Paternitatea în jocuri

Apărut în GRIND IV, paginile 136–145.

Nu am putut să nu observ în ultima decadă o tendință a producătorilor de a ne oferi jocuri în care suntem transpuși în pielea unor personaje care, printre altele, joacă și rolul de părinți, cu precădere rolul de tați. Tind să cred că explicația pentru perpetuarea acestui fenomen este faptul că oamenii care au crescut jucând jocuri video, cei a căror copilărie a fost marcată de magia acestei forme digitale de divertisment au devenit în prezent adulți, persoane cu vârste peste 30 de ani și, implicit au devenit părinți. Astfel, au simțit impulsul de a împărtăși aceste noi trăiri, emoții și stări ce derivă din statutul de părinte (de altfel foarte greu de exprimat, descris și transmis) folosindu-se de una dintre cele mai vechi pasiuni ale lor – jocurile video. În modesta mea opinie, deși jocurilor nu le este recunoscut încă statutul de operă artistică, natura sincretică a acestora le permite să concureze și uneori chiar să surclaseze forme de artă precum cinematografia, înglobând elemente artistice din domeniul muzical, grafic, cinematografic și literar (printre altele). Nu rareori am avut surpriza de a asista la adevărate explozii de talent, imaginație debordantă și pasiune molipsitoare în momentul parcurgerii unor capodopere de jocuri ce abordau un larg spectru de subiecte, de la bijuterii filosofice care contemplau natura umană, existența sau identitatea la opere nihiliste despre ororile războiului sau inevitabilitatea morții. Cert este că oricare ar fi senzația și sentimentul care se vrea împărtășit, de la disperare și resemnare la bucurie și speranță, din perspectiva mea nu există mediu mai potrivit pentru transmiterea acestora decât cel al jocurilor video, care te pun pe tine, jucătorul, fix în miezul evenimentelor. Și nu pot decât să mă bucur că producătorii, cu care împart în prezent o medie de vârstă, au decis să zugrăvească pe pânza virtuală și personaje care să te pună în postura de părinte, descătușând o serie de senzații și emoții netrăite până recent și care reprezintă o gură de aer proaspăt în industrie.

Nu pot spune cu exactitate care dintre jocurile pe care le-am butonat de-a lungul vieții a fost primul care mă erija în această postură, dar pot afirma cu siguranță că acela care mi-a deschis ochii și m-a făcut să realizez condiția de părinte a protagonistului este ”The Witcher 3: Wild Hunt”. Desigur că acesta nu este singurul cu această abordare, lista putând fi completată cu alte jocuri lansate cu precădere după anul 2010. Doar ca să menționez câteva o să fac referire la ”The Last of Us”, ”God of War”, ”Bioshock Infinite”, ”Heavy Rain” sau chiar ”Red Dead Redemption”, dar lista nu este exhaustivă.

GERALT THE MONSTER SLAYER

Am să precizez încă de la început că sunt un mare fan nu doar al seriei de jocuri The Witcher, dar și al cărților scrise de Andrzej Sapkowski. Așa că o să vă rog să mă scuzați dacă nu o să contenesc cu laudele la adresa jocurilor și romanelor. Și desigur, așa cum v-am obișnuit, urmează spoilere majore, în special pentru ”The Witcher 3: Wild Hunt”.

Deși în prezent puțini sunt cei care nu au auzit cine e Geralt of Rivia, acesta reușind să transcendă multiple medii culturale, primul meu contact cu personajul l-am avut în anul 2007, când ”The Witcher” a fost lansat și când aproape nimeni nu auzise de el. Citisem cu ceva timp în urmă un articol în revista Level la rubrica unde se anunțau noi proiecte în materie de jocuri despre acesta… și detaliile aflate atunci m-au făcut curios și chiar entuziast: o companie poloneză care lucrează la un RPG fantasy plasat într-un univers matur inspirat din cultura slavă, cu un protagonist ucigaș profesionist de monștri care utilizează două săbii – una din argint pentru lighioanele fantastice și una din oțel pentru lighioanele umane. În ciuda neajunsurilor, la momentul lansării am fost foarte impresionat de produsul final, de maturitatea poveștii, de moralitatea și consecințele deciziilor luate (chiar și o alegere făcută din cele mai pure intenții poate avea consecințe negative), dar în special de complexitatea și credibilitatea personajelor, mai ales de Geralt, unul dintre cele mai bine conturate caractere dintr-un joc video.

