The Legend of Zelda: Ocarina of Time - Review

Noul standard al remake-urilor

Mulți consideră Super Mario 64 jocul care a pus bazele arhitecturii 3D pe care o vedem astăzi în majoritatea jocurilor. Este adevărat că, fără acea aventură epică a mustăciosului italian, hobby-ul nostru preferat ar fi arătat diferit. Chiar și așa, Super Mario 64 nu a fost jocul care a definit experiențele 3D, ci mai degrabă cel care a pus bazele tranziției de la standardul 2D la cea de trei dimensiuni.

Nu, titlul care a definit standardele în materie de grafică 3D, storytelling și pacing, dar și multe alte aspecte pe care astăzi le considerăm firești într-un joc video, a fost o altă creație Nintendo. Și nu orice joc, ci cel considerat de mulți jucători și clasat de Metacritic printre cele mai bune titluri din toate timpurile: *The Legend of Zelda: Ocarina of Time*. Acum, cu ocazia aniversării a 40 de ani de la debutul francizei, marele N le „dăruiește” jucătorilor ceea ce și-au dorit de multă vreme: un remake complet al acestui joc legendar, cu grafică modernă și o schemă de control regândită pentru gamerii de astăzi.

Sincer vă spun, nu cred că cei cinci directori ai titlului original știau în 1998 cât de mult avea să influențeze Ocarina of Time industria jocurilor video sau ce moștenire bogată aveau să lase în urmă odată cu lansarea din 21 noiembrie 1998. Da, ați citit bine, OoT se apropie de aniversarea a trei decenii de la lansare. Aproape 30 de ani în care a marcat generații întregi și a stabilit standardele și așteptările noastre. Mulți jucători din Occident au avut ocazia să se bucure de acest titlu încă din 1998, când erau doar niște prichindei, iar acum pot împărtăși această capodoperă modernizată cu propriii copii. La noi, în România, situația stă puțin diferit, deoarece majoritatea nu am avut acces la un N64 în anii de după căderea comunismului. Mulți dintre noi am avut ocazia să încercăm titlul original abia mai târziu, fie prin achiziționarea unui N64 și a unei copii a jocului, fie prin intermediul unui 3DS și al remake-ului din 2011, The Legend of Zelda: Ocarina of Time 3D. Alți jucători din România au descoperit probabil OoT prin intermediul versiunii emulate, disponibile pe serviciul oficial Nintendo Switch Online + Expansion Pack. Indiferent de platforma pe care am încercat pentru prima dată acest titlu legendar, magia a rămas aceeași: o poveste epică despre lupta binelui împotriva răului, asemănătoare unui basm spus de bunici, doar că, în loc de Prâslea cel Voinic sau Făt-Frumos, îl aveam pe Link-cel-mut, iar în loc de Ileana Cosânzeana, pe prințesa Zelda.

După aproape 30 de ani în care industria jocurilor video s-a schimbat enorm, Nintendo revine cu acest remake și ne reamintește de ce OoT rămâne unul dintre cele mai apreciate jocuri din toate timpurile. Spre deosebire de alte remake-uri ale unor titluri celebre, care s-au limitat la modernizarea aspectului vizual, remake-ul Ocarina of Time aduce și câteva elemente noi și schimbări minore care îmbunătățesc experiența și fac jocul mai accesibil publicului de astăzi. Dacă v-am făcut curioși, haideți să începem cu povestea!

Link cel voinic și ocarina timpului

Așa cum am spus și mai sus, firul narativ din remake seamănă cu un basm: un tânăr ales de destin pornește într-o călătorie fantastică în care, cu ajutorul prietenilor săi, va înfrunta forțele răului și va salva lumea de la distrugere! Ok, poate am simplificat un pic prea mult povestea, dar, în linii mari, cam aceasta este.

