31 de jocuri care mi-au schimbat viața

Apărut în GRIND III, paginile 106–124.

Prin jocuri am primit lecții de viață prețioase

Oficial, am devenit gamer în anul 1998. Iar în ultimii 25 de ani de viață, jocurile au avut un rol semnificativ în extinderea propriei imaginații și în felul cum înțeleg și mă raportez la artă. Prin jocuri, am învățat să citesc și să vorbesc limba engleză. Tot prin jocuri, am primit lecții de viață prețioase: am învățat elementele de bază pentru conducerea unei mașini înainte de a avea permis de conducere, m-am identificat cu poveștile a sute de personaje și am înțeles care pot fi consecințele unor anumite fapte, mi-am făcut prieteni din viața reală care au interese comune și m-am apropiat de membri ai familiei mele alături de care am împărtășit momente memorabile.

All heavy weapons: Din cauza jocurilor, probabil că nu mi-am atins niciodată potențialul maxim în calitate de elev

Notele mele ar fi putut să fie mult mai bune, deși nu sunt sigur în ce măsură performanțele școlare mi-ar fi oferit o viață mai îndestulată sau o carieră mai împlinită.

Cu bune și cu rele, la vârsta de 31 de ani, am decis să fac o listă cu 31 de jocuri care mi-au schimbat viața. Nu sunt neapărat cele mai bune titluri, ci doar cele care m-au ajutat să descopăr ceva nou sau mi-au extins orizonturile cu privire la ceea ce pot reprezenta jocurile video. Ordinea nu marchează neapărat o clasificare definitivă – în oricare altă zi, probabil că aș face permutări cu toate titlurile în afara celui de pe prima poziție. Dar în forma în care se prezintă acum, lista este mulțumitoare și onestă în raport cu experiențele mele din ultimii 25 de ani.

Înainte de a începe să vorbesc despre fiecare joc în parte, vreau să îi mulțumesc tatălui meu pentru faptul că a vrut mereu să mă mențină la curent cu ultimele tehnologii și a văzut în calculatoare o modalitate prin care eu mă pot pregăti pentru viitor. Datorită lui am avut parte de primul PC în vara anului 2000 și am primit upgrade-uri în 2003 și 2004. Trebuie să îi mulțumesc și bunicii din partea tatălui, care a contribuit financiar pentru a avea un sistem mai performant în anul 2004. Mai mult de atât, mama mea a făcut un efort financiar uriaș pentru a-i lua un calculator și fratelui meu mai mic Luca, iar câțiva ani mai târziu a oferit jumătate din banii necesari pentru a cumpăra un Xbox 360. Tot mama mi-a cumpărat și un laptop nou în anul 2010, iar dispozitivul m-a ajutat în timpul facultății să încerc lansări noi precum Skyrim și Duke Nukem Forever.

Din 1998 și până astăzi, am schimbat 5 calculatoare de birou, 2 laptopuri și vreo 8 console de generații diferite.

M-am jucat alături de vecini, colegi, prieteni, prietene și străini de pe internet. Singura constantă însă a rămas fratele meu Luca: împreună cu el am ridicat consola Terminator de sub brad și am jucat Super Mario Bros și Duck Hunt, alături de el am economisit bani pentru a lua un Xbox 360 în 2009, el este cel care mi-a cumpărat un Nintendo Switch de ziua mea de naștere în 2018 și tot el a contribuit la achiziționarea unui PlayStation 5 în 2021. Luca este partenerul meu preferat de joacă, singurul membru al familiei care se bucură atunci când observă cum colecția mea se extinde și probabil cel mai bun jucător de FIFA pe care îl cunosc (a făcut ravagii la CERF 2004, pe când avea doar 9 ani). Prin urmare, îi dedic acest articol și sper că de Crăciun vom reuși în sfârșit să terminăm It Takes Two și Super Mario 3D World.

VLAD COSTEA

SKIFREE (PC, 1998)

În vara lui 1998, am mers în vizită la “nenea Mihai” – un văr de-al mamei care avea un calculator pe care rula Windows 95. SkiFree este primul joc de PC pe care l-am încercat vreodată și marchează prima mea interacțiune cu un mouse. Nu a fost o experiență neapărat plăcută – ba chiar îmi amintesc cum m-am chinuit puțin să controlez schiorul. Mai mult de atât, monstrulețul care-ți devorează personajul la final a apărut chiar atunci când începusem să stăpânesc slalomurile schiorului. Dar a fost o curiozitate care m-a marcat și pe care nu o voi putea uita vreodată.

SABOTEUR

Înainte să existe Twitch și YouTube pentru a mă putea uita la alții cum se joacă, am mers în vizită la vărul meu mai mare Dragoș și l-am privit cum încarcă o casetă audio în “calculator”, introduce o serie de comenzi din tastatură și manevrează de-a lungul ecranului un personaj cu aspect de ninja. La vremea respectivă, eram prea mic pentru a fi lăsat să încerc astfel de tehnologii fără “să stric”. Dar am urmărit cu fascinație acțiunea de pe ecran și mi-am promis că într-o bună zi voi crește și voi deveni la fel de sofisticat și modern ca vărul meu.

(Cip 03, 1996) SNAKE

De-a lungul anilor, au existat mai multe jocuri de pe telefoane mobile care mi-au demonstrat că dispozitivele de comunicare fără fir pot fi folosite pentru distracție fără a fi nevoie să faci farse apelând oamenii cu nume hazlii din Pagini Aurii. Space Impact de pe Nokia 3310 și Stack Attack de pe Siemens A57 mi-au mâncat zeci de ore și au redus semnificativ durata de viață a acumulatorilor din telefoanele rudelor și prietenilor. Dar nimic nu se poate compara cu Snake-ul original de pe Nokia 5110 – un joc simplu, dar care ajunge să te provoace să-ți crești viteza de reacție în fața amenințării subite de a-ți înghiți propria coadă.