Seria de jocuri a continuat în anul 2011 cu ”The Witcher 2: Assassins of Kings” care a reprezentat o îmbunătățire aproape din toate punctele de vedere: un nou motor grafic care te lăsa cu gura căscată, un sistem de combat mai fluent și mai apropiat de stilul de luptă al witcherilor, personaje memorabile și verosimile cu propriile motivații și interese, o poveste ramificată ce te purta pe cărări diferite în funcție de alegerile făcute și, cel mai important, un protagonist mai complex, mai bine dezvoltat și mai ancorat în realitate și actualitate. Ni se oferă ocazia să relaționăm cu persoanele importante din viața lui Geralt la un nivel mult mai profund, ni se oferă informații despre trecutul personajului, despre experiențele traumatizante prin care a trecut, dar și despre lucrurile și persoanele dragi care îi oferă confort și alinare, reușind să înțelegem mai bine care este fundamentul personalității sale, al principiilor și regulilor ce îl ghidează în viață.

Cu toate acestea, momentul când seria a ajuns cât mai aproape de perfecțiune posibil este reprezentat de lansarea celei de a treia iterații, ”The Witcher 3: Wild Hunt”. Povestea devine foarte personală pentru Geralt, fiind pus în situația de a-și căuta și salva fiica devenită ținta unei facțiuni inter-dimensionale ce dorește să-i recolteze sângele pentru a replica abilitățile de a călători nestingherit prin spațiu-timp. Este punctul în care Geralt devine întreg ca și personaj. Nu pot să continui fără a elogia genialitatea scriitorilor care au contribuit la creionarea acestui personaj (și a întregii serii) și care au reușit să scoată la lumină atât de multe fațete ale naturii umane, atât de multe straturi interconectate și intercalate care îmbracă un miez de personalitate și care fac din protagonist un individ mai uman și mai interesant în comparație cu multe persoane pe care le cunosc în viața reală. Iar elementul care contribuie într-o mare măsură la ”întregirea” personajului este reprezentat de condiția de tată. Tema paternității ocupă un rol central și reverberează prin toți porii jocului. Pe parcursul călătoriei vei întâlnii diferite tipologii de tați, menite să contrasteze cu situația lui Geralt, și te vei implica (sau mai degrabă vei fi absorbit involuntar) în situații și relații tată-fiică/fiu complicate.