Link, un copil din pădurea Kokiri, un tărâm fermecat aflat sub ocrotirea Marelui Copac Deku, este chemat de acesta într-o dimineață oarecare și primește o zână și o misiune! Apariția zânei este importantă, deoarece micuțul protagonist este singurul copil din pădure care nu are un astfel de adjuvant. Împreună cu zâna Navi, acesta reușește să învingă o creatură fioroasă care s-a infiltrat în rădăcinile Marelui Copac iar după înfrângerea fiarei, Deku, ocrotitorul pădurii, îi dezvăluie lui Link adevăratul său destin: acela de a salva ținutul Hyrule de forțele maleficului Ganondorf – călărețul care îi bântuie visele seară de seară. 

Împreună cu Navi și cu nestemata fermecată pe care Marele Copac o apăra, Link pornește spre Castelul Hyrule, unde o întâlnește pe prințesa Zelda și află cum își va îndeplini destinul, anume prin găsirea celorlalte nestemate fermecate, care vor deschide calea către un artefact sacru, Triforce-ul! Acest obiect sfânt, creat de cele trei zeițe, poate îndeplini dorința oricărei persoane care intră în posesia sa, iar eroul nostru va face tot posibilul să-l împiedice pe maleficul Ganondorf să pună mâna pe el!

Cred că e destul de clar pentru toată lumea că povestea seamănă foarte mult cu cea a unui basm. Și, spre deosebire de majoritatea jocurilor din ziua de azi, firul narativ din The Legend of Zelda: Ocarina of Time este unul simplu, dar bun. Atât de bun, încât reușește să trezească aceleași sentimente acum, în 2026, ca la lansarea sa inițială din 1998! Vă spun sincer, puține jocuri moderne au reușit să mă facă să mă simt din nou ca un puști fără griji, care stă în fața televizorului, însă remake-ul OoT a reușit cu brio. Mai mult, nu doar că m-a „transportat” spiritual și emoțional în vremuri demult apuse, dar a reușit să trezească aceeași curiozitate pură a copilăriei și în juniorul meu. Acesta îl urmărea pe Link alergând și cântând la ocarină cu aceeași sclipire în ochi cu care îl priveam eu pe dragonul Spyro în urmă cu 28 de ani.

Spre deosebire de Metal Gear Solid Delta: Snake Eater, acest remake vine cu câteva schimbări, atât la nivel de gameplay, cât și de poveste. Ok, ok, calmați-vă, nu au adăugat elemente woke în joc, marele N nu face din astea. Nu, este vorba despre câteva modificări minore ale unor replici, cum ar fi cele din prima interacțiune dintre Navi și Link, când micuța zână nu se mai întreabă dacă protagonistul este cel care ar putea salva tărâmul, ci trece direct la treabă și-i spune somnorosului să se scoale odată din pat!

Mai mult decât atât, personajele au fost ușor regândite pentru a le oferi mai multă personalitate, iar Navi nu mai este la fel de agasantă ca în 1998, așa că nu vă așteptați să auziți în fiecare minut: „HEI, ASCULTĂ!”. Majoritatea personajelor au acum fie mai multe replici, fie unele mai clare și mai nuanțate, care ne permit să le înțelegem mai bine. Ok, ok, ați înțeles că îmi place povestea și că nu prea am ce să critic. Cu siguranță am găsit ceva de care să mă iau la capitolul gameplay, nu?

Master Quest

Ei bine, nu. Chiar nu am ce să critic la capitolul gameplay. Toate elementele noi îmbunătățesc experiența și fac jocul mai accesibil publicului modern, care nu se mai mulțumește cu nimic sub 4K și 60 FPS. Dar, înainte să discutăm despre optimizare și partea tehnică, haideți să vorbim puțin despre ce face acest joc atât de bun.

Gameplayul este, în mare parte, același ca în titlul original din ’98. Link explorează un Hyrule gigantic, se luptă cu tot felul de dihănii și rezolvă puzzle-uri bine gândite în unele dintre cele mai bune temnițe din industrie. Nu, zău, chiar sunt cele mai bune. Dar să le luăm pe rând.

