a fost Dragonul Întunecat, dar acest lucru se datorează în egală măsură aspectului său unic, cât și mecanicilor din acea luptă.

Așa cum am menționat și în recenzia Rise of the Ronin, Koei Tecmo și Team Ninja nu sunt renumiți pentru nivelurile sau lumile frumoase, ci pentru formula consacrată și cizelată de acțiune. Nici Platinum Games nu o duce mai bine, cel puțin nu la capitolul jocuri care folosesc un stil grafic mai stilizat, cum ar fi Bayonetta, Nier Automata sau Metal Gear Rising: Revengeance. Toate trei sunt titluri legendare, însă nu sunt lăudate pentru aspectul zonelor incluse. Situația este aceeași în Ninja Gaiden 4, care nu dă pe nimeni pe spate prin modul în care e reprezentat Neo-Tokyo. Nu am avut probleme cu orientarea în spațiu, însă am întâlnit momente în care am avut ecranul prea încărcat, precum un segment de la mijlocul jocului dintr-un club underground, unde stroboscopul și laserele îmi distrăgeau atenția. Chiar și așa, jocul a rulat brici. Nu a agățat nici măcar în zonele cu prea multe efecte vizuale și a rulat la 60FPS constant în 4K.

La capitolul sunet, cei trei giganți au făcut o treabă extraordinară. Personajele sună incredibil atât în engleză cât și în japoneză, iar muzica îmbină stilul industrial și greoi din franciza Ninja Gaiden cu instrumente clasice japoneze. Această combinație surprinzătoare creează o atmosferă apăsătoare în titlu, care reflectă filozofia dezvoltatorilor de îmbinare a modernului cu tradiționalul pentru acest proiect. 

Orice fan știe că prima parcurgere a unui joc din franciză este doar introducerea, deoarece „adevărata” experiență se arată după deblocarea master ninja difficulty, unde nu-ți permiți să faci nicio greșeală. Acest mod, dedicat masochiștilor și jucătorilor de elită, promite experiența pură a francizei, însă este ceva ce trebuie abordat cu multă răbdare. Pentru noi, muritorii de rând, dezvoltatorii au pregătit o sumedenie de opțiuni de accesibilitate care să facă parcurgerea titlului mai plăcută. Fie că vorbim de opțiunea unui parry automat, de simplificare a combo-urilor sau de negare a daunelor cauzate de capcane, experiența poate fi personalizată până la cel mai mic detaliu pentru a permite tuturor jucătorilor să se bucure de cel mai nou Ninja Gaiden.

Ca atare, consider prezentul titlu un soi de soft reboot al seriei, menit să fie punctul de introducere pentru o nouă generație în acest univers intens. Opțiunile anterior menționate permit oricui să încerce acest joc, iar povestea simplă poate fi reluată oricând, chiar și după pauze mari. Ninja Gaiden 4 este perfect pentru cei care doresc să experimenteze un joc de acțiune. De cealaltă parte, pentru fanii francizei, este o aventură nouă cu provocări familiare.

Mulțumim PC Game Pass România pentru codul de recenzie și oportunitatea de a juca Ninja Gaiden 4 înainte de lansare.

▶ Pornește video (YouTube)Deschide pe YouTube

Jucat pe: Xbox Series X
Lansare: 21 octombrie 2025
Developer: Team Ninja, Koei Tecmo, Platinum Games
Publisher: Xbox Game Studios

Ninja Gaiden 4 este un soft reboot modern, cu un erou nou, puteri distractive și moduri de execuție a inamicilor care ar face și Moartea să se crucească.

✅ Sistem de luptă complex;
✅ Arme distractive;
✅ Personalizarea dificultății;

❌ Poveste slabă;
❌ Ecranul are tendința să fie încărcat;
❌ Inamici generici.