(Nokia 5110, 1999) BOMBERMAN (Terminator, 1996)

În vara lui 1999, cu doar câteva luni înainte ca eu să intru la școală, tatăl meu a devenit expert în Bomberman, Dr. Mario și Tetris. Însă doar primul dintre jocurile enumerate are un final memorabil, în care personajul principal mărșăluiește de la stânga la dreapta ecranului și își schimbă hainele la jumătatea distanței. Textul afișat spune “Congratulations! Bomber Man becomes Runner. See you again in Lode Runner”… iar la vremea respectivă, tata a interpretat mesajul ca pe o metamorfoză pacifistă: fostul bombardier se apucă acum de alergat. Din păcate, niciuna dintre dischetele galbene pe care am pus mâna în următorii ani nu a conținut jocul Lode Runner. Și chiar dacă s-ar fi produs această descoperire, nu cred că eu sau tata am fi făcut instant legătura cu finalul Bomberman. Cu toate acestea, nu voi uita cât de impresionat eram de abilitățile tatălui meu de a plasa și sincroniza bombele de-a lungul ecranului.

HERCULES (PC, 2002)

Atunci când am pus prima dată mâna pe compilația pirat “Games Mania 5”, m-am bucurat nespus să văd că în meniu regăsesc și jocul Disney’s Hercules. Dar la vremea respectivă, PC-ul meu Olivetti M4 avea un monitor care nu putea afișa mai mult de 16 culori (deși placa video putea duce 256). Prin urmare, mi-am petrecut următorii doi ani jucând Hercules în casele altor copii. Abia în 2002 am primit un monitor nou și un sistem nou cu procesor AMD K6-2, 96 MB de RAM și o placă video Riva TNT2. Am jucat și terminat Hercules nu neapărat pentru că ar fi fost cel mai bun joc, ci pentru că limitările tehnice anterioare m-au făcut să-mi doresc și mai tare să-l pot rula pe calculatorul de acasă.

DOOM 3 (PC, 2004)

În februarie 2004, părinții mei au făcut un efort financiar gargantuesc și mi-au cumpărat un calculator de generație actuală. Când am pus mâna pe acel Pentium 4 cu Hyper Threading și frecvență de 2400 MHz, cu 256 MB de RAM și o placă video GeForce FX 5200, credeam că nu există joc pe care să nu-l pot rula la setări maxime de fidelitate. Bucuria a durat doar timp de 6 luni: în august 2004, id Software a lansat DOOM 3 și mi-a îngenunchiat sistemul – memoria RAM abia dacă era suficientă, iar placa video nu putea să facă față nici setărilor de nivel mediu. Era prea devreme să le cer părinților bani pentru un upgrade de sistem, dar experiențele anterioare mă obișnuiseră deja să fiu în urmă față de jocurile cele mai recente. Am încercat să mă bucur de privilegiul de a opri invazia demonică de pe Marte cu limitările de rigoare, până când am pus mâna pe un ATI Radeon 9550 GT și încă o plăcuță cu 256 MB DDR.

IMPOSSIBLE CREATURES (PC, 2004)

Despre jocul Impossible Creatures am aflat pentru prima dată prin anul 2003, când tata mi-a cumpărat de la Metro o revistă italiană despre jocuri. Mi s-a părut fascinant felul cum poți combina diverse animale și păsări pentru a da viață unor bestii hibride pe care le trimiți la luptă. Însă adevăratul motiv pentru care am inclus Impossible Creatures în această listă are mai degrabă legătură cu începuturile mele de colecționar: în primăvara anului 2004, tatăl meu ne-a luat pe mine și pe fratele meu Luca la CERF. Iar în mijlocul celui mai mare eveniment anual de IT, am văzut un joc “original” pe care îl recunoșteam, care era vândut de un distribuitor oficial și pe care ni-l puteam permite. Partea de convingere a fost executată cu măiestrie de fratele meu, care în cele din urmă l-a determinat pe tata să scoată “500 de mii” pentru a ne transforma în fericiții posesori ai unui joc original. Pentru doi copii care au crescut cu software piratat, distribuit pe dischete floppy sau CD-uri înscrise cu marker permanent, ideea de a deține ceva în carcasă oficială avea o semnificație aparte.

Jocul în sine nu era atât de bun – ba chiar aș putea spune că eu și Luca ne-am distrat mai tare în strategii precum Age of Empires sau Heroes of Might and Magic 3. Dar momentul când am pus un original deasupra grămezii de carcase Traxdata, Imation și Verbatim a fost cu adevărat ceva magic.

STAR WARS (PC, 2003) GALACTIC BATTLEGROUNDS

Este o clonă de Age of Empires 2, dar cu unități, civilizații și campanii rupte din universul Star Wars. Nu este nici cel mai bun joc de strategie în timp real, dar nici cel mai rău. Probabil că Starcraft și Age of Empires m-au impresionat mai tare la vremea lor datorită posibilităților și a mecanicilor de joc. Însă Galactic Battlegrounds îți permitea să faci o campanie alături de Darth Vader și să cucerești întreaga galaxie, planetă cu planetă. Evenimentele din film nu aveau nicio importanță: în calitatea ta de jucător, aveai libertatea de a rescrie fiecare bătălie și de a-ți folosi imaginația pentru a pune în scenă noi scenarii. De departe, funcția mea preferată era aceea în care puteam crea propriile hărți pentru a organiza lupte de tip “Darth Vader și Darth Maul versus Han Solo, Chewbacca și Jar Jar Binks”, “Împăratul Palpatine la vale versus maestrul Yoda în vârful dealului”, sau “Luke Skywalker versus 20 de Stormtroopers dispersați în colțuri diferite ale hărții”. Programam scenariul, plasam unitățile pe hartă, iar apoi urmăream desfășurarea evenimentelor. Un copil de 11 ani care încă își aprofunda cunoștințele legate de universul Star Wars și stătea până după miezul nopții pentru a vedea filmele atunci când erau difuzate pe Pro TV cu greu ar fi putut să își imagineze că un joc îi poate oferi mai mult de atât. Galactic Battlegrounds a fost cadrul perfect pentru a-mi alimenta imaginația. Dacă aș fi avut ceva mai mult timp și eram mai mare cu câțiva ani, probabil că m-aș fi apucat să scriu cărți întregi de ficțiune legată de evenimentele dintr-o simplă confruntare pusă în scenă de propriile fascinații.