GERALT AND FRIENDS

Sunt multe elemente paralele care fac din ”The Witcher 3: Wild Hunt” o capodoperă în materie de jocuri și nu aș avea nici timp, nici spațiu să le expun aici. Așa că aș vrea să mă concentrez pe cel care m-a impresionat cel mai mult și care contribuie la completarea și definirea personajului principal. Mă refer la modul în care sunt portretizate relațiile dintre Geralt și cei apropiați lui (în specia raportarea la Ciri). În primul rând vreau să menționez relațiile cu prietenii săi (Zoltan Chivay, Dandelion, Dudu) sau cu alți colegi de breaslă care îi sunt ca niște frați (Eskel și Lambert). Situațiile și conflictele în care sunt angrenați reușesc să iți transmită un autentic sentiment de camaraderie, demolând bariera ecranului și conferindu-ți senzația că ai într-adevăr de a face cu niște personalități autentice, nu cu niște marionete plămădite din poligoane. Lucrul acesta se datorează măiestriei scriitorilor care au construit quest-uri originale și memorabile susținute de dialoguri delicioase. Pe parcursul jocului o să agităm spiritele lumii interlope din Novigrad doar pentru că Zoltan este un colecționar de cărți gwent, o să frunzărim jurnalul lui Dandelion pentru a descoperi recentele lui cuceriri și a încerca să descifrăm misterul dispariției acestuia, o să organizăm o ambuscadă pentru a opri convoiul care îl transferă pe menestrel dintr-o închisoare în alta sau vom încerca să organizăm o piesă de teatru pentru a-l ajuta pe Dudu să depășească bariera psihologică și să renunțe la deghizare. Acestea reprezintă doar o fărâmă din momentele însemnate oferite de joc, susținute magistral de un dialog pe măsură. Toate aceste situații și împrejurări în care ești catapultat ating un înalt nivel de imersiune și credibilitate, fiecare interacțiune și conversație cu personajele centrale conferindu-ți impresia că ești angajat în vâltoarea evenimentelor împreună cu vechi prieteni din copilărie, pe care îi cunoști de o viață și cu care poți împărtășii orice fără rețineri sau tatonări, sincer și verde în față. Îmi amintesc foarte clar momente precum acela în care l-am rugat pe Zoltan să-mi fie alături în bătălia de la Kaer Morhen, iar acesta, ca un prieten adevărat, îmi răspunde ”O să mă ai pe mine, și toporul meu”. Sau călătoria spre vârful muntelui cu Lambert, un deliciu absolut de la început până la final, care oglindește perfect cum ar arăta o astfel de drumeție alături de fratele meu: nivelul de seriozitate ar înregistra scăderi masive și glumele și farsele ar atinge cote maxime. Cam așa decurge și drumeția alături de Lambert: de la replici sarcastice la poezioare deocheate. Apogeul este atins de momentul în care Lambert îl ironizează și parodiază pe Geralt pentru replica din trailerul ”Killing monsters”. Nu știu dacă vă amintiți, dar înainte de lansarea jocului un trailer purtând acest titlu a fost difuzat, în care Geralt, neputând rămâne impasibil la punerea în aplicare a unei sentințe de condamnare la moarte prin spânzurătoare a unei domnișoare de către soldați nilfgardieni (probabil acuzată pe bună dreptate), decide să intervină. Descălecând, witcherul se îndreaptă amenințător către soldați, iar unul dintre ei întreabă panicat și bâlbâit: ”Ce faci?”. ”Ucid monștri!”, a venit un răspuns care îți îngheață sângele în vene și iadul s-a dezlănțuit. Mi-am spus că e un filmuleț de promovare destul de reușit care se achită decent de datoria de a ridica nivelul de entuziasm, cu toate că replica e un pic răsuflată. Dar după ce am asistat la senzaționalul număr de parodiere, trailerul respectiv a devenit epic. Nu știu dacă producătorii au introdus momentul lui Lambert de la început sau ca urmare a feedback-ului primit după filmuleț, dar este cert că au dat dovadă de un înalt nivel de versatilitate și competență, știind să nu se ia prea în serios atunci când nu e necesar.