Explorarea este cea clasică, devenită standard pentru majoritatea jocurilor din genul action-adventure. Însă, spre deosebire de titlul original, Link are acum abilitatea de a alerga și de a sări în voie! Gata cu vremurile în care traversam tot câmpul Hyrule prin tumbe și rostogoliri, acum flăcăul a crescut și fuge de rupe pământul! Iar când nu rupe pământul de la atâta fugă, îi mulțumește zeiței Hylia că nu mai trebuie să aliniem unghiurile la pixel pentru a executa sărituri sau a trece de secțiunile de platforming, deoarece acum putem sări prin simpla apăsare a unui buton.

Combat-ul a rămas la fel de simplu ca înainte, cu un sistem rudimentar de țintire, un combo simplu și o mecanică de blocare a atacurilor, la care se adaugă o sumedenie de obiecte ce pot fi folosite împotriva inamicilor. Sistemul de selecție a obiectelor este acum mai simplu și mai eficient, semănând cu cel din Tears of the Kingdom sau Echoes of Wisdom. Ba chiar e mai ușor de folosit decât cel din Echoes, datorită numărului limitat de obiecte din OoT. Unele arme, precum praștia și arcul, au devenit mult mai viabile, beneficiind de gyro controls și de un sistem precis de țintire, care permite folosirea lor eficientă. Singura critică pe care aș avea-o în legătură cu luptele este sistemul de lock-on, care nu pare să funcționeze întotdeauna cum ar trebui, probabil din cauza modului în care sunt calculate distanțele. Dacă un inamic se află la mai mult de cinci metri în fața noastră, este foarte posibil să nu putem face lock-on pe el. În schimb, dacă un personaj cu care putem interacționa se află pe o clădire, la vreo 10-15 metri distanță, putem să facem lock-on pe acesta și să discutăm cu el fără probleme.

Probabil cel mai mare șoc pentru jucători va veni din partea temnițelor, deoarece acestea au fost regândite. Pe lângă faceliftul vizual, au fost aduse și câteva modificări care fac traversarea lor mai ușoară. Asta nu înseamnă că nu mai există provocări, deoarece puzzle-urile și luptele au rămas la fel de intense ca înainte. Doar că temple precum cel al Pădurii sau cel al Apei nu mai sunt adevărate labirinturi minoice în care să ne pierdem sau care să ne testeze limitele răbdării. Nu, dimpotrivă, acum sunt distractive. Dezvoltatorii au reușit chiar să corecteze cea mai mare greșeală a titlului din 1998, reparând temnița care le-a dat coșmaruri tuturor jucătorilor și care a distrus reputația nivelurilor subacvatice din gaming: Templul Apei.

Pe lângă cele trei elemente principale discutate mai sus, există și numeroase activități secundare, precum minigames sau side missions, care au rămas în mare parte neschimbate. Ce-i drept, au fost adăugate și câteva obiective secundare noi, precum cel de la magazinul de poțiuni din orașul Hyrule, care ne răsplătește cu un borcan în plus! Da, pentru fanii înfocați ai seriei, în acest remake avem un al cincilea borcan!

Timpul trece, oamenii se schimbă. Asemenea curgerii unui râu, timpul nu se oprește niciodată.

Din punctul de vedere al gameplay-ului și al poveștii, nu am prea multe să-i reproșez marelui N pentru ceea ce a realizat cu Ocarina of Time. Iar la capitolul tehnic, sincer, am rămas fără cuvinte, deoarece OoT este o adevărată minune tehnică.

Când a fost prezentat pentru prima dată, jocul a uimit pe toată lumea prin aspectul său vizual. Fidelitatea grafică ridicată ne-a dus pe toți cu gândul la Unreal Engine 5, însă jocul nu folosește acest motor grafic. În schimb, utilizează un motor propriu al marelui N, ceea ce mă face curios să văd ce alte proiecte ar putea beneficia de el pe viitor. Așa cum Sony ne uimește cu Decima, Nintendo ne surprinde cu ceea ce poate realiza motorul grafic din OoT. Spre deosebire de titlul din ’98, care avea un aspect de desen animat, sau cel ușor cel-shaded pe care l-am regăsit și în Breath of the Wild, Tears of the Kingdom și cele două titluri Hyrule Warriors recente, remake-ul actual adoptă un aspect vizual mai realist. Hainele personajelor nu mai par simple texturi aplicate pe un schelet digital și contopite cu modelul personajului, ci arată ca niște haine adevărate, croite din diferite materiale. Mai mult, imersiunea este sporită de detalii mici, dar semnificative, precum reacțiile lui Link în Peștera Dodongo, unde acesta transpiră și respiră greu din cauza căldurii, iar scutul său de lemn poate lua foc din cauza temperaturilor ridicate.