WORMS WORLD PARTY (PC, 2003)

Am descoperit pentru prima dată Worms: Armageddon în primăvara anului 2002, când eram în vizită la prietenul meu Cornel. M-a amuzat copios combinația de tactică, haos și animații haioase. Violența nu era la fel de distractivă nici măcar în desenele animate cele mai reușite. Un an mai târziu, am adus acasă un CD cu Worms World Party: aceeași Mărie, dar cu câteva pălării în plus. Mi-a plăcut distracția din modul single player, dar cel mai tare m-am bucurat de momentele când eu, Luca și tata butonam pe rând tastatura în încercarea de a scufunda (sau arunca în aer) viermii din echipele adverse. Copiii din ziua de azi nu vor înțelege ce înseamnă să împarți tastatura pentru a-ți deplasa unitățile pe rând, urmând ca în pauze să formezi alianțe spontane cu jucătorul mai slab pentru a-l extermina pe cel dominant… dar din cauza unei grenade zburate de vânt, orice înțelegere degenerează într-o anarhie imprevizibilă și demnă de analizele cele mai sumbre din simulările de război nuclear. Jocurile din seria Worms sunt cu adevărat ceva special. Hallelujah!.

HEROES (PC, 2001) OF MIGHT AND MAGIC 3

Am descoperit pentru prima dată “Heroes 3” acasă la fini și am fost atras instant de mitologia din spatele poveștii și de contrastele dintre orașe (arhanghelii din Castle Town versus Scaraoțchi încornorați din Inferno Town, titanii din Tower Town versus hidrele haotice din Fortress Town, elfii din Rampart Town versus scheletele din Necropolis Town, minotaurii din Dungeon Town versus orcii și ciclopii din Stronghold Town). Bătălia dintre bine și rău se purta la o scară uriașă, cu sute de unități, vrăji, capcane și tactici care pot oricând să schimbe deznodământul confruntării. Dincolo de elementele de luptă, există o întreagă economie care include atât procurarea de resurse cât și gestionarea timpului și a energiei de deplasare. Pentru mine, Heroes of Might and Magic 3 este apogeul genului TBS. Însă adevărata surpriză apare atunci când ai un prieten sau doi alături de care să te joci în modul “Hot Seat” – împărțiți același mouse și aceeași tastatură, vă deplasați pe aceeași hartă, dar vă bateți pentru aceleași resurse limitate în încercarea de a cuceri castelele celorlalți jucători. Nu voi uita niciodată serile magice în care concuram cu fratele meu și cu tata. Momentele acelea au fost cu adevărat unice.

MAFIA

Am aflat pentru prima dată despre Mafia în toamna anului 2002, din revista PC Games. Prezentarea cinematică și stilul “de epocă” m-au fermecat instant… și deși încă nu aveam un sistem capabil să ruleze o astfel de bijuterie a divertismentului virtual interactiv, am inclus Mafia pe lista mea de priorități pentru un viitor miracol (care s-a produs de ziua mea abia în 2004). Ceea ce Mafia m-a învățat este că jocurile pot să atingă un nivel unde grafica, dialogurile, povestea și prezentarea oferă o expe-

(PC, 2004)

riență asemănătoare unui film. La vremea respectivă, încă nu văzusem trilogia The Godfather, Goodfellas, originalul Scarface, sau vreun film noir. Prin urmare, nu aveam un alt reper care să mă ajute să înțeleg de unde sunt împrumutate ideile. Dar această abordare naivă m-a ajutat să mă bucur și mai tare de evenimente și să fiu mult mai surprins de întorsăturile de situație. Eu nu am reușit niciodată să finalizez toate misiunile – “Visiting Rich People”, momentul când trebuie să te furișezi prin grădina procurorului care deține informații compromițătoare despre familia Salieri, mi-a venit de hac de fiecare dată. Însă fratele meu a terminat Mafia de cel puțin 3 ori. Din același motiv, numele motanului nostru este Salieri.

(XBOX 360, 2009) BATMAN: ARKHAM ASYLUM

În vara lui 1997, cu un an înainte să învăț să citesc, am primit cadou de la bunicul meu primul număr din banda desenată Aventurile lui Batman. În aceeași perioadă, urmăream în fiecare seară pe Cartoon Network episoade din Batman: The Animated Series. Am crescut jucându-mă cu figurine cu Batman și am văzut în cinema filmele regizate de Joel Schumacher fără să mă îndoiesc vreodată de calitatea prezentării. Am jucat și titlul de acțiune lansat de Sunsoft pe NES/Famicom, așa că nu se poate spune că am abordat Arkham Asylum în 2009 din ipostaza unui profan. Ceea ce vreau totuși să spun este că nici în visurile mele cele mai frumoase nu aș fi putut să îmi imaginez o aventură atât de vastă și intensă. Fiecare personaj din desene și benzi desenate își face apariția la un moment-dat, fiecare aliat sau răufăcător contribuie la evoluția evenimentelor, iar acțiunea nu devine niciodată plictisitoare sau repetitivă. Între secțiunile de luptă există puzzle-uri, iar odată ce-ți pui mintea la contribuție trebuie să gestionezi punctele dobândite pentru a îmbunătăți diversele abilități ale lui Batman. Și da, știu că Arkham City este considerat un joc mai bun – dar Arkham Asylum a apărut primul, reușește să ofere o aventură mai compactă și a lăsat o impresie mult mai puternică asupra mea. Ulterior, fiecare joc cu super eroi din benzi desenate (de la Spider-Man la Wolverine) a ajuns să fie comparat cu Arkham Asylum. Și îmi este greu să mă gândesc la o punere în scenă mai reușită pentru personajele din universul Batman, ținând cont de limitările existente în anul 2009. Dacă vreți să aveți un termen de comparație, căutați Batman Begins pentru PlayStation 2 și Gamecube. Evoluția este imensă.