GERALT AND LOVERS

Înainte de a trece la relația cu Ciri, vreau să mai punctez și modul unic în care au fost implementate opțiunile și legăturile romantice ale protagonistului. Geralt poate opta pentru implicarea într-o relație fie cu Triss Merigold, fie cu Yennefer of Vengerberg. Ambele două femei extraordinare, cu personalități puternice și atât de diferite, capabile de a-și purta singure de grijă. Pe de o parte Yennefer este o fire enigmatică, greu de descifrat, care nu face eforturi pentru a da explicații interlocutorului dacă nu consideră că este neapărat necesar sau dacă se situează mult sub nivelul ei intelectual ori social. Este sarcastică și temperamentală, fiind dificil de a relaționa și a crea o conexiune cu ea. Deși intenția ei este de a proiecta imaginea unei persoane egoiste și nepăsătoare, în adâncul sufletului Yennefer rămâne o persoană caldă care ajunge să-i iubească cu adevărat pe Geralt și Ciri și care își riscă viața pentru cei apropiați. Chiar dacă urăște să-și afișeze adevăratele sentimente, dorind să fie considerată o vrăjitoare cu inima de gheață, Yen ar face orice pentru o cauză dreaptă și pentru a-și proteja prietenii și pe cei dragi. Pe de altă parte Triss este o fire care radiază blândețe și compasiune, gata oricând să dea o mână de ajutor chiar și unui necunoscut aflat în dificultate, fapt dovedit și de eforturile depuse pentru a evacua toții magii din Novigrad în timpul pogromurilor. Este o persoană empatică ce se ghidează după un set de norme morale bine definite. Triss este sinceră și carismatică, posedând abilitățile unui lider înnăscut. Iar Geralt oscilează între aceste două femei, ca un corp celest prins în câmpul gravitațional când al unei stele, când al celeilalte. Pentru că aceste personaje și relațiile dintre ele sunt portretizate într-un mod atât de matur și verosimil, este o alegere cât se poate de dificilă. Yennefer reprezintă în romane iubirea vieții lui Geralt, al căror destin a fost unit și legat de magia puternică al unui djinn, dar Triss este persoana cu care a construit o relație atât de minunat dezvoltată și reprezentată în primele două jocuri. Personalitatea lui Yen este asemănătoare cu cea a lui Geralt și este de înțeles de ce aceste două personaje, indiferent de lucrurile prin care au trecut, ajung în cele din urmă din nou împreună. Personalitatea lui Triss este opusă, reprezentând toate lucrurile de care Geralt a fost privat și tot ceea nu este, dar aspiră să dobândească – stabilitate, compasiune, serenitate - așa că este de înțeles de ce ar alege o viață confortabilă alături de ea. Chiar și modul în care protagonistul vorbește cu cele două este diferit. Dacă în conversațiile cu Yen adoptă un stil mai incisiv și niște replici mai usturătoare (nu din lipsă de respect, ci mai degrabă pentru că și ei îi displac dulcegăriile), atunci cu Triss folosește un ton mai blând și reconfortant. Pentru mine, luând contact cu acest univers și cu personajele la apariția primului joc în 2007, înainte de a citi cărțile, alegerea evidentă a fost Triss Merigold… deși mi se frânge inima când trebuie să-i dai vestea lui Yenn pe acel vârf de munte, după lupta cu djinnul. Și asta nu pentru că nu o agreez pe brunetă (din contră, mi se pare un personaj fascinat), ci pentru că producătorii au făcut o treabă atât de bună în clădirea relației cu Triss în primele două jocuri, prin situații și dialoguri foarte bine scrise, încât nu m-a lăsat inima să o trădez în momentul în care am regăsit-o pe Yenn. Scena în care îi dăruiești lui Triss un ”trandafir al amintirii” în al doilea joc mi se pare apogeul declarațiilor de dragoste și i se potrivește lui Geralt ca o mănușă. Nu puteam să șterg cu buretele acest moment doar pentru că m-am reconectat cu Yennefer. Și cum de fiecare dată când joc ”The Witcher 3: Wild Hunt” am grijă să transfer salvările din jocul precedent, în locuința devastată a lui Triss din Novigrad pot găsi trandafirul și i-l pot dărui din nou, lucru care îmi strunește corzile sensibile și îmi topește inima pentru că l-a păstrat, în ciuda a 6 luni de absență, și pentru că a fost un moment și un cadou cu însemnate și pentru ea. Din nou vreau să laud genialitatea și maturitatea prin care scriitorii au tratat aceste personaje și scene care par atât plauzibile și reușesc să te conecteze la un nivel pe care puține produse media îl ating. Chiar și felul cum a fost implementată reacția lui Yenn în cazul în care o alegi pe Triss este demnă de admirat și pare desprinsă din cotidian. În cazul în care alegi calea defensivă și continui să te disculpi, invocând faptul că ai suferit de amnezie și nu iți aminteai de relația cu ea, se va enerva în cele din urmă și te va teleporta în mijlocul unui lac. Dar dacă alegi să îți asumi responsabilitatea și să îi dezvălui faptul că regreți cu adevărat cele întâmplate, spunându-i că îți pare rău, va înțelege și va accepta, pentru că este o femeie matură și inteligentă și știe când pur și simplu trebuie să lase lucrurile să-și urmeze cursul firesc, dar și când trebuie să renunțe.