O altă surpriză plăcută vine din partea secvențelor video, care acum sunt dublate! Cu toții ne-am imaginat anumite voci pentru personajele preferate din joc, însă acum, pentru prima oară în aproape 30 de ani, putem, în sfârșit, să le auzim glasurile! Și, sincer, cea mai memorabilă este vocea lui Ganondorf, care a fost adus la viață de același actor care l-a interpretat și în Tears of the Kingdom, Matthew Mercer. Singura critică pe care o am la acest capitol este faptul că dublajul se limitează strict la secvențele video. Din acest motiv, este un pic ciudat să auzi personajele vorbind (mai puțin Link) în aceste secvențe, doar ca imediat după aceea să te lovească cu o bulă de text și să tacă mâlc.

Muzica, atât de lăudată de-a lungul anilor, a fost și ea ușor modernizată, jocul beneficiind de câteva reinterpretări ale coloanei sonore. Mai mult, ocarina este acum un veritabil instrument la care protagonistul poate cânta. Iar cei cu un pic de talent muzical pot fredona sau chiar cânta melodiile din joc, iar consola le va recunoaște. Ca atare, dacă vi se pare că durează prea mult să apăsați butoanele pentru a interpreta melodia Eponei, puteți pur și simplu să o fredonați, iar faimosul căluț al lui Link va veni de îndată.

Dacă vă vine să credeți, cea mai mare reușită a marelui N nu se regăsește în rândurile de mai sus. Nu, aceasta este una pur tehnică, deoarece jocul rulează la 60 FPS stabile, atât în modul docked, cât și în modul handheld. Deși rezoluția nativă este de 1080p, imaginea este upscalată cu ajutorul FSR 1, pentru a crea impresia unei imagini mult mai detaliate, apropiate de 1440p sau chiar 4K, în ciuda faptului că micuța consolă suportă și DLSS. Din păcate, iluzia și farmecul dispar în modul handheld, unde calitatea texturilor are de suferit. În schimb, în modul docked, avem parte de tot felul de efecte și particule care te fac să te uiți cu orele la ecran, precum ceața care se strecoară printre picioarele protagonistului.

Singura critică adevărată pe care o pot aduce acestui remake este lipsa îndrăgitului Master Quest, varianta cu dificultate sporită a titlului original. Însă absența acestuia nu strică experiența de bază, iar ceea ce ne-au livrat japonezii reprezintă noul standard pentru remake-uri. Ca atare, consider acest remake la fel de bun ca titlul original și cred că este un adevărat system seller pentru marele N.

Mulțumim CD Media SE pentru codul de recenzie și pentru oportunitatea de a juca The Legend of Zelda: Ocarina of Time.

Jucat pe: Nintendo Switch 2
Lansare: 5 noiembrie 2026
Developer: Nintendo EPD 
Publisher: C.D. Media SE (România), Nintendo (Global)

The Legend of Zelda: Ocarina of Time este noul standard pentru remake-uri! Nintendo a modernizat grafica și schema de control, pentru a le face mai accesibile publicului modern și au pregătit și câteva surprize pentru fanii înfocați. Lipsa Master Quest-ului trage ușor jocul în jos, însă experiența de bază rămâne la fel de magică precum cea a titlului din 1998.

[+]Grafica;
[+] Coloana sonoră;
[+]Dublajul;
[+]Noile sisteme de gameplay;

[-] Lipsa Master Quest-ului;