BROKEN SWORD 2

Am jucat aventuri point and click mai reușite decât Broken Sword 2. Însă acest titlu are distincția de a fi primul joc full pe care l-am luat de la revista LEVEL și pe care l-am putut rula pe calculatorul meu de atunci fără nicio grijă (AMD K6-2 tactat la 333 MHz, 96 MB SDR, Riva TNT2). Primele minute de joc, în care eroul nostru blondin strivește o tarantulă veninoasă cu un raft de bibliotecă și stinge incendiul din cameră cu un sifon improvizat, m-au prins și m-au făcut să îmi doresc să văd și restul poveștii. Iar stilul grafic și animațiile fluide cu greu trădează vârsta unui joc lansat pentru prima dată în anul 1997. De fiecare dată când mă gândesc la revistele LEVEL și la jocurile full oferite, Broken Sword 2 este primul titlu care îmi vine în minte.

(PC, 2003) (Switch, 2022) OCTOPATH TRAVELER

Octopath Traveler m-a prins încă de la demo-ul oferit gratuit de Square Enix în iulie 2018. După 2 ore de joc, mi-am dorit să văd și restul poveștii. Însă prețul de 60 de euro mi s-a părut prea mare și am decis să mai aștept… iar 3 ani și jumătate mai târziu, am ajuns să-l cumpăr la mâna a doua de pe Olx cu 200 de lei, pentru că prețul nu a scăzut niciodată prea tare. Pot spune despre Octopath Traveler că este unul dintre cele mai bune RPG-uri 2D pe care le-am jucat vreodată. Însă adevărata magie se poate regăsi în poveștile personajelor și interacțiunile cu NPC-uri. Prin excelență, acest titlu te transportă într-o lume unde bunătatea și inocența sunt parte din normă – iar răul este ceva relativ simplu de identificat și trebuie stârpit. Într-o lume încărcată de elemente post-moderniste, cu nuanțe de gri și un relativism împins la extrem, descoperirea unui univers unde distincția dintre bine și rău este realizată de câteva principii simple m-a umplut de căldură sufletească și m-a determinat să vreau să ajut fiecare personaj în parte. Square Enix a îmbunătățit semnificativ rețeta în Octopath Traveler II – însă mi s-a părut greu să regăsesc aceeași bucurie atunci când știam deja la ce să mă aștept.

AGE OF EMPIRES

Am descoperit pentru prima dată Age of Empires la calculatorul din biroul tatălui meu. Nu sunt sigur cine a fost informaticianul genial care a instalat jocuri și le-a răspândit în rețeaua instituției – dar a reușit pentru o perioadă de timp să reducă productivitatea angajaților. Tata a fost atât de impresionat de Age of Empires încât m-a adus la locul lui de muncă înainte de închiderea programului doar pentru a-mi arăta cum poți să construiești orașe, să exploatezi resursele din natura înconjurătoare și, atunci când te plictisești, să introduci parole care aduc pe câmpul de luptă pușcași marini și automobile sport. A fost primul RTS pe care l-am văzut vreodată – înainte de Starcraft, Warcraft, Empire Earth, Age of Mythology, Rise of Nations și Star Wars: Galactic Battlegrounds. Dar a reușit să-mi alimenteze imaginația și să-mi extindă orizonturile în moduri neașteptate. Jocurile pe care le încercasem până atunci se bazau pe reacții imediate la pericole iminente: ai o prăpastie în față? Sari! Ești atacat de un inamic? Lovește-l cu arma din dotare sau sari în capul lui. Însă Age of Empires mi-a arătat că jocurile pot să se bazeze și pe planificare strategică pentru situații care inevitabil urmau să se ivească. Pepperoni pizza!

(PC, 2001) (Switch, 2017) LEGEND OF BREATH OF THE WILD ZELDA:

Înainte de “Breath of the Wild”, conceptul de joc open world presupunea doar libertatea de a alege ordinea misiunilor și de a te plimba dintr-un oraș în altul. Nintendo a schimbat însă regulile, introducând în Zelda un concept simplu: tot ceea ce poți vedea poate fi explorat. Nu există râu în care să nu poți înota, munte pe care să nu-l poți escalada, sau bucată de teren pe care să nu te poți plimba. În afară de văzduh și corpuri cerești, absolut nimic nu este un simplu element de decor. Iar toate aceste elemente ocupă doar 13.4 GB din spațiul de stocare al consolei. Am cumpărat Breath of the Wild în iarna lui 2018, la câteva luni după ce fratele meu mi-a dăruit un Nintendo Switch de ziua mea. Dar abia în vara lui 2019 am terminat povestea principală, după ce am petrecut restul timpului explorând fiecare formă de relief și colecționând semințe de korok. În prima revistă NXT LVL, am publicat un articol de câteva pagini despre joc… însă nu cred că voi putea vreodată să descriu în cuvinte bucuria de a explora și de a descoperi. Este ceva ce Tears of the Kingdom a perfecționat anul acesta și care a fost preluat de fiecare joc open world apărut după 2018. Dar originalul rămâne în memoria mea un reper important, care a revoluționat felul cum abordez și înțeleg jocurile.

THE SIMS (PC, 2002)

Seria The Sims a permis unei generații întregi să se joace de-a Dumnezeu cu o gospodărie, influențând fiecare decizie și interacțiune din viața unor personaje virtuale. Însă funcția cu adevărat revoluționară este aceea în care creezi scenarii imaginare sau deja existente în viața reală. Vrei să reproduci imaginea familiei tale, cu părinți ambițioși și copii care se joacă pe calculator și nu iau mereu notele cele mai mari la școală? Este una dintre posibilitățile pe care le-am încercat! Vrei să vezi cum ar arăta viața ta alături de Ioana din banca a treia de la geam, după ce ați devenit amândoi adulți, vă permiteți să cumpărați o casă fără credite la bănci și vă puteți reproduce prin câteva săruturi romantice? Nimeni, în afară de un părinte cicălitor care îți spune să lași calculatorul și să treci la teme, nu te va putea opri din a face asta. Dar jocurile The Sims devin cu adevărat interesante odată ce începi să porți pălăria de filosof și îți pui întrebări pe care înțelepți precum Rabelais și Leibnitz le-au elaborat cu sute de ani înainte ca tu să te naști: dacă și noi suntem personaje în simularea altcuiva, iar liberul nostru arbitru este de fapt controlat de o entitate cu inteligență superioară pe care nu o putem percepe?Abia atunci începi să acorzi un grad suplimentar de atenție scării din piscină, în speranța că nu va dispărea în timp ce te bălăcești la mare adâncime.