GERALT AND THE LADY OF TIME AND SPACE

Relația dintre Geralt și Ciri reprezintă elementul central al poveștii, în jurul căruia pivotează toate celelalte linii narative secundare ale jocului. Obiectivul principal pentru erou este de a-și găsi fiica dispărută cu mult timp în urmă și despre care există dovezi că s-ar fi întors din călătoriile inter-dimensionale. Dar protagonistul este infertil, preț plătit pentru obținerea mutațiilor, așadar cum poate avea o fiică? Lucrurile sunt destul de complicate, legătura dintre cei doi fiind una specială care își găsește originile în momentul în care Geralt, la invitația reginei Calanthe, participă la o ceremonie de pețire a fiicei sale, Pavetta (mama Cirillei). Intervenția lui Geralt face posibil mariajul dintre Pavetta și prințul Duny, precum și ridicare blestemului care îl afecta pe prinț. Ca răsplată, witcherul invocă ”legea surprizei” și promite că se va întoarce să revendice copilul nenăscut (Cirilla), fără nicio intenție reală de a-și duce până la capăt planul. Cu toate acestea lucrurile iau o turnură tragică și regatul Cintra este atacat de imperiul Nilfgaard, condus de Emhyr var Emreis, care se dovedește a fi prințul Duny, iar tânara Ciri dispare. Geralt se simte dator să o caute și să împiedice forțele imperiale să o captureze. Legați de destin, cei doi trec prin multe aventuri, devenind foarte apropiați. Geralt ajunge să o iubească pe Ciri și să o considere fiica lui. Producătorii au înțeles că relația dintre cei doi reprezintă nucleul narațiunii și modul în care interacționezi cu Ciri reprezintă unul dintre elementele centrale ale jocului. În căutarea ta ești aproape întotdeauna cu un pas în urma Cirillei, poți găsi urmele trecerii sale prin diverse locuri și îi poți simți prezența, aceasta lăsându-și amprenta și marcând diverse locuri sau persoane cu care a interacționat. Deseori vei avea impresia că ai fost prea lent și vei simți un sentiment de vinovăție, vei avea senzația că nu ai făcut suficient și că ai fi reușit să o găsești dacă ai fi fost mai exigent cu tine însuți. În cele din urmă reușești în strădaniile tale și scena reuniunii este magistral meșteșugită, una dintre cele mai bune din istoria jocurilor video și capabilă de a concura cu producții cinematografice serioase. Felul în care șuieră vântul în momentul în care Geralt privește descumpănit intrarea și decide să se apropie cu pași ezitanți, cum împinge greoi ușa și umbra-i proiectată de un amurg trist se lungește pe podea până la patul unde zace Ciri, modul în care camera trece grăbit peste mai multe obiecte neînsuflețite din încăpere și viorile eliberează un prelung scârțâit lamentabil îmi fac de fiecare dată inima cât un purice și îmi taie respirația. După o

GERALT AND FATHERHOOD

Spuneam că una dintre temele centrale ale jocului este paternitatea, implicațiile și responsabilitățile ce derivă din rolul de tată. După reuniune, jocul strălucește din acest punct de vedere și vei avea ample oportunități de a interacționa cu Ciri și de a consolida relația tată-fiică. Situațiile sunt variate și ating un înalt nivel de complexitate, fiind pus în diverse ipostaze în care trebuie să decizi ce e mai bine pentru fiica ta și să evaluezi ce impact ar putea clipă de ezitare, Geralt se îndreaptă cu pași clătinați către pat și, cu o mână tremurândă o atinge pe Ciri, care se prăvălește inertă pe o parte. Durerea și disperarea îl cuprind în timp ce strânge puternic la piept trupul neînsuflețit al fiicei sale. Sunetul viorilor se întețește și, acompaniate de plânsetul unor instrumente cu corzi ciupite, se umflă într-un crescendo ce atinge cote maxime în momentul în care Ciri deschide ochii, brațele-i prind vigoare și îl strâng puternic pe Geralt. Este momentul în care nu mă mai pot controla și izbucnesc în lacrimi, deși am văzut și revăzut scena de zeci de ori. Nu pot să nu mă transpun în pielea protagonistului și să îmi imaginez senzația aceea, cum brațele fiicei mele, pe care o credeam fără suflare, prind viață și mă cuprind puternic într-o îmbrățișare. Scena continuă cu un flashback în care micuța Ciri și Geralt aleargă unul către celălalt și se strâng în brațe. avea hotărârile tale asupra dezvoltării sale morale, sociale sau emoționale. În punctul culminant al poveștii, Cirilla trebuie să înfrunte și să oprească un element cosmic cunoscut sub denumirea de ”White Frost”, care a distrus nenumărate lumi și civilizații. Supraviețuirea ei în urma acestei confruntări depinde de cât de bine s-a achitat Geralt (adică tu, jucătorul) de datoria de părinte. Prin sfaturile, deciziile și acțiunile tale îi poți clădi încrederea în sine și îi poți întări moralul, astfel încât Ciri să treacă prin această încercare netulburată, încrezătoare și fără a șovăi, știind că poate conta pe tine și că vei fi întotdeauna alături de ea. Jocul nu îți spune cum să faci asta, ci trebuie să înveți singur din experiențele și interacțiunile cu ceilalți tați pe care îi întâlnești, precum și din atitudinea și modul lor de abordare a relației cu propriii copii.