HARRY POTTER (PC, 2003) AND THE CHAMBER OF SECRETS

În dimineața de Crăciun a anului 2002, am găsit sub brad un mouse optic cu rotiță scroll și volumul 2 din seria de cărți Harry Potter. Moș Crăciun nu cunoștea prea bine cronologia evenimentelor din universul creat de J.K. Rowling. Însă în următoarele luni am devenit atât de prins de lumea magică de pe lângă școala de vrăjitori Hogwarts încât am citit toate cărțile, m-am uitat la toate filmele apărute până atunci și am ținut neapărat să joc toate jocurile. Dintre toate adaptările realizate de studioul EA Games, cea de-a doua m-a prins cel mai tare și mi-a alimentat imaginația în ceea ce privește provocările asociate cu viața de tânăr vrăjitor. Harry Potter and the Chamber of Secrets a fost jocul potrivit, apărut chiar în momentul potrivit. Iar din perspectiva unui copil care era obișnuit să se afle mereu în urmă față de lansările cele mai recente, acest fapt însemna enorm.

LEGEND

În opinia multor jucători, Legend of Kage este un joc mediocru. O abominație repetitivă care nu merită un loc de cinste în rândul revoluției pornite de Nintendo în a doua jumătate a anilor 1980. O lansare demnă de un episod de Angry Video Game Nerd. Însă în memoria mea, Legend of Kage este primul joc pe care îmi amintesc să-l fi terminat. Înainte să descopăr că există un castel din Super Mario Bros care într-adevăr are o prințesă de salvat, am răpus luptători ninja de-a lungul celor 4 anotimpuri (o scuză pentru a refolosi aceleași fundaluri, dar cu o cromatică diferită) și am luat-o de mână pe prințesa Kiri pentru a începe împreună o viață plină de incertitudini socio-economice. Aveam doar vreo 7 ani, dar știam cum să parez steluțele shuriken, să lansez atacuri devastatoare prin rotirea brațului care mânuiește katana și să le vin de hac răpitorilor exact ca în filmele lui Akira Kurosawa.

OF KAGE (Terminator, 1999) SAM & MAX: SEASONS 1 + 2 (PC, 2008)

Nu am jucat Sam & Max pentru că aș fi avut vreo nostalgie față de aventura lor originală din anul 1993. Am decis să-i acord o șansă după ce am citit o recenzie pozitivă în revista XtremPC și mi-am dat seama că dețin un calculator care deja nu mai ține pasul cu lansările cele mai recente. Ceea ce am descoperit însă este o provocare pentru minte și spirit care permanent m-a amuzat și m-a îndemnat să rezolv misterul pentru a putea trece la episodul următor. O parte din farmec este dat tocmai de acest format episodic: fiecare capitol include un mister mai mic, iar la finalul sezonului toate evenimentele se leagă pentru a contura o conspirație de proporții cosmice. Alături de câinele detectiv Sam și de iepurele hiperactiv Max, am făcut cașcaval elvețian găurind o bucată de brânză cu gloanțele pistolului, am aflat despre multiplele reprofilări profesionale ale lui Sybil, am făcut comerț cu paranoicul Bosco, am subestimat caracterul malefic al simpaticului grup The Soda Poppers și am arătat lumii întregi că magicianul Hugh Bliss este un șarlatan. Călătoriile au inclus locuri exotice precum Casa Albă, o lume de realitate virtuală, Polul Nord, Luna și Iadul. Când ai parte de aventuri de acest calibru, poți să uiți de Crysis, Bioshock, Fallout 3 și alte jocuri pe care oricum PC-ul tău nu le poate rula.

GUITAR HERO 3 (PC, 2009)

Copiii din ziua de azi nu vor putea să înțeleagă ce fenomen a fost Guitar Hero pentru o generație care a crescut urmărind videoclipuri cu formații rock difuzate pe MTV. Dar în 2009 am decis să descarc Guitar Hero 3 de pe Filelist, să setez tastele de la F1 la F5 pentru a corespunde celor 5 note muzicale și să ciupesc corzile imaginare cu “Delete”. Apoi am întors tastatura pentru a o ține ca pe o chitară și mi-am rafinat cunoștințele de cultură muzicală alături de piese ale unor formații precum Smashing Pumpkins, Poison, Living Colour, Heart, Alice Cooper, DragonForce și KISS. La bază, Guitar Hero este un joc de ritm care te ajută să te sincronizezi cu restul formației. Dar după ce am finalizat campania la nivelul de dificultate mediu, le-am cerut alor mei să-mi cumpere o chitară electrică de Crăciun. Am crezut că totul va fi la fel de simplu ca în joc, dar abia după câțiva ani am ajuns să pot cânta piesele care m-au inspirat să pun mâna pe un instrument adevărat. Am continuat să joc și alte titluri din seriile Guitar Hero și Rock Band: am achiziționat setul întreg cu tobe pentru Guitar Hero 6: Warriors of Rock, iar în pauze am devenit și Ringo Starr în The Beatles: Rock Band.

GTA: VICE CITY (PC, 2003)

Prin octombrie 2003, am mers în vizită la colegul meu de clasă Alex, care avea un AMD Athlon 2000+ cu 256 MB de RAM și o placă video GeForce 4. Sigur, pretextul a fost că vom scrie teme împreună. Dar ceea ce am ajuns să facem a fost să furăm mașini sport, să călcăm pietoni și să introducem din tastatură “PANZER” pentru a putea fugi de mașinile de poliție la bordul unui veritabil tanc. Dacă activitatea devenea plictisitoare, obțineam o misiune de “rampage” și măcelăream tot ce mișcă – uneori mitraliam găști de cubanezi cu bandană, alteori sfârtecam capete cu ajutorul unei săbii de samurai. Un an mai târziu, am descoperit că poți ridica prostituate cu mașina pentru a-ți crește numărul de puncte de viață la 125%. Și cumva nici eu și nici Alex nu am devenit violenți, nu am îmbrățișat viața de nelegiuit în mijlocul unei organizații mafiote și nici nu am dat vreodată cu mașina peste o prostituată pentru a ne lua banii înapoi. Ascultând posturile de radio Flash FM și V-Rock, am ajuns să descopăr câteva dintre cele mai emblematice hit-uri ale anilor 1980. Iar odată ce am învățat cum să adaug propriile fișiere mp3 pentru a asculta muzica mea în mașină, am ajuns să conduc ore în șir de-a lungul și de-a latul orașului virtual. Și da, ulterior am jucat toate celelalte jocuri GTA. Dar niciunul dintre ele nu a avut același impact.

FINAL FANTASY X (Switch, 2021)

Am descoperit seria Final Fantasy relativ târziu. În 2021, pe când stăteam izolat în casă alături de restul planetei, am achiziționat de la Altex cu 90 de lei o compilație care include două dintre cele mai arătoase jocuri lansate pe PlayStation 2: Final Fantasy X și X-2. Așteptările mele nu erau foarte mari, dar X m-a prins destul de repede cu 2 elemente surprinzător de bune: sistemul de luptă și prezentarea cinematică a fiecărei scene. În primele 20 de ore nu mi-a păsat foarte tare de poveste – m-am bucurat de bătălii de proporții epice și am încercat să cultiv abilitățile fiecărui personaj din echipă. Dar în a doua jumătate, Final Fantasy X a reușit să mă facă să simt un atașament față de poveste și personaje cum rar am întâlnit în jocuri. Voiam să îl văd pe Tidus cum se întoarce în Zanarkandul natal. Speram să o văd pe Yuna fericită și nevătămată, la finalul unui pelerinaj încheiat cu succes. Am descoperit însă o dramă de proporții cosmice, în care nu există final fericit. În ultimele ore de joc, mi-a fost greu să rămân indiferent atunci când apar întorsături de situație și am regretat atenția puțină pe care am acordat-o poveștii de la începutul jocului (parcurgând acțiunea a doua oară, totul a avut mai mult sens). Datorită lui Final Fantasy X, am ajuns să vreau să colecționez și să joc toate celelalte titluri din serie. Iar uneori când vreau să simt din nou intensitatea evenimentelor, reascult coloana sonoră a jocului și trec prin câteva dintre frământările care fac din X o capodoperă. Arta nu trebuie să fie întotdeauna perfectă – rolul ei este să ne umanizeze și să ne facă să simțim ceva care ne ajută să devenim mai buni.

FIFA 2000 (PlayStation, 2001)

Prin octombrie 2000, tata s-a gândit să ne răsfețe pe mine și pe fratele meu cu o plimbare la sala de jocuri. Dincolo de ușă, se afla o cameră întunecată cu vreo 15-20 de televizoare cu tub și tot atâtea console PlayStation. Iar atunci când nenea care taxa “zece mii pe oră” l-a întrebat pe tata ce joc să ne ofere, i-a răspuns “ceva cu fotbal”. Așa am descoperit FIFA 2000 – primul joc de fotbal pe care l-am încercat vreodată, dincolo de Soccer de pe Terminator/NES. Nu îmi mai amintesc exact ce echipă am ales prima dată sau dacă victoria a fost a mea sau a fratelui meu. Știu doar că, în următorii 2 ani, am ajuns să pun bani deoparte pentru a merge la “PlayStation”. Și nu, nu am jucat mereu FIFA 2000 – am încercat și Mortal Kombat 4, Marvel vs Capcom, International Superstar Soccer și un joc de curse care probabil era Crash Team Racing. În anul următor, au adus în sală și un PlayStation 2… dar nu am reușit niciodată să mă apropii de el pentru că mereu erau băieți mai mari care îl rezervau pentru restul zilei. Totuși FIFA 2000 are meritul de a-mi fi deschis orizonturile către consolele PlayStation, cu o grafică pe care nu o aveam pe Terminator sau pe calculatorul de acasă. Când am primit un PC mai bun, FIFA 2000 a fost printre primele jocuri pe care le-am procurat.

THE CYCLES (MS-DOS, 2000)

În vara anului 2000, părinții mei au cumpărat primul computer personal: un Olivetti M4 adus din Olanda, care a venit cu doar 2 jocuri pre-instalate: Chessmaster 2000 și The Cycles. Cel de al doilea dintre ele, pe care eu și fratele meu îl descriam ca “jocul cu motociclete”, a marcat prima și cea mai distractivă introducere în lumea divertismentului interactiv pixelat de pe PC. Motocicletele puteau fi manevrate folosind doar săgețile de pe tastatură, iar gradul de dificultate era suficient de scăzut pentru a ne permite tuturor să avem parte de victorii sărbătorite cu șampanie la finalul curselor. Nu este cel mai bun titlu de curse din genul și din perioada lui, dar este introducerea pe care am primit-o în lumea jocurilor de pe MS-DOS și Windows 95. Ulterior, aveam să descopăr adevărate capodopere care m-au determinat să butonez mai puțin controllerul de Terminator și să privesc tastatura ca pe o interfață de control pentru jocuri (o perspectivă de care nu aveam parte prea des alături de părinții mei care lucrau în Word și Excel).