Soarta Cirillei depinde de modul în care reacționezi și o abordezi în anumite momente critice prin care trece. Unul dintre aceste momente este acela în care, după bătălia de la Kaer Morhen, Ciri se antrenează pentru a avea un mai bun control asupra puterilor sale, dar eșuează. Te vei confrunta cu două opțiuni. Prima este aceea de a-i disipa frustrările prin golirea a câteva pahare de alcool. Dacă ai fost atent la personajele întâlnite, la motivele expuse și la mesajele pe care producătorii vor să le transmită, îți vei aminti de Phillip Strenger (Bloody Baron), ce reprezintă tipologia părintelui care a eșuat în misiunea sa. Plecat adesea în expediții militare, preferând mai degrabă compania camarazilor de arme și a alcoolului, baronul nu a fost alături de soția și fiica lui atunci când au avut nevoie. Iar atunci când a fost părăsit de familie și-a găsit refugiul pe fundul unei sticle, devenind un bărbat deplorabil. Așadar, vei realiza că opțiunea cea mai bună pentru Ciri nu este să își înece supărarea în alcool, ci să îi ridici moralul făcând-o să uite pentru câteva momente de poverile care o apasă și angajând-o într-o amuzantă luptă cu bulgări de zăpadă.

Un alt exemplu este situația în care vizitați laboratorul lui Avallac'h și descoperiți că acesta nu era tocmai un prieten al Cirillei, fiind mai degrabă interesat de aceasta din punct de vedere științific, de abilitățile ei extraordinare și de modul în care au fost dobândite. Ciri se înfurie, confruntându-te din nou cu două opțiuni. Prima este aceea de a-i sugera să se calmeze și a-i reaminti de darul genetic cu care a fost înzestrată, care în același timp este și o povară. Îi vei pune la gât un medalion ce simbolizează descendența sa nobilă și vei face apel la simțul datoriei. Dar, din nou, îți vei aminti de Emhyr var Emreis, tatăl biologic al fetei și de faptul că acesta dorește să-și recupereze fiica doar pentru a-și spulbera concurența, pentru a-i găsi un soț pe măsură și pentru a avea un succesor la tron. Doar un simț acut al datoriei îl determină pe împărat să își caute fiica. Așadar, vei realiza că opțiunea ideală este aceea de a o ajuta pe Ciri să uite pentru câteva clipe de responsabilitățile enorme care o apasă și, pentru a mai reduce nivelul de stres, vei da startul unei cathartice sesiuni de vandalizare a laboratorului.

Un al treilea exemplu este acela în care ”Loja Vrăjitoarele” dorește să o interogheze pe Ciri. Vei fi tentat să o însoțești pentru a te asigura că membrele lojei nu întrec măsura şi pentru a o proteja… dar îți vei aminti de Crach an Craite şi de modul în care gestionează relațiile cu copiii lui, Cerys și Hjalmar. E adevărat că îl roagă pe Geralt să le dea o mână de ajutor în încercările lor de a-și dovedi aptitudinile, dar dacă Crach îi susține și are încredere că aceștia sunt capabili să unească clanurile insulare și să le conducă în război, atunci cu siguranță și Ciri e capabilă să facă față unei conversații, chiar dacă e purtată cu unele dintre cele mai puternice femei de pe continent. Așadar, o vei încuraja spunându-i că nu are de ce să se teamă și o vei lăsa să le confrunte singură. Pentru că, deși este fiica ta, este un adult care nu are nevoie să fie condusă de mânuță de fiecare dată și trebuie să se bazeze pe propriile abilități. Situațiile sunt multiple, având menirea de a dezvolta o relație tată-fiică echilibrată.