(Terminator, 1999) MONSTER IN MY POCKET

Monster in my Pocket, cunoscut și sub numele de “Batman & Flash” în variantele modificate și mai tare de pirați, este unul dintre primele jocuri pe care eu și fratele meu Luca le-am terminat printr-un efort colaborativ. Chiar dacă am avut și alte titluri care ne provocau să lucrăm împreună (Contra, Rush’n Attack, Double Dragon II), Monster in My Pocket ne-a plăcut cel mai tare. Cele două personaje principale, vampirul și Frankenstein (numit generic “The Monster” pentru a evita un eventual proces de judecată) trebuiau să treacă prin toate camerele din casă, să stârpească hoarde întregi de monștri și să ajungă la televizorul din sufragerie pentru confruntarea finală cu demagogul Warlock care scotea lasere pe ochi. O metaforă destul de interesantă despre canalele de informare și eliberarea mentală a individului care trebuie să iasă din casă pentru a putea vedea realitatea. Acțiunea jocului începe în dormitor, continuă în bucătărie, iese în strada din fața casei și ajunge să se desfășoare în canalizare. Revenirea la suprafață se face într-un șantier de construcții, iar reintrarea în casă include un peisaj cu grădină orientală. Ultimul nivel este însă cel mai confuz, pentru că peisajul devine muntos și înconjurat de coloane grecești. În mod clar, programatorii au deviat de la concept doar pentru a crea o arenă în care se pot purta bătăliile finale. În stilul specific al jocurilor arcade de la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, ultimul nivel te pune să înfrunți pe rând și fără pauză toți ceilalți boși de final de nivel. Și dacă reușești să treci cu brio de provocare, ți se oferă în sfârșit ocazia de a te răzbuna pe capul răutăților care își face apariția în TV-ul din sufragerie. Nu sunt sigur dacă se poate spune despre Monster in My Pocket că este vreo capodoperă a genului… dar cu siguranță este un joc subevaluat, care oferă o experiență memorabilă pentru cei care au și un al doilea jucător lângă ei pentru a colabora. Alunecarea pe balustrada din hol și escaladarea scaunelor de bucătărie pentru a te urca pe masa unde te așteaptă un inamic în formă de cub de zahăr lângă o ceașcă de cafea este în continuare un moment greu de uitat pentru mine.

MAX PAYNE 2 (PC, 2004)

Max Payne 2 este jocul pe care îl asociez cu divorțul părinților mei. Este un shooter la persoana a treia destul de bun și un thriller psihologic de excepție, însă calitatea lui principală a fost aceea de a mă ține ocupat și distras în momentele cele mai întunecate din copilăria mea. Atunci când realizam că părinții mei urmează să se despartă, găseam alinare în faptul că Max Payne trece printr-o adevărată tragedie grecească în care tot ceea ce ajunge să îndrăgească este sortit pieirii. Din punct de vedere estetic, ceea ce m-a atras la Max Payne este povestea spusă prin intermediul unor benzi desenate atmosferice, narate de vocile personajelor. Dar oricât de ciudat ar suna, vedeam în Max Payne și Mona Sax exact soarta părinților mei: două personaje care în mod clar țin unul la altul, au abilitatea de a lucra împreună în situații critice, dar nu pot rămâne împreună. Dacă ar fi fost altfel, detectivul introspectiv nu ar fi avut povești de spus, iar asasina cu sânge rece nu ar mai fi fost fatală.

WOLFENSTEIN 3D (PC, 2001)

Wolfenstein 3D este primul FPS pe care l-am văzut și jucat vreodată, precum și primul joc pe care l-am instalat de pe două floppy disk-uri. Aveam doar 9 ani, iar finul nostru Dorin a decis să ne surprindă cu o experiență inedită: intri în pielea unui soldat american care se infiltrează într-un castel nazist pentru a face prăpăd. Partea care m-a impresionat cel mai tare este perspectiva – la vremea respectivă, credeam că Wolfenstein 3D arată la fel ca screensaverul Maze din Windows 95. Ceva ani mai târziu, mi-am dat seama că este de fapt invers: Bill Gates era mare fan al jocurilor făcute de id Software și a ținut neapărat să lanseze DOOM într-o variantă specială pentru Windows 95.

Cumva, mă simt privilegiat că am început să descopăr jocurile cu împușcături la persoana întâi (FPS) odată cu Wolfenstein 3D. Fără să vreau, din motive care țin mai degrabă de limitările tehnice ale calculatorului meu de atunci, incursiunea mea a pornit tocmai cu părintele genului. Și da, știu că au existat FPS-uri înainte de Wolfenstein, înțeleg ideea că de fapt nu este “3D” și sunt conștient că DOOM este un joc mult mai bun. Dar serile de sâmbătă în care tatăl meu îmi arăta cum îl ciuruiește pe însuși Fuhrerul Adolf Hitler sunt veșnic întipărite în memoria mea de jucător. Nu am ajuns niciodată să termin toate episoadele din cauză că nivelurile ajung să semene cu adevărate labirinturi (o problemă de lumini și decor pe care DOOM a rezolvat-o). Dar copilăria mea a fost mai frumoasă datorită lui Wolfenstein 3D.

COUNTER STRIKE (PC, 2003) Acest mod de Half Life este un adevărat fenomen...