Unul dintre obiective finale este reprezentat de confruntarea cu Eredin, alături de care ajungi să-ți încrucișezi sabia și să îl înfrângi. După această luptă suspectezi că Avallac'h este un trădător și are propriile planuri cu Cirilla. Trebuie să vă mărturisesc că, după o cursă nebunească, în momentul în care am ajuns la turnul unde credeam că e prizonieră, mă așteptam la o altă luptă. Spre surprinderea mea, totul făcea parte dintr-un plan elaborat din timp. Este momentul în care am înțeles că nu toate problemele pot fi rezolvate cu sabia în mână. Este momentul în care, deși îmi doream din tot sufletul să îi interzic Cirillei să încerce să oprească cataclismul, am înțeles că trebuie să își aleagă propria cale în viață. Deși am străbătut continentul în căutarea ei și am petrecut atât de puțin timp împreună, am înțeles că nu va rămâne întotdeauna ”micuța” Ciri și că are de luptat propriile bătălii. Așa că am ales să îi spun că înțeleg și îi susțin decizia, că voi fi mereu alături de ea și voi aștepta să se întoarcă. Vă mărturisesc că, oricât de

GERALT AND HIS TEACHINGS

Motivul paternității abundă pe parcursul jocului, fiind prezent nu doar în firele narative principale, dar și în questurile secundare. ”Nebunul Lugos” te exonerează de pedeapsa cu închisoarea dacă accepți să mergi la peștera viselor și să îl ajuți pe fiul acestuia. Peștera îți arată cele mai mari temeri în încercarea de a le depăși, iar temerea lui Blue Boy Lugos este chiar tatăl său. Lambert dorește să se răzbune pe un witcher care i-a ucis cel mai bun prieten. Situația se complică atunci când afli că ucigașul se căiește pentru faptele sale și încearcă să devină un om mai bun, întemeindu-și o familie. A trebuit să îl conving pe Lambert că respectivul este satisfăcătoare a fost lupta și înfrângerea lui Eredin, cel care a persecutat-o și a urmărit-o prin nenumărate dimensiuni, nu se poate compara cu împlinirea pe care am simțit-o când am aflat că Ciri a supraviețuit încercării. Deși unul dintre obiectivele jocului este acela de a te încleșta și a-ți flexa mușchii într-o luptă crâncenă cu antagonistul, acesta pălește în comparație cu alt obiectiv principal: tată și soț acum, probabil regretând cu adevărat viața dusă în trecut. Și nu pot să nu îl menționez pe Vesemir, cel care l-a crescut și antrenat pe Geralt. Sacrificiul lui adaugă noi straturi relație tată-fiu minunat construită și momentul în care trebuie să participi la înmormântarea acestuia mi-a frânt inima.

Aveam 28 de ani în anul 2015, când a fost lansat ”The Witcher 3: Wild Hunt”. Din foarte multe puncte de vedere, dar mai ales prin abordarea unică a personajelor, jocul m-a dat pe spate. Nu vă pot descrie satisfacția simțită când am nimerit cel mai bun final fără nicio altă intervenție perturbatoare, fără a consulta niciun fel de sursă pentru ghidaj. Deși la vremea respectivă nu eram încă pregătit să devin tată, după parcurgerea aventurii o fărâmă de curaj s-a înfiripat. Chiar dacă jocul este doar un produs media de divertisment, căruia îi este imposibil să cuprindă complexitatea actului parental acela de a contribui la clădirea încrederii de sine a Cirillei, de a-i insufla, în calitate de tată, valorile și calitățile morale pentru o dezvoltare sănătoasă a caracterului, pentru evoluția și întregirea acesteia ca persoană. Producătorii au știut să împletească magistral cele două direcții, portretizând într-un mod unic și echilibrat relația tată-fiică și prezentând un mod diferit de masculinitate paternă. în totalitatea sa, într-o anumită măsură a pavat calea și mi-a dat încredere că voi fi un părinte destul de capabil. În a doua jumătate a anului precedent am devenit în cele din urmă tată, lucru ce m-a făcut să reflectez și mai profund asupra modului în care producătorii au implementat relația dintre Geralt și fiica s-a adoptivă, Ciri. Ne-au demonstrat că protagonistul, un bărbat bine clădit, cu o voce joasă, cu trupul brăzdat de multiple cicatrici, călit în multe bătălii și o mașină de ucis foarte eficientă poate să fie de asemenea empatic, sensibil, vulnerabil emoțional, cu o inimă de aur și un statornic simbol al paternității — abordare care mă determină să revin periodic cu plăcere la joc, deși l-am terminat de opt ori până în prezent, cumulând în jur de 2.000 de ore.