Dacă vreun copil care a trăit prima jumătate a anilor 2000 îmi spune că a crescut la oraș și nu a încercat vreodată Counter Strike, atunci voi presupune că am de a face cu un călător prin timp sau cu un extraterestru interdimensional. La apogeu, Counter Strike (mai ales în versiunea 1.6) era jocul folosit de ziare și televiziuni pentru a ilustra ce este un joc pe calculator. Fiecare internet cafe era plin cu elevi care încercau să le arate colegilor și băieților mai mari cum pot să mânuiască mouse-ul pentru a trage cu AK-47. Au existat echipe, clanuri și competiții de Counter Strike înainte ca termenul de “e-sport” să fie inventat și cu mult înainte de momentul când au apărut jucători profesioniști care-și pot câștiga existența doar din asta. Cu alte cuvinte, acest mod de Half Life este un adevărat fenomen care mi-a mâncat mii de ore și m-a făcut să dezvolt un reflex pentru a apăsa pe tastele “punct” și “virgulă” pentru a cumpăra gloanțe. Atunci când eram ciuruit, apăsam “X” și “3” pentru a le spune colegilor că am nevoie de întăriri. Iar în pauzele dintre meciuri, deschideam WinAmp 2.91 și vizionam clipul “eoLithic – The Movie“ pentru a găsi inspirație în tacticile clanului norvegian eoLithic (tot aici am descoperit formații precum Within Temptation și Evanescence). De-a lungul “carierei” mele de jucător de Counter Strike, am folosit doar două nume: eoL_Dark și MaxPayne. Deci dacă există vreun veteran de pe serverele Link Mania care își amintește de tentativele mele de a dezamorsa bombe pe harta de_dust2, atunci vreau doar să spun că nu am devenit niciodată mai bun de atât… și cumva nici nu mi-a păsat. Counter Strike este unul dintre puținele jocuri în care am investit timp și energie tocmai pentru că îmi doream să mă simt în pas cu tendințele și voiam să am ceva în comun cu restul colegilor de școală. Și da, toate astea se întâmplau înainte de CS: Source și de Global Offensive. Pe vremea mea, trebuia să deschid Half Life și să aleg din meniul principal opțiunea “Change Game” la fel cum jucătorii de table trebuiau să dea mai întâi la o parte piesele de șah.

CONQUER ONLINE (PC, 2005) Conquer m-a învățat cum funcționează piețele...

În adolescența mea relativ îndepărtată, am jucat Conquer Online aproape zilnic timp de vreo 5 ani. Este vorba despre un MMORPG gratuit inspirat din istoria și mitologia chinezească, pe care l-am descoperit la internet cafe-uri în timp ce mă jucam Counter Strike alături de colegii de școală. În ochii tuturor, Conquer Online era modalitatea de a ne împrieteni cu băieții mai mari – un joc asemănător din punct de vedere stilistic cu seria Diablo (perspectivă izometrică, clase de eroi cu abilități variate, accent pus în mod excesiv pe grind manifestat prin stârpirea a sute de monștri). Dar cum nu îmi permiteam să plătesc abonamentul lunar pentru World of Warcraft, am ales să mă bucur de un univers în care puteam să socializez cu jucători din toată lumea pentru a colabora în diverse misiuni sau pentru a porni dueluri spontane. Fără să îmi dau seama, Conquer Online m-a ajutat să-mi perfecționez limba engleză în vacanța de vară dintre clasele a 7-a și a 8-a. Deoarece participam săptămânal la evenimente cu mai mulți jucători (guild wars, Dis City), eram conectat destul de des la aplicația Ventrilo și trebuia să raportez în timp util cine atacă, unde și ce altceva se întâmplă. Dacă la școală era satisfăcător să pot să îmi spun numele și să descriu școala unde învăț și câteva opinii personale, americanii din Conquer nu aveau timp să mă învețe… așa că a trebuit să țin pasul. Mai mult de atât, Conquer m-a învățat cum funcționează piețele (știam cine cumpără obiecte cu bani reali și îmi puteam da seama cum influxul de capital influențează valoarea echipamentelor mele), de ce sistemele de reputație contează (odată ce păcăleai sau înșelai pe cineva, trebuia să suferi consecințele) și cum trebuie să pui problema atunci când negociezi sau colaborezi. Prin intermediul unui MMORPG destul de mediocru (și care a fost stricat pe parcurs de un sistem care-i permitea oricui să ajungă la nivel maxim și cu echipamente legendare într-o singură zi dacă scoate din buzunar câteva mii de dolari), am ajuns totuși să-mi fac prieteni din Olanda, Australia și Statele Unite ale Americii. Cu unii dintre ei încă mai țin legătura și ne trimitem mesaje de Crăciun sau Paște. Și sunt sigur că mulți români au avut experiențe asemănătoare în RuneScape, Club Penguin, Metin2, MU Online, Guild Wars 2 și, dacă și-au permis, World of Warcraft. Dar dacă ați jucat vreodată Conquer Online pe serverul Aries (și ați ajuns acolo după scindarea serverului Tiger), atunci Cotenetz arcașul vă salută (probabil la fel face și războinicul PACALA, personajul fratelui meu).

SUPER MARIO BROS (Terminator, 1998) Mario este un fenomen cultural...

Dacă nu aș fi primit un Terminator de Crăciun în 1998, atunci viața mea ar fi fost extrem de diferită acum. În primul rând, nu aș fi simțit vreun fel de nostalgie sau atașament emoțional față de Nintendo – deci astăzi nu m-aș mai juca pe Nintendo Switch și nici nu aș deține o colecție de jocuri pentru console precum NES, SNES și Gamecube. Mai mult de atât, nu aș fi ajuns niciodată să fac schimb de “dischete galbene” cu vecini de bloc, prieteni de familie și colegi de la grădiniță/școală. Cu siguranță aș fi primit un calculator la un moment-dat, iar dacă primele mele experiențe de joacă s-ar fi produs în fața monitorului în timp ce butonam tastatura, atunci astăzi probabil aș fi fost un puritan al PC-ului preocupat mai degrabă de performanță grafică decât de distracție în sine. Super Mario Bros este jocul care m-a făcut gamer. M-a învățat regulile de bază din jocuri, m-a inițiat în lumea controllerelor și m-a ajutat să deslușesc limbajul obscur al designului de nivel. Datorită lui Mario, acum dispun de anumite reflexe care mă ajută să înțeleg instant ce trebuie să fac într-un joc. La fel ca Harry Potter și Pokemon, Mario este un fenomen cultural care mă poate ajuta să găsesc prieteni cu interese comune în oricare țară de pe planetă. Și deși am sute de alte jocuri mult mai arătoase și profunde decât bătrânul Super Mario Bros, în continuare sunt dispus oricând să iau de la capăt aventura de salvare a prințesei.

ILUSTRAȚII 3D DE NIKOLA STAVROV - STAVROV.ARTSTATION.COM